Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 29

Doctorul Hans Traupmann manevra cu atenţie barca cu motor,

reuşind s-o lipească de debarcaderul modest din dreptul vilei de pe
malul fluviului. Nu aprinsese reflectorul, fiindcă luna strălucea şi se
vedea ca în palmă. Reuşi să sară din barcă pe podul de scânduri
groase şi să lege bine funia de belciugul gros de fier înfipt în scân-
dură. Nu venise nimeni să-i facă serviciul acesta şi ştiuse dinainte că
va trebui să se descurce singur. După ce fusese caterisit, Gunter
Jager era silit să fie foarte econom şi nu-şi putea permite un personal
prea numeros. Reuşise cu mare greutate să modernizeze hangarul de
pe malul Rinului şi să-i dea înfăţişarea unei vile şi e drept că în spa-
tele acestuia urma să se înalţe în scurt timp o reşedinţă fastuoasă, pe
măsura Führerului unei mişcări ca „Frăţia"', dar deocamdată mai era
de aşteptat. Nu chiar mult, dar mai era. În orice caz, „Frăţia" avea să
controleze în curând Bundestagul.

Doctorul solicitase audienţa din seara asta pentru că în ultimul

timp lucrurile luaseră o întorsătură despre care probabil că Jager nu
ştia nimic sau mai nimic. Urcă panta cu pas domol, aşteptându-se din
clipă în clipă să fie somat de paznici, şi într-adevăr, de după un co-
pac se ivi o umbră care mârâi scurt:

— Sus mâinile!

Se supuse liniştit. Omul se apropie, îi lumină precaut faţa cu o
lanternă şi imediat vocea i se auzi binevoitoare:

— Herr Doktor Traupmann! Bine aţi venit, permiteţi-mi să vă

conduc, Herr Doktor. Sunteţi aşteptat.

Pe terasa vilei Gunter Jager stătea aşezat la o măsuţă, părând cu-

fundat în gânduri. Nu părea prea bine dispus, dar la apariţia oaspete-^'
lui se ridică repede şi deschise braţele cu vizibilă bucurie, venindu-i
în întâmpinare. <

— Hans! Sunt foarte fericit să te revăd, dragă prietene! exclamă

el îmbrăfişându-l. )

— Şi eu la fel, Gunter. Şi ţi-am solicitat întrevederea asta din mo-

tive mai mult decât întemeiate. Ai să te convingi imediat. ^

— Prostii, tu eşti oricând binevenit aici, nu e nevoie de asigurări

din astea. Ia loc şi spune-mi cu ce să te servesc. Un schnaps?

— Nu, nici vorbă, trebuie să mă întorc imediat la Nürnberg. La

mine sună telefonul întruna şi nu pot lipsi prea mult, îţi dai seama că
nu pot risca să pun robotul, primesc mesaje extrem de delicate.

— Da, înţeleg. Atunci... să auzim ce te aduce la mine.

Traupmann stătu o clipă pe gânduri, apoi zise:

— Gunter, cât de multe ştii tu din câte se petrec în ultimul timp la

Paris?

— Tot. Sau cel puţin aşa sper. Sau, ca să fiu mai exact, aşa ar

trebui, să ştiu tot. Nu?

— Ce ştii, de exemplu, despre Kroger?

Jager se posomorî.

— împuşcat mortal de americani la hotelul Intercontinental. Să-i

fie de bine. N-avea ce căuta la Paris, eu am zis asta de la început, dar
el nu şi nu, că n-are încredere în altcineva.

— îl obseda gândul că trebuie să-şi ducă misiunea până la capăt,

Gunter.

— Ce misiune?

— Lichidarea lui Harry Latham, agentul CI.A. care a penetrat
secretul văii Hausruck şi ne-a făcut să ne mutăm urgent de acolo.

— Ei, pe Latham ăsta îl găsim noi, deşi nu înţeleg unde baţi.

— Să înţeleg că nu pui la îndoială moartea lui Kroger?

— Cum? făcu surprins Jager. Ce vrei să spui cu asta? Că eu o

clipă nu m-am gândit că... Hm! Doar am primit un raport precis!

— Raportul ăsta se bazează numai pe date primite din interiorul

ambasadei americane.

