Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Juberian si Rek

După plecarea lui Ţurcanu si a celorlalti, conducerea politică si administrativă a atelierelor din Gherla rămase pe mâna lui Juberian si Rek. N-am putut afla niciodată, nici măcar mai târziu, la Aiud, cine le-a dat această împuternicire.

Juberian, un tânăr cu reale posibilităti intelectuale, originar din Banat, era student la Timisoara. Îl cunoscusem în cursul demascărilor de la Pitesti, la camera 2 parter, la începutul verii anului 1950.

Când am fost adusi noi, cei cinci, în acea cameră, îmi amintesc că a fost aruncat pe ciment lângă noi, complet desfigurat.

Nu se mai putea tine pe picioare; i-am retinut numele de la seful comitetului de tortură, Prisăcaru, care anuntase că a adus în camera noastră pe unul „din cei mai fanatici legionari”. „Îl vedeti cum arată, noi îl vom lecui pentru totdeauna de fanatismul său fată de Miscarea I.egionară. Şi aceasta nu este decât începutul”, a continuat el. Văzându-l atunci si stiind ce pătisem noi, m-am îngrozit la gândul a ceea ce îl astepta pe acest tânăr.

Juberian, în agonia în care era, a mai avut încă puterea să retină numele celor cinci de pe ciment, anuntati de Prisăcaru si, mai ales, numele meu, fiind azvârlit chiar lângă mine. În zilele care au urmat, nu i s-a dat nici de mâncare, nici apă de băut. De altfel, chiar de i s-ar fi dat, nu ar fi fost în stare să înghită.

Cât am stat în cameră cu el, vreo câteva zile, nu a mai fost torturat, pentru că n-ar mai fi avut nici un efect asupra lui, atât era de slăbit. Am aflat însă de la alti camarazi că, după plecarea noastră, Juberian a fost crunt torturat si chinuit, făcând parte din tinerii legionari care nu cedau usor.

Ceea ce s-a întâmplat acolo, până la plecarea noastră din Pitesti, si ce am văzut cu ochii mei că s-a petrecut cu el în acea cameră, explică, printre altele, căderea lui.

De ce a fost numit la Gherla, sef al biroului organizatoric, nu pot să-mi dau seama. Imaginea lui mi-a rămas în minte asa cum l-am văzut desfigurat în camera 2 parter, si întins pe ciment, în nesimtire, lângă mine, în iunie 1950. Nu-i mai putin adevărat, că i-o retin si pe aceea din timpul cât a fost seful biroului organizatoric. Sunt lucruri pe care nu le pot uita. Îmi era drag, pentru că îl cunoscusem si-l simtisem lângă mine, desfigurat si nemiscat, pe betonul camerei 2 parter.

La Gherla, când nebunia îmi putea fi fatală, Juberian m-a salvat. Iar ca sef al biroului organizatoric, obiectiv vorbind, Juberian a fost foarte corect si drept.

Despre Rek, stiu că nu era român. Nu pot spune însă ce origine avea, pentru a nu leza sau trezi resentimente care nu fac obiectul acestor mărturisiri¹⁰⁹.

După plecarea lui Juberian de la Gherla, Rek a rămas seful biroului organizatoric până la finele anului 1953.

Ca meserias, se putea discuta cu Rek si am observat la el, cât am lucrat în ateliere, o atitudine moderată fată de toti, indiferent de originea etnică.

Cât priveste asasinarea lui Flueras, nu stiu si nu am garantia că Rek si Juberian ar fi fost direct implicati, autor fizic si moral fiind căpitanul Goiciu, numit director al închisorii Gherla, în locul lui Gheorghiu. Pentru a-mi sustine această părere, voi relata mai jos anumite întâmplări.

