După douăzeci de ani partea îNTÎIA



Yüklə 5,44 Mb.
səhifə5/66
tarix02.11.2017
ölçüsü5,44 Mb.
#27417
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   66

Şi, înclinîndu-se, îşi afundă punga în buzunaru-i încăpător.

— Va să zică ne-am înţeles, încheie cardinalul. Porneşti la drum...

— Da, monseniore.

— Ai grijă şi scrie-mi în fiecare zi, ca să am veşti despre ce faci.

— N-am să uit, monseniore.

— Foarte bine. A, nu-mi spui numele prietenilor dumitale?

— Numele prietenilor mei? repetă d'Artagnan cu o fărîmă de nelinişte.

— Fireşte. Dumneata pleci să-i cauţi şi, în acest timp, întreb şi eu de ei, poate că aflu ceva.

— Contele de la Fère, zis şi Athos; domnul du Vallon, zis şi Porthos, şi cavalerul d'Herblay, astăzi abatele d'Herblay, zis şi Aramis.

Cardinalul surîse.

— Nişte cadeţi care au intrat în rîndul muşchetarilor sub nume de împrumut, vrînd să nu-şi compromită numele de familie. Spadă lungă şi pungă uşoară; cunoaştem asta.

— Dacă Dumnezeu vrea ca aceste spade să treacă în slujba Eminenţei­Voastre, îndrăznesc să mărturisesc o dorinţă, anume ca punga monseniorului să se uşureze de astă dată, şi a lor să prindă cheag; căci cu aceşti trei bărbaţi şi cu mine, Eminenţa-Voastră poate să zguduie toată Franţa şi chiar toată Europa, dacă asta-i va fi pe plac.

— Gasconii aceştia sînt aproape tot atît de lăudăroşi ca şi ita­lienii, rîse Mazarin.

— Oricum, îi întrec în mînuirea spadei, replică d'Artagnan cu un surîs asemănător.

Şi plecă după ce ceru o permisie, pe care Mazarin i-o dădu pe loc, semnînd el însuşi hîrtia.

Abia ajuns afară, se apropie de un felinar ce lumina în curte şi se uită cu grabă în pungă.

— Scuzi de argint! exclamă el, plin de dispreţ. Eram sigur. Oh, Mazarin, Mazarin, văd că n-ai încredere în mine! Cu atît mai rău! Asta o să-ţi poarte ghinion!

În acest timp, cardinalul îşi freca mîinile.

— O sută de pistoli! murmură el. Numai o sută de pistoli! Pen­tru o sută de pistoli am aflat un secret pe care Richelieu l-ar fi plătit cu douăzeci de mii de scuzi. Fără să mai pun la socoteală diamantul – şi cardinalul se uită drăgăstos la inelul pe care îl păs­trase pentru sine, în loc să i-l dea lui d'Artagnan. Fără să mai pun la socoteală diamantul, care face pe puţin zece mii de livre.

Şi se întoarse în odaia lui, încîntat peste măsură de această seara care îi adusese un atît de frumos cîştig; puse inelul într-o casetă plină cu fel de fel de briliante, căci cardinalului îi plăceau pietrele scumpe, apoi îl chemă pe Bernouin să-l dezbrace; fără să mai ia în seamă larma care răbufnea din cînd în cînd pînă la el şi împuşcăturile ce mai răsunau în cuprinsul Parisului, deşi era aproape de miezul nopţii.

În vremea asta, d'Artagnan se îndrepta spre strada Tiquetonne, spre hanul „La Căpriţa", unde locuia.

Să povestim pe scurt cum a ajuns d'Artagnan să-şi aleagă această locuinţă.


VI

D'ARTAGNAN LA PATRUZECI DE ANI


Vai! din vremea cînd, în romanul nostru Cei trei muşchetari, l-am părăsit pe d'Artagnan, în strada Fossoyeurs, 12, s-au petrecut o groază de lucruri şi, mai cu seamă, s-au scurs o groază de ani.