— Şi? Avem acolo pioni înfipţi bine. „Cârtiţe" bune. De altfel,

nici nu era nevoie de „cârtiţe", dobitocul s-a apucat să tragă cu tunul
prin hotel şi noroc că a mierlit-o în drum spre ambasada americană,
altfel ăia erau în stare să scoată multe de la el.

Traupmann tăcu, parcă ferindu-se să-şi privească interlocutorul

drept în ochi. Apoi tuşi să-şi dreagă vocea şi zise:

— Despre Janine Clunitz ce ştii?

— Idioata aia, care s-a dat de gol ca o cretină? Păi vuiesc toate zia-
rele, şi în gaură de şarpe să fii şi tot auzi. A nimerit-o un glonţ rătăcit în
timpul atentatului asupra lui bărbatu-său, chiorii ăia de jidovi nu ştiu să
tragă, degeneraţi, noi am spus-o de mult! Dacă Departamentul de stat a
început să cam facă jocul arabilor ei îşi închipuie că acuma gata, îl

împuşcă pe Courtland şi Casa Albă se cuminţeşte, o pun ei cu botul pe

labe. Idioţi! Şi au împuşcat-o pe ea în loc să-l împuşte pe prăpăditul ăla.
Dar am primit asigurări că nu mai poate fi salvată, în câteva zile dă şi ea
în primire. Pagubă-n ciuperci! O tâmpită, ce să mai discutăm! Abia am
scăpat de ea. Ce mi se pare mie că e treabă grea de tot e nenorocitul ăla
de Latham. Nu ştiu cum se întâmplă că scârba asta cade tot în picioare,
ca pisica, şi ne scapă mereu printre degete.

— Da, gemu Traupmann. E mai bun decât ni l-am închipuit.

— Ei, Hans, dragul meu, nu uita că e şi el tot om. Am autorizat
personal deplasarea la Paris a două grupuri de oameni de-ai noştri,
din cei mai buni. Mă gândesc dacă mai e cazul să-mi fac probleme.

— Cum rămâne cu femeia aia cu care trăieşte Latham?

— O târfă. Am ordonat s-o lichideze şi pe ea odată cu el, sau
chiar ar fi mai bine să înceapă cu ea. Asta l-ar scoate din dispozitiv
şi l-ar face să cadă mai uşor. Dar... tot nu înţeleg, Hans, de ce a fost
nevoie să vii tu până aici. O şuetă ca asta puteam avea şi la telefon,
aproape fără scrambler. Nu cumva mai ai şi altele şi mă iei pe oco-
lite? Ei? urmă el văzând că Traupmann tace. Ia spune, am impresia
că e vorba de cu totul alte lucruri.

Traupmann rămase tăcut, apoi se ridică în picioare şi făcu absent

câţiva paşi, frământându-şi îngândurat mâinile, sub privirile intrigate
ale lui Jager.

— Uite ce e, Gunter, zise Traupmann după câteva minute. Siste_-

mul nostru de informaţii e şi foarte bun dar şi foarte slab. În primul
rând, multe din câte le ştii tu nu sumt exacte - deci e foarte slab'
fiindcă Führerul trebuie să ştie tot. în al doilea, eu am reuşit să aflu
nişte lucruri, deci e şi foarte bun. Făcând media, rezultă...

— Treci la subiect, prietene, îl întrerupse indispus Jager. Parcă

spuneai că vrei să te întorci imediat la Nürnberg.

— Da, aşa e. Uite ce se întâmplă... în primul rând Kroger trăieşte

şi e ţinut prizonier la ambasada americană.

— Cuuum? răcni Jager, năucit de surpriză.

— Da. Un om al meu a mers la hotelul Intercontinental, făcând pe
poliţistul, şi a luat nişte declaraţii salariaţilor hotelului care au fost
martori oculari. Toţi au declarat că au auzit pe cineva strigând engle-
zeşte, cu accent american, „Gata, l-am atins! I-am făcut picioarele
praf!" şi imediat altul strigând „Fiţi atenţi că trăieşte, vedeţi cum vă
apropiaţi de el, că e periculos", sau cam aşa ceva. Americanii l-au
scos imediat de acolo şi l-au urcat într-o ambulanţă - şi ştii că au la

ambasada lor un serviciu medical foarte bine pus la punct. Acum vin

şi te întreb: eşti chiar sigur că un om împuşcat în picioare şi dat
imediat pe mâna unor doctori buni e obligatoriu să moară? Eu îmi
pun gâtul că trăieşte, Gunter!