Goiciu şi Mihalcea

Arestările din 1948 îl găsiseră pe Goiciu director al închisorii din Galati. Detinutii care trecuseră pe acolo spuneau că Goiciu nu era român si că se lăuda că e prieten cu Gheorghiu-Dej, activând cu acesta la atelierele C.F.R. din Galati. Or, dacă ceea ce spunea el era adevărat, desigur că Dej îi oferise postul important pe care-l avea, acestui monstru, născut să fie ucigas, care nu avea în constiinta lui decât înclinatia de a chinui si a ucide oamenii.

Cei care îl cunoscuseră la Galati erau îngroziti când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide si chinui preoti sau fii de preoti si putini dintre acestia, care au trecut prin închisoarea din Galati, au scăpat cu viată din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta usii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe dusumea si l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort. Era o brută, un tip de proletar cu putere „politică” de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere.

Goiciu era deci cunoscut în toate închisorile comuniste ca unul dintre cei mai odiosi călăi si ucigasi. Pe fata lui se citea clar plăcerea sadică de a chinui si a tortura. Zice-se că, în timp ce era el director la Galati, a fost adus acolo Iuliu Maniu, presedintele Partidului National-Ţărănist, pe care l-ar fi chinuit îngrozitor.

Tot atunci a fost adus acolo si un tânăr legionar, trecut prin demascările de la Pitesti. Nu-i pot divulga numele, având în vedere situatia din tară¹¹⁰, precum si rugămintea lui de a nu face aceasta. Avea o pregătire intelectuală exceptională si o structură fizică foarte delicată, ceea ce l-a si făcut să suporte foarte greu torturile si să cedeze la Pitesti. După cădere însă, a fost trimis special de Nicolski la Galati, să-l tragă de limbă pe Maniu ca să afle de la el o serie de lucruri.

Şi a auzit din gura lui de toate: fapte, întâmplări, regrete, planuri de viitor si... ceva ce voi spune în continuare.

Cu toate că fusese trimis acolo pentru o treabă abjectă, omul acesta a avut totusi tăria ca, odată intrat în celula unde era Maniu, să-i spună acestuia scopul pentru care fusese trimis: „Domnule presedinte, am fost la Pitesti si acolo se petrec lucruri groaznice cu tineretul legionar si cu alti tineri studenti. Eu am trecut prin aceste torturi si sunt trimis de la Bucuresti să vă trag de limbă si să retin tot ceea ce îmi veti spune. De aceea, vă rog să-mi spuneti numai ce credeti dumneavoastră că trebuie să stiu, pentru ca să nu aveti nimic de suferit”.

Şi, aproape un an de zile, cât a stat cu Maniu în celulă, acel tânăr a discutat cu el de toate.

Mai mult chiar, de când a intrat în celula lui Maniu si până la plecarea sa din Galati, i-a dat si feliuta lui de pâine, spunându-i că el e tânăr si poate suporta mai usor închisoarea. Maniu a acceptat aceasta cu foarte mare greutate si numai la insistentele tânărului, iar atunci când s-au despărtit, bătrânul l-a strâns în brate si, plângând, i-a spus : „L-am respectat pe Codreanu, intuindu-i cinstea, credinta nestrămutată si conceptia politică. Ca om si crestin, mă întreb însă dacă vreun tânăr tărănist, în aceleasi împrejurări, s-ar fi purtat cu Codreanu, asa cum te-ai purtat tu cu mine? Eu, dragă prietene, nu vam cunoscut decât din calomnii; acum vă cunosc în realitate, si de aceea ti-am spus ce să declari oamenilor zilei despre mine. Iar ceea ce ai făcut tu pentru mine, nu voi uita până când voi muri”.

După această emotionantă scenă, tânărul a mai avut timp să-i spună lui Maniu: „Domnule presedinte, ceea ce v-am spus si ceea ce am făcut pentru dumneavoastră, n-am făcut-o din orgoliu sau considerente politice. Am făcut-o mai întâi ca român, apoi pentru că sunt crestin, si pentru că-mi iubesc tot asa mult tara si neamul ca si dumneavoastră. Suferim doar în aceeasi închisoare pentru conceptiile noastre politice, pentru binele si dreptatea neamului românesc”.