D'Artagnan se arătase la înălţimea împrejurărilor, dar împre­jurările nu-l ajutaseră pe d'Artagnan. Cît timp fusese înconjurat de prietenii săi, d'Artagnan rămăsese plin de tinereţe şi poezie; era una din acele firi pătrunzătoare şi iscusite care îşi însuşesc cu uşurinţă calităţile celor din jur. Athos îi dădea din măreţia sa, Porthos din vioiciune, Aramis din eleganţă. Dacă ar fi trăit mai departe în tovărăşia lor, d'Artagnan ar fi ajuns un om superior. Athos îl părăsi cel dintîi pentru a se retrage la o moşioară, moştenită în apropiere de Blois; Porthos, al doilea, pentru a se căsători cu vădu­va avocatului, în sfîrşit; Aramis, al treilea, pentru a îmbrăca haina monahală şi a deveni abate. Din această clipă, d'Artagnan, care părea să-şi fi legat soarta de soarta celor trei prieteni ai săi, se văzu singur şi slab, fără curaj să se avînte pe drumul unei cariere în care simţea că nu va putea ajunge departe decît dacă prietenii săi i-ar fi dăruit, ca să spunem aşa, cîte o fărîmă din harul pe care cerul îl hărăzise fiecăruia.

Şi astfel, deşi devenise locotenent de muşchetari, d'Artagnan se simţea şi mai singur; nu era de neam atît de mare ca Athos, pentru ca uşile nobilimii să se deschidă în faţa lui; nu era atît de vanitos ca Porthos, pentru ca să-şi dea aere că e primit în înalta societate; nu era atît de gentilom ca Aramis, pentru ca să-şi păstre­ze o eleganţă înnăscută, izvorînd din însăşi fiinţa lui. O bucată de vreme, amintirea încîntătoare a doamnei Bonacieux sădi un dram de poezie în cugetul tînărului locotenent; dar, ca toate lucrurile de pe lumea asta, amintirea-i trecătoare se şterse încet-încet din min­tea lui; viaţa de garnizoană se vădeşte neîndurătoare, chiar şi cu sufletele cele mai alese. Dintre cele două firi opuse ce împlineau personalitatea lui d'Artagnan, treptat latura materială învinse şi, pe nesimţite, fără să-şi dea nici el singur seama, trăind veşnic viaţa de garnizoană, veşnic în lupte, veşnic pe cal, d'Artagnan ajunse (nu ştiu cum se spunea asta pe atunci) ceea ce numim astăzi un ade­vărat soldăţoi.

Nu că şi-ar fi pierdut iscusinţa-i înnăscută – nici pomeneală. Dimpotrivă, ea sporise, sau cel puţin părea cu atît mai de mirare, sub înfăţişarea-i niţel cam grosolană; numai că d'Artagnan îşi fo­losea iscusinţa în lucrurile mici ale vieţii şi nu în cele mari; o fo­losea pentru bunul trai, aşa cum îl înţeleg îndeobşte soldaţii, adică să ai culcuş bun, masă bună, gazdă bună.

Şi, de şase ani încheiaţi, d'Artagnan găsise toate astea în strada Tiquetonne, la hanul „La Căpriţa".

Chiar de la începutul şederii sale aici, stăpîna casei, o tînără şi frumoasă flamandă de vreo douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, se îndrăgostise lulea de el; şi după ce se văzură tare stînjeniţi un timp în dragostea lor de către un soţ care nu înţelegea să închidă ochii şi pe care d'Artagnan se prefăcu de zece ori că e gata să-l străpungă cu spada, într-o bună dimineaţă soţul se făcu nevăzut, luîndu-şi lumea în cap, după ce vînduse pe ascuns vreo cîteva bu­toaie cu vin şi adunase banii şi bijuteriile din casă. L-au crezut mort; mai cu seamă nevastă-sa, care se mîngîia la gîndul dulce al văduviei, susţinea sus şi tare că a dat ortul popii. Într-un tîrziu, la vreo trei ani de cînd dura legătura lor, pe care d'Artagnan se feri să o rupă, găsind an de an casa şi iubita mai îmbietoare, fiindcă una-l păsuia de alta, ibovnica avu nemaipomenita pretenţie de a deveni soţie şi-i ceru să o ia de nevastă.