— Dumnezeule Christoase! gemu Jager încovoindu-se deasupra

măsuţei, ca un om cuprins de disperare.

— Şi asta n-ar fi nimic, mein Führer! Mai e ceva, care chiar că te

face să nu mai ştii pe ce lume eşti. Atacul israelienilor extremişti
asupra ambasadei americane. Ştii bine că au fost oamenii noştri.

— Poftim?

— Au fost oamenii noştri, repetă cu răceală Traupmann. Nu isra-
elieni, nu palestinieni, nu nimic. Asta a fost gargară pentru ziarişti,
trebuia să li se arunce şi lor un rahat de înghiţit şi americanii au
procedat foarte cu cap. Atâta doar că am trimis oameni să stea de
vorbă cu martorii oculari, ca să nu mai vorbim de ai noştri care au
supravieţuit. Toţi, absolut toţi, declară că Janine era cu capul terciuit
de gloanţe şi că n-avea cum să mai fie vie. Atunci cum naiba se face
că „doamna Courtland e într-o stare gravă dar doctorii declară că
sunt mari speranţe să fie salvată'', cum scriu ziarele? Şi cum a fost
informat şi Führerul nostru? Şi mai ales: cine e dobitocul care ştie
aşa de bine cum stau lucrurile acolo încât te-a asigurat pe tine că în
două-trei zile se curăţă, când ea e deja moartă? Te auzeam că avem
„cârtiţe" de nădejde la ambasada americană şi te pot asigura, mein
Führer, că avem exact un rahat! Ce spui de asta?

Gunter Jager rămăsese fără glas. Stătea cu ochii pironiţi undeva

în întuneric şi tăcea, părând preocupat de nişte calcule pe care
Traupmann n-avea timp să aştepte să le vadă rezolvate.

— După părerea ta, Gunter, ce îi face pe americani să mintă? Ce

urmăresc să obţină de aici?

— Nu ştiu, mormăi posomorât Jager. M-am gândit şi eu de multe

ori, la alte lucruri de genul ăsta, dar nu ştiu, nu pot să-mi dau seama.
Bănuiesc că tot nenorocitul de Latham e la mijloc, încearcă să ne
prostească, să ne întindă o capcană, dar care anume? Asta n-o pot
înţelege în ruptul capului!...

— Dar de ce eşti aşa sigur că umblă să ne întindă o capcană?

— De ce? Fiindcă îi ştiu bine pe oamenii de felul lui. Toţi se lasă
prostiţi de nişte târfe. De pe vremea faraonilor şi până azi e aceeaşi
poveste. Femeia! Aici e cauza prăbuşirii atâtor imperii!

— Pe ea o cunoşti? De Karin De Vries vorbesc.

— Nu, dar nici nu e nevoie. Ştiu cum au dus târfele la pieire
atâţia şi atâţia bărbaţi.

— Gunter, nu contrazic chestia asta, dar... nu prea văd legătura

cu discuţia noastră.

— De ce n-o vezi? îmi spui că lucrurile stau altfel decât mi s-a

raportat mie şi eu îţi răspund că omul cel mai capabil poate fi prostit
de o târfă isteaţă. E aşa greu?

— Nu, nu e greu, dar hai să-ţi mai spun un lucru pe care s-ar

putea să nu-l ştii... Doi oameni ai noştri au fost capturaţi de vii în
timpul atacului asupra locuinţei lui Witkowski şi au fost transportaţi
în mare secret în Statele Unite...

— Dumnezeule! urlă Jager. Acum aud de asta!

— Ei, vezi? făcu blând Traupmann. Noroc că i-am lichidat pe
amândoi. Le-am dat de urmă datorită numărului trei, care e infiltrat;
exact la CI.A. Dar ştii care e partea proastă? Cere două sute de mii
de dolari pentru chestia asta.

— Două sute de mii? Nu zău! rânji ironic Jager. Lichidaţi-l!

— Oho! Mein Führer, nu sunt deloc convins că ar fi treaba cea,'
mai cu cap! _?

