Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Declaratiile publice în cameră

Dintre primii care au început să facă declaratii, au fost:

Gheorghiu, Tudose, Cornea, Sântimbreanu, Hutuleac, Paul Popescu, Comănici, Romică Proistosescu, apoi Vlad Drăgoescu si Ionescu dintre nelegionari, toti cu o conduită de eroi în închisoarea din Pitesti.

Cum Zaharia si ceilalti din comitet fuseseră informati de Ţurcanu că eu declarasem ce era mai important, în urma demascărilor de la camera 2 parter, fapt care mă avantaja, mai rămânea să studiez ce să declar si mai ales ce să nu declar.

Foarte importantă era cantitatea de informatii pe care o detinea fiecare tânăr, nedeclarate în timpul anchetei oficiale, în legătură cu activitatea fiecăruia, precum si cu cei implicati în această activitate.

După cele văzute în camera 2 parter, am fost convins că unele din cele declarate erau fictive, pentru ca bietii tineri să mai scape din insuportabila pozitie fixă de pe priciuri si de torturile la care erau supusi. Securitatea avea urgent nevoie de aceste declaratii pentru a judeca si condamna pe cei internati în lagăre si nejudecati.

Alte declaratii erau cele în legătură cu ceea ce auzisem în închisoare de la camarazii nostri. Toate erau scrise într-un carnet de către membrii comitetelor de tortură care ne asistau. Notele îi serveau lui Ţurcanu ca să poată verifica oamenii foarte usor, confruntând declaratiile între ele.

Declaratiile referitoare la intimitătile delicate, acestea au fost lăsate mai pe urmă; ce-l interesa pe Nicolski în primul rând erau declaratiile privind pe cei necondamnati încă si pe cei rămasi în libertate, care prezentau un pericol pentru regim.

Pe la sfârsitul lui ianuarie, Ţurcanu l-a ucis personal pe un tânăr legionar, pe nume Nită Cornel, care fusese premiantul de onoare al liceului teoretic din Bacău si unul dintre cei mai buni studenti ai Politehnicii din Bucuresti. Ţurcanu l-a ucis zdrobindu-i ficatul cu picioarele, pentru că mărturisise public – auzind si cei de după cearceafuri – că este crestin si legionar si vrea să moară în această credintă.

Nu încape nici o îndoială că Ţurcanu îl adusese în camera 4 spital, ca să demonstreze celui ascuns – care se prea poate să fi fost Nicolski sau Zeller – loialitatea lui fată de comunisti si faptul că putea suprima viata unui tânăr, fără pic de milă, atunci când victima îsi mărturisea public credinta în Dumnezeu si în Legiune.

Tânărul acela se asemăna în calităti, credintă si atitudine, cu Pintilie, fiind, ca si el, unul din cei mai buni dintre noi. Asa s-a făcut că Miscarea Legionară a dat dintre tinerii ei ce a avut mai de pret, ca jertfe închinate lui Dumnezeu si credintei legionare. Sunt convins că, dacă tineretul legionar ar fi dat numai aceste două jertfe, ar fi împlinit poate prinosul de sacrificiu. Ei valorau cât sute dintre noi, ceilalti.

Nebunia, delirul colectiv al disperării, s-a manifestat prin actiunea reciprocă de tortură, administrată de cei care deveniseră din victime, tortionari. Dacă s-ar face o comparatie între acesti tineri de dinainte de demascări, când armonia, dragostea si întelegerea se vedea la ei, atât la legionari cât si la nelegionari, si cei de după demascări, înnebuniti de suferintă si disperare, având o comportare de fiară unul fată de altul, nu ti-ai putea explica transformarea, decât printr-o nebunie colectivă.

Fată de ceea ce am văzut la camera 2 parter si la Gherla, nu pot să nu remarc că majoritatea tinerilor din camera 3 subsol s-au comportat, totusi, mai blând, când au fost siliti să-si tortureze camarazii.