— Ce-ţi veni?! mormăi d'Artagnan. Asta-i bigamie, puicuţo! Nici să nu-ţi treacă prin minte.

— Păi el a murit, sînt sigură.

— Era un ăla tare sucit şi-o să vină îndărăt ca să ne atîrne în ştreang.

— Lasă, dacă vine, îl omori; tu eşti atît de viteaz şi de îndemînatic!

— La naiba, sufleţelule, se cheamă că tot ştreangul mă paşte!

— Va să zică, nu vrei?

— Şi încă cum! Nici în ruptul capului!

Frumoasa hangiţă rămase zdrobită. Ar fi fost bucuroasă să facă din d'Artagnan nu numai soţul, ci şi Dumnezeul ei: era un bărbat atît de chipeş şi avea o mustaţă atît de falnică!

Către cel de al patrulea an al legăturii lor, veni expediţia din Franche-Comté. D'Artagnan fu vestit că va lua parte la luptă şi se pregăti de plecare. Acasă, jale mare, şiroaie nesfîrşite de lacrimi, jurăminte de a rămîne credincioasă; şi totul din partea gazdei, bi­neînţeles. D'Artagnan era prea nobil din fire ca să făgăduiască ce­va; de aceea nu făgădui decît că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să sporească gloria numelui său.

În privinţa asta, cunoaştem curajul lui d'Artagnan; el înfruntă primejdia ca nimeni altul şi, avîntîndu-se în fruntea companiei sa­le, primi un glonţ în piept, care-l culcă, cît era de lung, pe cîmpul de bătaie. Fu văzut căzînd de pe cal, dar nimeni nu-l văzu ridicîndu-se; fu crezut mort, şi toţi cei care rîvneau să-i ia gradul arun­cară la întîmplare o vorba, cum că într-adevăr a fost răpus. Crezi lesne ceea ce doreşti cu tot dinadinsul; or, în oştire, de la generalii de divizie, care doresc moartea generalului de armată şi pînă la soldaţi, care doresc moartea caporalilor, fiecare în parte doreşte moartea cuiva.

Numai că d'Artagnan nu era omul care să-şi dea duhul cu una cu două. După ce zăcu fără cunoştinţă pe cîmpul de bătaie sub arşiţa zilei, răcoarea nopţii îl ajută să-şi vină în fire; ajunse într-un saţ, bătu la poarta celei mai frumoase case, fu primit cum sînt pri­miţi întotdeauna şi peste tot francezii, chiar atunci cînd sînt răniţi, fu îngrijit, răsfăţat, pus pe picioare şi, într-o bună zi, mai zdravăn ca oricînd, luă drumul Franţei şi, odată în Franţa, luă drumul Pa­risului, şi, odată la Paris, apuca spre strada Tiquetonne.

D'Artagnan găsi însă la el în odaie un cuier ticsit cu haine băr­băteşti, care ocupa tot peretele; numai spada lipsea.

— Uite că s-a întors, zise el. Cu atît mai rău şi cu atît mai bine.

Nici vorbă că d'Artagnan se gîndea tot la bărbatul hangiţei. Căută să afle noutăţi; alt băiat de alergătură, altă slujnică. Stăpîna casei era plecată la plimbare.

— Singură? întrebă d'Artagnan.

— Cu domnu'!

— Va să zică, domnu' s-a întors.

— Fireşte că s-a întors, răspunse naiv slujnica.