— Numărul trei e un idiot şi e şi gură spartă! Am spus să-l lichi-

daţi, e nevoie să-ţi spun de o mie de ori? ^

— Nu, mein Führer. îl lichidăm, dar nu acum. întâi trebuie verifi*

cat dacă nu şi-a dat cumva drumul la gură. Între timp îl ridicăm în
ierarhia „Frăţiei" şi abia pe urmă întoarcem foaia. Sperăm să putem
face din el un sclav supus. Dacă nu... atunci hrşşşt!

în faţa ambasadei americane de pe Avenue Gabriel oprise de câteva

minute o ambulanţă şi asta a fost destul ca să se formeze numaidecât
un grup de curioşi care începură să schimbe între ei tot felul de pă-
reri. Iar când pe poartă ieşiră brancardierii cu targa curiozitatea celor
adunaţi fu aţâţată la culme. Era greu de văzut cine anume era trans-
portat în felul acesta, dar fără îndoială că era vorba de o femeie, dova-
dă valurile de păr lung şi negru care se revărsau pe perna imaculată.
Faţa nu i se putea vedea prea bine din cauza măştii de oxigen dar ime-
diat se găsiră câţiva oameni bine informaţi care declarară atotştiutori:

— Sărăcuţa! exclamă înduioşată o femeie. E soţia ambasadorului

american, a fost rănită aseară de teroriştii care au tras în bărba-
tu-său! Nemernicii! Am auzit că sunt evrei.

— Criminalitatea a luat dimensiuni intolerabile! rosti sentenţios

un domn respectabil. Desfiinţarea ghilotinei a fost o tâmpenie.

— Şi unde o duc? întrebă altcineva'?

— La spitalul Hertford, răspunse prompt un tânăr cu înfăţişare de
student. Aşa zicea şoferul, l-am întrebat eu adineauri.

— Da, întări o fetişcană, e cel mai tare spital, au acolo cea mai

bună aparatură. Oricum, de scăpat scapă, dacă nu era în afară de
orice pericol nu se apucau s-o transporte. Au şi aici de toate, plus
doctori tari de tot, eu o am pe verişoară-mea dactilografă aici, la am-
basadă, sunt la curent cu toate.

— Şi e rănită grav, domnişoară? se repezi curioasă o doamnă mai

în vârstă.

— Nu prea, atâta doar că a pierdut mult sânge, dar i-au făcut

transfuzii şi gata. Are un plămân perforat şi respiră greu, de-aia i-au
pus masca de oxigen, şi e nevoie şi de chirurgie plastică, a fost lovită
în bărbie, sau în gură, dar oricum, în pericol nu mai e. Măcar dacă
nu i-ar rămâne semne - spunea verişoară-mea că rar femeie frumoa-
să ca ea!... Şi drăguţă şi amabilă cu toată lumea...

în biroul lui Witkowski de la etajul al doilea, Moreau stătea pră-

buşit în fotoliul din faţa mesei de lucru a colonelului. Era palid la
faţă şi nu era greu de văzut că evenimentele din seara precedentă nu-l
lăsaseră să doarmă peste noapte.

— La urma urmei, zise el cam fără convingere, cu tonul omului

care încearcă să-şi facă singur curaj, la urma urmei am bani destui
puşi deoparte, numai că partea proastă e că n-am să-i pot cheltui la
Paris şi nici în altă parte în Franţa. Dar nu-i nimic, găsesc eu unde!

— Şi eu ce trebuie să înţeleg din treaba asta? întrebă pe un ton

neutru Witkowski, aprinzându-şi o havană originală. Toate firele sunt
în mâna mea şi ţi-am mai spus că prima furie mi-a trecut, aseară
eram gata să te omor cu mâna mea dar în sfârşit, toţi greşim.

— Stanley, nu e vorba de asta, mormăi Moreau, e vorba că am

minţit al naibii de multă lume că doamna Courtland a scăpat...

— Şi? Ziariştii mint la tot pasul de-ngheaţă apele, mai dă-i în...

mă-sii, lasă-i s-o mai ia şi ei în gură din când în când.

— Omule, gândeşte-te că i-am minţit pe superiorii mei, pe primul

ministru, pe preşedintele Franţei în persoană, plus preşedintele
Statelor Unite, la telefon! Ţi se pare chiar o jucărie'?

