Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Sfinte Părinte Arsenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin.

Maria Clopoţei

(Poiana Mărului, jud. Brasov)

Satul nostru se află la o distanţă mare de Mănăstirea Sâmbăta de Sus (aprox. 50 km). Cu toate acestea, la anumite sărbători grupuri mari de credincioşi (20-25 de persoane) mergeau pe jos -pe sub munte- în pelerinaj la mănăstire. Printre ei erau şi părinţii mei, Ion şi Victoria. Tata rămânea uneori şi câte o săptămână sau două pentru a da o mână de ajutor părinţilor călugări la muncile agricole. Părintele Arsenie Boca îl cunoştea bine şi îi era drag de el, pentru că era om harnic.

În timpul războiului, tata a fost pe front, în Rusia, iar la luptele de la Cotul Donului a fost luat prizonier şi dus în lagăr în Siberia. În acest timp, eu şi mama mergeam regulat la mănăstire, rugându-ne pentru ocrotirea lui şi întoarcerea acasă. Părintele Arsenie ne încuraja: „Ion are ce-i trebuie cu el. I-am dat eu. Staţi liniştite!”. Părintele se referea, evident, la credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, pe care i le insuflase. După încheierea războiului, tata nu s-a mai întors. Văzând acestea, la vreo 2 ani, mama a început să-i facă pomeni şi parastase, împărţindu-i de pomană şi toate hainele. Mergând apoi la mănăstire, fără să-i spună Părintelui ce a făcut, acesta a mustrat-o: „Victorio, de ce-l treci pe Ion la morţi şi-i faci şi parastase? El nu e mort, trăieşte!”. Mamei parcă nu-i venea să creadă, dar, totuşi, o vreme, nu 1-a mai pomenit la morţi. Văzând, însă, că tot nu se întoarce şi nici nu dă vreun semn de viaţă, a început din nou să-1 treacă la adormiţi. Părintele a mustrat-o iarăşi, de mai multe ori chiar, până când,în 1948- tata s-a întors acasă pe jos, din Siberia! Bietul de el, acasă nu-i mai rămăsese nici măcar o cămaşă pe care să o îmbrace (mama i le-a împărţit pe toate de pomană). De bucurie, m-am dus singură la Mănăstire, să-i dau de veste şi să-i mulţumesc Părintelui. Era foarte multă lume acolo. Părintele nu a aşteptat să ajung la el, ci făcându-şi loc prin mulţimea de oameni, a venit în faţa mea şi mi-a spus: „No, Maria, mai plângi după taică-tău că a murit şi nu mai vine acasă? Vezi c-a venit?”. Tata venise doar de 4 zile şi pe la mănăstire nu a trecut (venise dinspre Răsărit)…

În aceeaşi zi, la mănăstire, a mers cu mine şi un unchi de-al meu, frate cu tata, Aurel Ţogoe. După ce 1-a spovedit şi 1-a împărtăşit, Părintele Arsenie Boca i-a spus: „Aurele, du-te de urgenţă acasă, că te aşteaptă ordinul de încorporare!”. Într-adevăr, îi sosise ordinul imediat ce plecase cu noi din sat, iar la întoarcere părinţii îi pregătiseră deja valiza… (Lumea Credinţei, Julie, 2006)

*

Anonimă: Când 1-am cunoscut eu, în 1976, m-am dus foarte, foarte supărată, şi eu m-am bucurat, pentru că numai dacă trec prin ochii dânsului nu mai aveam necazul cu care m-am dus. Eu m-am dus pentru că soţul meu a plecat şi m-am dus să cer sfat, „Ce să fac?”. „Lasă-l măi, că el este afară din Împărăţia Cerurilor; şi nu-l mai întoarce degeaba”, şi nu s-a mai întors, şi de atunci sunt singură, de 30 de ani.

Înainte de a se duce din lumea asta am fost la Sfinţia Sa şi ştia că am fost la Ierusalim, şi m-a întrebat  „Ce mai vrei tu acuma?”. Păi zic „Părinte să-mi mântuiesc sufletul… uite sunt bolnavă” şi a zis că boala e pentru mântuire.