„Dacă aş avea bani, cugetă d'Artagnan, mi-aş vedea de drum; dar cum n-am lăscaie, trebuie să rămîn pe loc şi să urmez poveţele gazdei mele, spulberînd planurile conjugale ale acestei năluci ne­poftite."

Abia isprăvi acest sfat cu sine, ceea ce dovedeşte că în împre­jurările însemnate ale vieţii nimic nu este mai firesc decît a vorbi cu tine însuţi, cînd slujnica, rămasă la pîndă lîngă uşă, strigă deo­dată:

— Uite, tocmai vine şi doamna cu domnu'!

D'Artagnan aruncă o privire în lungul străzii şi văzu într-adevăr ivindu-se de după colţul străzii Montmartre pe hangiţă, a­tîrnată de braţul unui coşcogeamitea elveţian, care călca legănîndu-se cu nişte aere care-i amintea cu farmec de Porthos, vechiul său prieten.

„Ăsta-i domnul? îşi zise d'Artagnan. Oho, îmi pare că a cres­cut, nu glumă!"

Şi se aşeză în încăpere, undeva la vedere.

De cum trecu pragul, hangiţa îl văzu şi dădu un mic ţipăt.

Socotind că a fost recunoscut, d'Artagnan se ridică, se repezi la ea şi o sărută cu dragoste.

Elveţianul holba ochii buimăcit la hangiţă, care se făcu albă ca varul la faţă.

— Oh, dumneata eşti, domnule! Ce vrei de la mine? îngăimă ea, pradă unei tulburări fără de seamăn.

— Domnul e vărul tău? Fratele tău? întrebă d'Artagnan, jucîndu-şi rolul cu o linişte nemaiînchipuită.

Şi fără să aştepte răspunsul, se aruncă în braţele elveţianului, care rămase ca un sloi de gheaţă.

— Cine-i omul ăsta? întrebă el.

Hangiţa nu-i răspunse decît prin hohote de plîns.

— Cine-i elveţianul ăsta? stărui d'Artagnan.

— Domnul vrea să mă ia de nevastă, îngăimă hangiţa printre sughiţuri.

— În sfîrşit, va să zică ţi-a murit bărbatul, ai?

— Ce pasă la tine? sări cu gura elveţianul.

Pasă grozav la mine, i-o întoarse d'Artagnan. Asta fiindcă nu poţi s-o iei pe doamna de nevastă fără consimţămîntul meu şi...

— Şi? făcu elveţianul.

— Şi... eu nu-mi dau consimţămîntul, spuse muşchetarul.

Elveţianul se făcu roşu ca sfecla la faţă; purta o frumoasă uni­formă cu fireturi aurite, în timp ce d'Artagnan avea pe umeri un fel de pelerină cenuşie; elveţianul era un lungan de vreo şase pi­cioare, d'Artagnan dacă avea cinci; elveţianul se credea la el acasă şi d'Artagnan i se părea un nepoftit.

— Frei tu bleci de-aici? se răţoi elveţianul, bătînd furios din picior, ca unul care îşi iese de-a binelea din fire.

— Eu? Nici gînd! replică d'Artagnan.

— Să trimitem după ajutor, altfel nu-i chip, se trezi vorbind un băiat, care nu putea să priceapă cum de cutează omuleţul acesta să înfrunte un asemenea găligan.

— Tu?! izbucni d'Artagnan, căruia începuse să i se zburlească părul în cap de furie, apucînd băiatul de urechi. Tu să faci bine şi să stai locului, auzi, că de nu, îţi rup urechile. Cît despre mătăluţă, măreţ urmaş al lui Wilhelm Tell, du-te şi strînge-ţi boarfele de la mine din odaie, fiindcă mă stingheresc, şi şterge-o la iuţeală de-ţi caută alt han.

Elveţianul pufni într-un rîs zgomotos.

— Eu să pleci! făcu el. Şi bentru ce?

— Aha, aşa! bombăni d'Artagnan. Văd că înţelegi franţuzeşte. Haide, vino sa ne plimbăm niţel împreună, că te lămuresc eu.