— Rahat! Pe preşedintele Statelor Unite l-am minţit şi eu, îl mint

de două-trei ori pe săptămână, toată lumea îl minte de-l rupe. Şi îmi
închipui că şi al vostru păţeşte la fel, doar de-aia e preşedinte de re-
publică, tocmai ca să ia de bun orice rahat şi să-l mestece bine - şi pe
urmă să-l dea şi naţiunii, să guste şi ea. Doar dacă erai cu mâna pe
Biblie când le-ai turnat gogoşile astea, atunci da, aia era mai grav. .
Că Dumnezeu e sus şi vede.

— Văd că-ţi arde de glumă, mormăi nemulţumit Moreau. ]

Witkowski pufăi de câteva ori din trabuc, privindu-l cu ochi sfre-

delitori. Simţea o plăcere nemaipomenită să-l perpelească pe grasul

ăsta care îi dăduse peste nas cu ordinul lui de a-şi lua mâna de pe ,
Latham şi Karin De Vries dar nu fusese în stare să asigure protecţia
ambasadorului Statelor Unite şi a soţiei lui. Roata se întorsese şi o
ocazie ca asta nu trebuia scăpată. Şeful lui Deuxième Bureau trebuia-
ajutat să-şi mai bage niţeluş minţile-n cap - şi asta nu din răutate, ci;
doar ca să-şi cunoască lungul nasului şi altădată să nu mai facă pe
nebunul. Deşi coarda nu trebuia întinsă nici prea mult, ar fi fost o
greşeală care putea să coste. Witkowski ştia să nu întreacă măsura..

— Omule, uite ce e, zise el după ce mai pufăi de câteva ori din ha-

vană aruncând spre tavan colaci delicaţi de fun, până una-alta să zicem
că lucrurile stau mulţunitor. Cu preşedinţii şi cu primul ministru al vos-
tru vedem noi cum o scoatem la capăt, nu acolo e buba. Avem un avan-
taj enorm, am tras-o imediat pe otrava aia de Janine, Dumnezeu s-o ierte
dar ea tot otravă e, am tras-o imediat înăuntru şi n-a apucat nimeni să-şi
dea seama că o mierlise. Ca să nu mai zic de piesa de adineauri, din stra-
dă. Am ascultat amândoi ce vorbea lumea, Jean-Pierre sau cum îl chea-
mă pe fîţifleanderul ăla al tău cu moacă de student al naibii să fiu dacă
nu e un actor de prima mână, plus piţipoanca aia, mi-a plăcut, zău. Toa-
tă lumea e convinsă acum că individa n-are nici pe dracu, doar că i sa
boţit niţeluş mutra şi am dus-o la chirurgie plastică. îţi spun eu că la ora
asta „Frăţia" e pe jar, că iar au dat-o în bară. Şi au să încerce iar s-o
lichideze, aşa că proşti să fim să nu punem laba pe ei. Ţine-te tare, nu te
mai smiorcăi ca o babă! îmi umblă prin cap nişte scheme dar să mai
vedem, vreau să fiu sigur că o aleg pe cea mai bună. Până acum stăm
bine, scopul nostru e să creăm confuzii şi al naibii să fiu dacă în treaba
asta mai ştie cineva care-i capul şi care-i coada!

Numai că Moreau nu părea deloc convins că lucrurile stăteau

chiar aşa. Mormăi nemulţumit ceva, se căută prin buzunare după ţi
gări, aprinse una şi, trăgând adânc în piept, zise oftând: .

— Ţie îţi convine să vorbeşti aşa. Eu unul ştiu că m-am ras!

— Ba nu te-ai ras deloc, să mă ierţi! Naziştii l-au omorât din
primul foc pe Harry Latham dar n-au aflat asta şi acuma se dau de
ceasul morţii. Asta ar fi una la mână. Pe urmă e Janine Chines asta,
au lichidat-o şi iar i-am fraierit şi aici. Două la mână. Adică doi la
zero, înţelegi? Fiindcă într-o luptă ca asta, cine pleacă de la două
informaţii false de asemenea anvergură n-are cum să nu piardă, clar?
Doar să avem noi un ghinion turbat, dar nu cred. Şi mai e o chestie:
paraşuta aia era pentru ei - sau este sau cum soarele mă-sii să mai
zic - era pentru ei la fel de importantă ca falsul Harry Latham, dacă
nu cumva şi mai şi. La asta chiar că nu m-aş fi gândit dacă nu era
chestia de aseară, dar s-au dat de gol ca proştii. Trei la zero pentru
noi! Mai vrei ceva?