Cine ar putea întelege că, atunci când unul era pus să-si bată camaradul, plângea frânt de durerea, de chinul pe care-l provoca celui torturat?

Mai mult de jumătate din camarazii de la camera 3 subsol, pe care i-am văzut cu ochii mei, trăiau aceste stări sufletesti. Cine va crede? Slugile satanei? Categoric nu, ci numai cei ce au trecut pe acolo, camarazii nostri si cei care vor veni după noi. Altfel, totul e doar o poveste de domeniul fantasticului sau al patologiei.

Ciudat era si că, uneori, victimele cereau celor care-i băteau să dea mai tare, după ordinele comitetului de tortură. Unii băteau si plângeau de suferinta celui torturat, în timp ce victima cerea să fie lovită mai tare. Cum s-ar putea explica această stare de constiintă?

Cine nu i-a văzut pe Paul Popescu, pe Sântimbreanu, Cornea, Ungureanu, Grigoras, Hutuleac, Visovan, Nedelcu, si ceilalti... sau pe Vlad Drăgoescu si Ionescu, dintre nelegionari, cine nu i-a văzut pe cei care se torturau reciproc, plângând amândoi, dar nu de durerea proprie, ci de durerea celuilalt? Nu tin toate acestea de domeniul fantasticului si al nebuniei pentru cei care n-au trecut pe acolo sau pentru cei de rea credintă?

Ce om cuminte, normal si cinstit, si-ar tortura sotia si copiii pe care îi iubeste? Cum poti tortura pe cel pe care-l iubesti? Nici măcar un nebun nu ar face asa ceva. Doar diavolul, care nu are sentimente⁵⁸. Dar noi toti eram posedati atunci de duhurile satanei.

Cine să te creadă că tot ce ai văzut si simtit este adevărat? Numai Dumnezeu si tu însuti, cel care ai trăit această nebunie.

Am mai spus că, din pudoare, nu voi vorbi de faptele mele de eroism, ci numai de neputinta, de slăbiciunea si prăbusirea mea.

Povestesc totusi următoarea întâmplare, numai pentru a face pe cei de bună credintă să înteleagă nebunia prin care am trecut noi, tinerii legionari si nelegionari de acolo.

Într-o bună seară, aproape de ora nouă, Zaharia se întoarse de la camera 4 spital, fredonând.

S-a oprit în dreptul priciului meu si mi-a zis să-l urmez. M-a dus si m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini si de picioare si s-a adresat celorlalti: „Veniti să vă îmbrătisati camaradul care v-a fost sef de cameră si nu a vrut să vă bată”.

Să fi făcut asta din ordinul lui Ţurcanu sau era o simplă manifestare a exceselor lui, nu stiu nici până acum. Mărturisesc însă, cu frică de Dumnezeu, că niciodată până atunci nu m-am simtit mai aproape de oameni si mai afectuos fată de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc să trăiesc ura si răzbunarea, trăiam plăcerea si satisfactia – e paradoxal – că acei ce mă loveau n-o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniti, constrânsi, torturati să o facă.

În clipa aceea, i-as fi strâns în brate si le-as fi sărutat rănile si vânătăile de pe trup. Nu m-am uitat, am închis ochii, să nu văd cine mă loveste, pentru că în aceleasi împrejurări si eu lovisem pe cel mai drag si mai cinstit camarad, pe Costache Oprisan, la camera 2 parter.

Trăiam bucuria că-mi plătesc slăbiciunea. Cum spusese Bogdanovici: „Frate, asa se plătesc greselile”.

Necredinciosii, cei ce ne urăsc, cei ce nu au avut fată de semenul lor nici un sentiment care apropie pe om de Dumnezeu, vor spune că ceea ce mărturisesc eu sunt mai mult decât nebunie.

Dacă nu as fi trăit eu însumi aceste stări sufletesti, dacă fiinta mea nu s-ar fi zguduit până la ultima fibră, nu mi-as fi înteles niciodată camarazii si nici drama de la Pitesti si Gherla.