Hangiţa, care îl ştia pe d'Artagnan o spadă fără pereche, puse pe boceală şi începu să-şi smulgă părul din cap.

D'Artagnan se întoarse către frumoasa cu faţa scăldată în lacrimi.

— Ei, atunci dă-l afară, cucoană! spuse el.

— Pah! exclamă elveţianul, care avusese nevoie de un răgaz ca să-şi dea seama ce vor să însemne cuvintele lui d'Artagnan. Pah! Mai întîi cine este tumneata de spune la mine să blimb cu tumneata?

— Sînt locotenent al muşchetarilor maiestăţii-sale, rosti d'Ar­tagnan. Adică superiorul tău în toate. Dar cum aici nu-i vorba de grad, ci de un loc de şedere, ştii obiceiul. Haide să ţi-l dobîndeşti pe al tău! cine se întoarce primul ia în stăpînire şi odaia.

Cu toate văicărelile hangiţei, d'Artagnan îl trase afară pe el­veţian; ea îşi simţea inima cumpănind către vechea-i dragoste, deşi nu s-ar fi supărat să-i dea o lecţie acestui înfumurat de muşchetar, care o jignise refuzîndu-i mîna.

Cei doi potrivnici apucară spre maidanele din apropiere de Montmartre. Tocmai se lăsa întunericul cînd ajunseră acolo; d'Artagnan îl rugă cu frumosul pe elveţian să-i lase lui camera şi să nu se mai întoarcă la han; dar acesta dădu din cap în semn ca nu se învoieşte şi îşi trase spada.

— Atunci o să te culci aici, spuse d'Artagnan. Cam păcătos culcuşul, dar nu-i vina mea, tu ţi l-ai ales.

Şi la aceste cuvinte, trase şi el spada, încrucişînd-o cu a celui­lalt.

Avea de-a face cu un braţ vînjos, numai că iscusinţa sa era mai presus de orice forţă. Spada neamţului nu ajungea s-o întîlnească pe a muşchetarului; elveţianul primi două lovituri, dar din pricina frigului nici nu apucă să-şi dea seama, în schimb, pierderea de sîn­ge şi slăbiciunea ce-l cuprinse îl siliră să se aşeze.

— Aha! strigă d'Artagnan. Nu ţi-am spus? Ei, ce ispravă ai făcut, îndărătnicule! Noroc că povestea asta n-o să te sîcîie decît cincisprezece zile. Rămîi aici, o să-ţi trimit hainele prin băiatul de la han. La revedere! A, să nu uit: du-te să stai „La Mîţa care toar­ce", pe strada Montorgueil; acolo ai mîncare pe cinste, dacă-i tot hangiţa dinainte. Adio!

Şi cu asta, se întoarse voios nevoie mare acasă; se ţinu de vorbă şi trimise boarfele elveţianului, pe care băiatul îl găsi stînd în ace­laşi loc unde îl lăsase d'Artagnan, buimac încă de îndrăzneala po­trivnicului său.

Băiatul de corvoadă, hangiţa şi toată casa arătară faţă de d'Ar­tagnan aceeaşi grijă pe care ar fi arătat-o faţă de Hercule, dacă acesta s-ar fi întors pe pămînt, ca să-şi ia de la capăt cele douăspre­zece munci ale sale.

Dar cînd rămase între patru ochi cu hangiţa, muşchetarul îi spuse:

— Acum, frumoasă Magdalenă, ştii ce distanţă e între un elveţian şi un muşchetar; cît despre tine, tu te-ai purtat ca o crîşmăriţă. Cu atît mai rău pentru tine, fiindcă din pricina asta pierzi şi preţuirea, şi prezenţa mea. L-am alungat pe elveţian ca să te umilesc, dar de rămas nu mai rămîn aici, nu stau într-o casă pe care o dispreţuiesc. Hei, băiete! Vezi să-mi duci lucrurile la „Ba­raca dragostei", pe strada Bourdonnais. Rămîi cu bine, doamnă!