— Da, mai vreau să-mi explici cum are să mai dea cineva vreun

ban pe cuvântul neu de-acum înainte, după ce l-am minţit pe preşe-
dintele Franţei. Îţi spun eu că sunt terminat!

— Ei, drăcia dracului! Omule, dar chiar că mă scoţi din sărite!

L-ai minţit fiindcă nenorociţii ăştia de nazişti s-au infiltrat în toate
părţile şi tu te-ai gândit, ca un om de meserie ce eşti, că e foarte po-
sibil ca discuţia voastră să fie interceptată.

— Ei, ei! se burzului Moreau. Mai uşurel! Tocmai oamenii mei

trebuie să fie acolo, să nu se întâmple chestii de-astea!

— Păi eu ce-ţi spuneam! făcu triumfător Witkowski. Nu mai ai

încredere nici în oamenii tăi, aia era! Şi chiar aşa să-i spui dacă te ia
la întrebări! Fiindcă dacă C.I.A., cât e ea de C.I.A., a ajuns exact un
rahat în care îşi bagă nasul cine vrei şi cine nu vrei, unde scrie că nu
se poate întâmpla chestia asta şi la Deuxième Bureau de la Paris?
Ai? Pune mintea la contribuţie, omule! Preşedintele vostru are şi el o
droaie de consilieri, experţi şi tot felul de rahaţi care se fâţâie tot tim-
pul pe-acolo şi nici dracu nu poate şti ce învârtesc toţi ăştia, oricând
îi poate lipi unul cine ştie ce chestie de tăblia mesei sau de tocul uşii
şi ascultă bine-mersi tot ce sé discută în cabinetul lui.

Moreau păru puţin înseninat.

— De exemplu, urmă Witkowski, când i-ai verificat ultima dată
pe tipii care au acces în cabinetul lui?

— Păi... şovăi Moreau, cam acum vreo două luni. Da, cam aşa.

Eu fac treaba asta mai rar, pentru asta există un serviciu special, nu
e în mod direct de resortul meu.

— Phiii! Păi chiar că ai noroc! Şi tâmpit să fie şi tot te crede

dacă-i spui cum te-am învăţat eu! A propos, în stenografa noastră
poţi avea toată încrederea. A fost foarte încântată să facă pe doamna
Courtland, să nu-i vadă în ochi pe nazişti, e evreică şi toţi bunicii ei
au murit în camera de gazare. Când a auzit că e vorba să le tragem
nenorociţilor ălora o cacialma i-au râs ochii. Dar acum cred că tre-
buie să fim atenţi în altă direcţie: am lăsat să transpire câte ceva de-
spre „colonelul Webster", înţelegi? Să arunce şi oamenii tăi câte o
vorbă, că Webster ăsta ar fi de fapt Harry Latham, să audă naziştii.
Iar pe Karin De Vries o aducem deseară aici, la ambasadă, ca să fie
în afară de orice pericol. Sper să nu-mi faci mutre. E treabă groasă
de tot, nu ştie nici ea ce-o aşteaptă.

într-adevăr, Karin fu luată prin surprindere. Latham, la rândul lui,

trase imediat concluzia:

— E clar, ăştia mă folosesc drept momeală. Aproape că am im-

presia că Witkowski şi Moreau au pus pariu, să vadă de câte ori
ratează „Frăţia", sau cam aşa ceva.

— Eşti ca şi mort, aproape că ţipă Karin.

— O, asta e chestie veche, nu mă mai mişcă deloc. Am devenit
curios la amănunte, de exemplu ce fel de vestă are să-mi ofere.

Karin era pe punctul de a-şi ieşi din sărite în faţa unei asemenea |

nepăsări intolerabile.

— Dragul meu, ştii bine că asasinii profesionişti nu se sinchisesc

de veste. Ei trag la cap, de-asta folosesc arme cu lunetă! Şi eu n-aş
putea suporta să te pierd, nu înţelegi asta?

Ochii i se umeziseră şi vru să-l cuprindă în braţe, dar exact în

clipa aceea se auzi un ciocănit în uşă.

— Unde o fi lista cu parole? mormăi Drew desprinzându-se.

Karin îl privi cu ochi goi de orice expresie.

— Am prins-o cu o pioneză pe peretele din hol. Tu chiar n-ai

văzut-o?