Mi-am pierdut cunostinta, asa că nu stiu cât a durat tortura si nici nu am vrut să aflu cine m-a lovit si cine nu. Mi-amintesc doar că, a doua zi de dimineată, eram pe prici, dar nu în pozitie fixă, ci îndoit de durerea pe care abia o mai suportam si plin de răni.

Şi totusi, în clipele acelea, eram convins că nici unul dintre camarazi nu mă atinsese nici măcar cu un deget, ci fiinte dintr-o altă lume, pline de ură si cinism, mă loviseră cu bestialitate.⁵⁹ Nu m-am miscat de pe prici timp de o săptămână, iar mâncarea îmi era adusă acolo. I s-a permis chiar unui camarad să-mi pună pe răni comprese cu apă rece.

Ce mi-a umplut sufletul de durere a fost că unii dintre camarazii care m-au torturat, după cele întâmplate, nu s-au mai putut uita în ochii mei, asa cum nici eu nu mă mai puteam uita în ochii lui Oprisan. I-am înteles. Nu vreau să dau numele celor ce m-au lovit; unii mai trăiesc încă si s-ar putea să le provoc o mare durere.

Atunci a fost ultima oară când mi-am pierdut cunostinta în timpul torturii.

Până la Pastile lui 1951, cei din cameră au mai fost pusi să mă tortureze, însă individual. Unii au refuzat, cum au fost: Nedelcu, Gheorghiu, Cornea, Dinescu, Visovan, Tudose, Ungureanu, Hutuleac, Grigoras, Drăgoescu si altii...

Nici unul din cei care au acceptat nu a lovit cum i se ordona ci, dimpotrivă, eu îi rugam să lovească mai tare, iar ei, cu siroaie de lacrimi pe obraz, executau ordinul, neîntrecând însă nici unul măsura.

Cei care refuzaseră să mă lovească au fost si ei crunt bătuti după aceea. Dar durerea mea pentru suferinta lor întrecea cu mult suferinta pe care mi-o pricinuiseră ei.

Cine ar putea crede sau întelege că poti iubi cu atâta afectiune pe cel ce ti-a provocat atâta durere? Cine n-a trecut pe acolo nu va putea. Dar pentru noi, care am simtit pe neputincioasele noastre trupuri toate acestea, faptele sunt mult mai usor de înteles.

Toti mi-au rămas în inimă asa cum îi cunoscusem înainte de începerea demascărilor de la camera 3 subsol. Da, atunci fuseseră ei cei adevărati, iar acum erau posedati si nebuni.

Cum vor putea întelege cei care sunt plini de ură, de răzbunare si lipsiti de milă fată de semenii lor, că tu l-ai iertat pe fratele tău chiar în clipa când te tortura, pentru că simteai că acest frate al tău, în starea lui normală, niciodată nu ar fi ridicat mâna să te lovească?

Adevărata dragoste se vădeste atunci când îti întelegi semenul si-i ierti greseala. Oare relele din lumea aceasta nu se întâmplă tocmai din cauza urii si răzbunării fratilor nostri?

prin păcat celui rău, sunt doar unelte ale aceluia (vezi si ce spune despre Zaharia). Se apropie de acea uriasă poruncă, iubirea pentru cei ce ne fac rău (n. ed.).

După întâlnirea mea cu Bogdanovici, care mi-a zguduit atât de mult constiinta, mi-am pus întrebarea: vom întelege oare să nu repetăm greselile altora? Nu a fost ucis Bogdanovici tocmai pentru că nu a vrut să lovească? Nu am văzut eu în ochii lui suferinta a mii de tineri, suferintă pe care el o ducea dincolo de mormânt?

Am mai spus că noi ne refuzăm orice compătimire pentru durerile noastre. Dacă vorbim, o facem pentru a arăta celorlalti că există o categorie de oameni aflati în serviciul satanei, care cultivă ura, minciuna, ipocrizia, diversiunea, dispretul, pentru a provoca cât mai multă suferintă semenilor.