Se pare că d'Artagnan rosti aceste cuvinte pe cît de semeţ, pe atît de înduioşător. Hangiţa se aruncă la picioare, cerîndu-i iertare şi căutînd să-l oprească, cu o dulce străşnicie. Ce să spunem mai mult? Frigarea se învîrtea, focul trosnea în sobă, frumoasa Magdalena plîngea; foamea, frigul şi dragostea îl năpădiră pe d'Artag­nan toate deodată; şi el iertă; iar după ce iertă, nu se mai gîndi la plecare.

Iată cum a ajuns d'Artagnan să şadă la hanul „La Căpriţa", pe strada Tiquetonne.


VII


D'ARTAGNAN SE AFLĂ ÎN ÎNCURCĂTURĂ, DAR UNA DINTRE VECHILE NOASTRE CUNOŞTINŢE ÎI VINE ÎN AJUTOR
D'Artagnan păşea îngîndurat spre casă, simţind cu încîntare în buzunar punga cardinalului Mazarin şi cugetînd la minunatul dia­mant care fusese cîndva al lui şi pe care îl văzuse o clipă scînteind în degetul primului ministru.

„Dacă diamantul ăsta îmi pică iar într-o zi în mînă – îşi zicea el – îl fac bani numaidecît, îmi cumpăr vreo cîteva proprietăţi în jurul castelului, care-i o clădire de toată frumuseţea dar care n-are decît o grădină abia cît cimitirul Inocenţilor, şi-aştept acolo, plin de măreţie, ca vreo bogată moştenitoare, cucerita de chipoşenia mea, să vină să mă ia de bărbat; pe urmă o să am trei feciori; din primul fac un mare senior ca Athos; dintr-al doilea – un soldat falnic ca Porthos; dintr-al treilea – un abate graţios ca Aramis. Zău, atunci o să fie de o sută de ori mai bine decît azi, cu viaţa pe care o duc; numai că, din nenorocire, Mazarin ăsta e un netrebnic şi nu se lipseşte el de diamant pentru mine."

Ce-ar fi spus oare d'Artagnan dacă ar fi ştiut că Mazarin pri­mise diamantul de la regină anume ca să i-l înapoieze?

Ajungînd în strada Tiquetonne se pomeni martor la o mare foială şi zarvă; în apropiere de casa lui era o îmbulzeală grozavă.

— Oho! exclamă el. Să fi luat foc hanul „La Căpriţa", ori băr­batul frumoasei Magdalena s-a întors cu adevărat?

Nu era nici una, nici alta; apropiindu-se, d'Artagnan băgă de seamă că mulţimea nu se adunase în faţa hanului, ci a casei vecine. Unii strigau, alţii alergau cu făclii în mînă, la a căror lumină d'Ar­tagnan zări uniforme.

Întrebă ce s-a întîmplat.

Cineva îi răspunse ca un burghez, cu o ceată de vreo douăzeci de prieteni de-ai lui, a atacat o trăsură escortată de gărzile dom­nului cardinal, dar că ostaşii au primit întăriri şi burghezii au fost puşi pe fugă. Căpetenia lor s-a făcut nevăzută în casa vecină cu hanul şi acum ostaşii cercetau casa.

În tinereţe, d'Artagnan ar fi alergat oriunde vedea uniforme, gata să dea ajutor ostaşilor împotriva burghezilor, dar acum nu se mai înflăcăra cu uşurinţa de altădată; de altfel, avea în buzunar suta de pistoli a cardinalului şi nu-i ardea să se amestece într-o ase­menea vînzoleală.

Din pricina asta intră în han fără să mai întrebe nimic.

Altădată, d'Artagnan ţinea să ştie totul, în orice împrejurare; acum socotea întotdeauna că ştie destul.