— Ba da, ba da, acum mi-aduc aminte... Cine e acolo?

— „Iepuraşul cu scufiţă", se auzi de afară.

— Of, Doamne, parcă am fi nişte copii, zise Latham compăti-

mitor, deschizând uşa.

— Gata, domnule? }

— Hm! Mai aveţi puţină răbdare... răspunse Latham. Draga mea,'
au venit băieţii după tine, adăugă el întorcându-se spre Karin.

— Deci chiar e adevărat, Drew? Eu tot am crezut că glumeşti!

— Nu, răspunse el pe un ton dur şi ochii lui căpătară sclipiri
metalice. Când e vorba de viaţa ta nu glumesc. Viaţa mea da, nu zic,
asta o joacă Witkowski şi Moreau la tabinet, dar viaţa ta nu, al naibii
să fiu dacă am să las pe careva s-o pună la masa de joc! Aşa că dacă
vrei să ai parte de fericirea unui balansoar în Colorado, să admiri
munţii şi să sorbi frumuşel din cafeaua de dimineaţă, nu mai sta,
echipează-te. Ne vedem în Colorado, da?

— Ah, ticălos ce eşti!

Agenţii lui Moreau o conduseră pe Karin cu liftul până la parter,
unde în faţa uşii îi întâmpinară alţi doi agenţi, care aveau s-o ia în
primire.

— Rămâneţi între noi, doamnă, zise cu voce groasă unul din ei,

un bărbat solid şi bărbos. Maşina ne aşteaptă afară, puţin mai în
stânga copertinei.

— Sunt sigură că ştiţi, zise ea cu o voce plină de furie şi dispreţ

abia reţinut. Nu am de ales, mie nu mi s-a cerut părerea.

— Foarte posibil, doamnă, răspunse rece al doilea agent. Nouă

directorul nu ne dă explicaţii, ne spune ce avem de făcut şi gata.
Treaba noastră e să vă ducem teafără la ambasada americană.

— Pentru asta puteam lua un taxi, răspunse ea fulgerându-l cu

privirea, deşi îşi spunea că bieţii oameni nu aveau nici o vină.

Ieşiră în tăcere prin uşa de cristal cu două canaturi şi ajunseră pe

trotuar, luând-o spre stânga, spre maşina blindată a Biroului Doi.
Bărbosul deschise portiera din spate cu un gest de om educat, făcân-
du-i semn lui Karin să urce, dar în clipa aceea capul lui avu o zvâc-
nitură scurtă şi tâmpla stângă păru că se dezintegrează, împroşcând în
jur stropi de sânge şi ţesuturi, iar trupul solid se lăsă moale ca un sac pe
asfalt. Karin dădu să se întoarcă dar în aceeaşi clipă se simţi îm-
brâncită cu putere, se dezechilibra şi căzu pe bancheta din spate a
maşinii, simţind cum din spate cineva urcă împingând-o cu o forţă ca de
tanc ca să-şi facă loc lângă ea. Dădu să se repeadă la uşa din stânga, dar
aceasta se deschise brusc şi un individ căruia nu-i putu desluşi
trăsăturile se năpusti înăuntru, punându-i în gât o mână cu degete de
oţel şi proptind-o ca pe o păpuşă la mijloc, între el şi celălalt.

— Los schnell!¹ zise el gâfâind şi maşina porni în scrâşnet de

cauciucuri, spre disperarea lui Karin, care îşi spunea că şoferul ar
trebui să fie înarmat şi probabil măcar el va încerca...

Dar în clipa aceea văzu că pe scaunul de lângă şofer zăcea într-o

poziţie nefirească cineva... Dumnezeule, acela era şoferul, îl omorâ-
seră din timp, iar individul de la volan...

— Willkomen, Frau De Vries, întoarse acesta capul exact atunci,

sperăm să-ţi placă această mică plimbare. Dacă doreşti, adăugă el
rânjind, te putem duce rapid la soţul tău, depinde numai de tine,
Ne-am gândit că poate fi-e dor de el!

— Poţi să şi ţipi, dacă vrei, adăugă cel din dreapta jucându-se cu

lama unui pumnal apărut în mâinile lui ca prin farmec, dar să ştii că
în două secunde te las fără buze. Şi e păcat de ele, nu crezi?