Nu ne-am plâns si nu ne vom plânge vreodată de durerile si suferintele pe care le-am suportat, deoarece drumul pe care noi însine l-am ales era un drum de calvar, anevoios si semănat cu dureri.

Atunci când durerea si suferinta s-au instalat în viata noastră sub diferite forme: foame, frig, dor nepotolit, umilintă, lipsă de comunicare scrisă sau vorbită cu cei dragi; când am fost pusi în imposibilitatea de a învăta, de a cunoaste, când nu ne puteam face o profesiune, stând atâtia ani despărtiti de părinti, sotii si copii si, pe deasupra, având si sumbra perspectivă că nu vom scăpa vreodată de acolo – unii au vrut să se salveze, dar s-au pomenit, unde?!

Au acceptat momeala satanei, crezând că vor scăpa de suferintă, aplicând-o celor ce deja sufereau. După legea firii însă, cel ce provoacă suferintă fratelui său pentru a scăpa el însusi de ea, nu va fi iertat niciodată si aceeasi implacabilă pedeapsă se va întoarce si asupra lui.

Astfel, suferinta îsi dublează efectul, actionând asupra amândurora.

Aceia dintre noi care au înteles fără murmur si fără sovăire că drumul va fi greu dar că, prin credintă si răbdare vom birui, au răbdat până la limita deznădejdii, încercând din toate puterile lor să nu pricinuiască suferintă nimănui. Ei au fost cei ce au răbdat cu stoicism loviturile date de camarazii lor înnebuniti de frică si deznădejde, rugându-i pe acestia să lovească mai tare, asa cum le ordonau satrapii, pentru a nu fi si ei, cei ce loveau, supusi după aceea torturilor. Sublimă nebunie a deznădejdii! Ce vreti mai mult?

Voi, dragi camarazi, veti întelege oare? Adevărata întelegere nu poate izvorî decât din dragoste: nu noi loveam, ci ura satanei.

Asta s-a văzut bine după încetarea demascărilor: camarazii se strângeau în brate cu aceeasi dragoste, stimă si întelegere, ca înainte.

Cine n-a trăit clipa iertării, a întelegerii, a împăcării, a reîntâlnirii în dragoste, nu-i va întelege niciodată pe cei ce au trecut prin demascări.

Dintre metodele de nesuportat, aplicate tuturor camarazilor nostri de către Nicolski, prin Ţurcanu si comitetele de tortură, cea mai grea a fost pozitia fixă pe prici. Starea nervoasă pe care ti-o provoca această pozitie era groaznică. Parcă cineva îti sfredelea creierul, slăbindu-ti vointa si puterea de judecată, făcându-te să trăiesti senzatia că, din moment în moment, puteai să-ti pierzi mintile.

După ce au încetat demascările, camarazii mei spuneau că nebunia deznădejdii a ajuns la limita de rezistentă nervoasă în momentul în care a fost preferată durerea fizică, în locul pozitiei fixe.

Această tortură îi dusese până la abolirea totală a vointei si a puterii de discernământ, fiind dispusi apoi să declare si să facă orice li s-ar fi cerut.

Văzând pe Pintilie si pe Nedelcu iesiti din minti, am trăit si noi groaza de a ajunge ca ei. De fapt, era nebunia deznădejdii, acea stare pe care ne-o promisese Ţurcanu, când spusese că va face din noi ceea ce va vrea el.

Gratie ajutorului Dumnezeiesc, numărul celor pierduti în urma acestor încercări a fost mult mai mic decât al acelora care, având si ei credintă puternică, în visul si idealul lor, s-au oprit totusi la limita disperării. Orice om luminat la minte, cu putere de judecată, întelegere si bun simt, va ajunge la convingerea că, atunci când i se distruge cuiva vointa, ca urmare a torturii continue, acela va ajunge la deznădejde. Iar deznădejdea, conjugată cu nebunia, macină puterea de judecată a omului, ducându-l la dezechilibru total.