Pe oameni îi poti cunoaste foarte bine cum sunt, atunci când le schimbi conditiile de viată, când le iei functia si pozitia socială, averea si perspectiva de a mai fi ceea ce au fost. Cu alte cuvinte, adevărata cunoastere a omului nu o poti avea decât când îl supui la încercări, la ispite, la suferinte si în ultimă instantă, chiar la proba mortii.

Or, având în vedere si cele spuse de tânărul legionar, noi toti, tinerii care am trecut prin demascări si conditii de existentă exceptionale: tortură, degradare, suferintă si înjosire, foame, frig, pedepse, înfrânare si răbdare, având în fată perspectiva mortii în orice clipă, ne-am convins că, asa cum a spus Corneliu Codreanu:

„Ţelul existentei umane nu este viata, ci învierea în numele si prin Iisus Hristos”.

Revin acum la Goiciu, pe care l-am cunoscut la Gherla si de care mi-a fost o frică si o groază, cum mi-a fost de putini oameni în viată. Nu degeaba a avut el misiunea să chinuiască si să omoare, în închisorile din Galati si Gherla, ce a avut neamul acesta mai bun.

În vara lui 1952, îndată ce a fost numit director, a dat ordin la atelierul de tâmplărie, unde lucram si eu, să se confectioneze câteva carcere si să fie instalate la parterul clădirii mari a închisorii. Acolo puteau fi văzute de toti detinutii; erau pe mâna stângă, cum intrai în clădirea principală si arătau ca niste cutii din scânduri înalte de 2 metri si înguste, încât de abia putea să stea un om în picioare în ele.

Li se mai zicea si carcerele mortii.

În 1952, atât Goiciu, cât si locotenent major Mihalcea, seful fabricii, băteau cumplit.

Mihalcea mi-a dat ordin să fac schita unei carcere. Am făcut o schită de 1 x 1 m. La vederea ei, m-a călcat în picioare, apoi a scos metrul si mi-a arătat dimensiunile carcerei: 40 x 40 cm. După ce a fost gata, am fost băgat în ea timp de trei zile, ultima zi stând acolo cu încă un detinut.

O, Doamne! Câti detinuti de mare valoare nu au murit în ele!

Şi motivul tuturor pedepselor era derizoriu: fie că nu s-a luat pozitia de drepti, cu boneta în mână, când a trecut Goiciu pe acolo, fie că nu s-a strigat „Să trăiti, domnule director” sau că n-ai adunat de pe jos gunoiul, ori că ai frezat cu o mică deviere o piesă, sau că ai pilit-o cu un milimetru mai mult.

Parcă pentru Goiciu, sadismul reprezenta esenta luptei de clasă a proletariatului. Cei pedepsiti nu primeau nici hrană si nici de băut.

Iar unii erau uitati acolo până îi scotea morti sau numai pe jumătate vii.

Când trecea acest călău pe lângă tine, simteai în urma lui, că era ceva ce-l îndemna permanent să tortureze si să ucidă. Am văzut cu ochii mei cum, în curtea atelierelor, acest monstru s-a dezlăntuit chiar si asupra unui ofiter de-al lui, ordonându-i să se culce si să se scoale în fata detinutilor, până ce bietul om, plin de noroi, nu s-a mai putut ridica de jos. Bătăile detinutilor erau foarte frecvente, cu zecile în fiecare zi, unii rămânând schilozi pe viată. Nu pot uita bătaia aplicată inginerului Secară.

Câtă diferentă între el si directorul Gheorghiu! Unul venit parcă pe lume numai să-si tortureze semenul si să-l ucidă, în numele justitiei comuniste, iar celălalt, să-i mai dea voie să se si reculeagă.

Celălalt asasin al închisorii Gherla, sosia lui Goiciu, cunoscut ca atare de toti acei ce au trecut pe acolo, era Mihalcea. Era ajutorul lui Goiciu si responsabil de productie.

Mi-e însă si lehamite să mai vorbesc de el, asa că-l dau uitării.