Frumoasa Magdalena nu-l aştepta, crezînd că-şi va petrece noaptea la Luvru, aşa cum îi spusese; şi se bucură nespus de întoarcerea-i neprevăzută, cu atît mai mult cu cît murea de frică din pricina celor ce se petreceau în stradă şi nu avea în preajmă-i nici un elveţian care să o apere.

Ea ar fi vrut să stea la taifas împreună şi să-i istorisească totul de-a fir a păr; dar d'Artagnan îi spuse să-i trimită masa în odaie şi să adauge şi o sticlă de Bourgogne din cel vechi.

Frumoasa Magdalena era învăţată să se supună milităreşte, adică la un semn. De astă dată, d'Artagnan catadicsise să-i vorbeas­că, aşa că i se făcu pe voie cu îndoită grabă.

D'Artagnan luă cheia şi lumînarea şi se urcă în odaie la el. Ca să nu dăuneze treburilor hanului, se mulţumise cu o odaie la al patrulea cat. Respectul pe care îl purtăm adevărului ne sileşte să spunem că încăperea cu pricina se afla chiar sub streaşină şi chiar sub acoperiş.

Aici era cortul lui Ahile. D'Artagnan se închidea aici, în odaie, atunci cînd voia, prin absenţa lui, să o pedepsească pe frumoasa Magdalena.

Cea dintîi grijă fu să închidă într-un vechi scrin, cu încuietoare nouă, punga cu banii pe care nu mai avea nevoie să-i numere ca să-şi dea seama cîţi sînt; apoi, cum după o clipă i se aduse mîncarea şi sticla cu vin, spuse băiatului să plece, închise uşa şi se aşeză la masă.

Asta nu ca să cugete, aşa cum s-ar putea crede, căci d'Artagnan socotea că fiece lucru trebuie făcut la vremea lui dacă vrei să-l faci ca lumea.

Îi era foame; mîncă şi, după ce mîncă, se culcă. D'Artagnan nu era nici dintre cei ce cred că noaptea e un sfetnic bun; noaptea d'Artagnan dormea. În schimb, dimineaţa, vioi şi cu mintea lim­pede, îi veneau cele mai grozave idei. De multă vreme nu mai avu­sese prilejul să se gîndească dimineaţa, dar dormise întotdeauna peste noapte.

Se deşteptă în zorii zilei, sări din aşternut, plin de o hotărîre cu adevărat ostăşească, şi începu să se plimbe preocupat în jurul odăii.

— În '43, zise el, cu vreo şase luni înainte de moartea răposa­tului cardinal, am primit o scrisoare de la Athos. Unde a fost asta? Să vedem... Aha, la asediul de la Besançon, mi-aduc aminte... era în tranşee. Ce-mi scria? Că trăieşte la o moşioară, da, întocmai aşa, la o moşioară; dar unde? Tocmai asta citeam cînd o rafală de vînt mi-a smuls scrisoarea din mînă. Altădată m-aş fi năpustit s-o caut, cu toate că vîntul o purtase într-un loc descoperit ca-n pal­mă. Dar tinereţea e un mare cusur... atunci cînd nu mai eşti tînăr. Şi-am lăsat scrisoarea să le ducă plocon spaniolilor adresa lui Athos, cu care ei n-aveau ce face şi pe care ar fi trebuit să mi-o trimită îndărăt. Aşa că să nu mă mai gîndesc la Athos. Ia să vedem... Porthos.

...Am primit o scrisoare de la el: mă poftea la o mare vînătoare pe moşia lui, hotărîtă pentru luna septembrie 1646. Din nenoro­cire, cam în vremea aia eram la Béarn, fiindcă murise tata, şi mi-au trimis scrisoarea acolo: numai c-a ajuns după plecarea mea. Şi a pornit-o pe urma mea, ajungînd la Montmedy la vreo cîteva zile după ce eu părăsisem oraşul. Într-un tîrziu, în aprilie, m-a găsit: dar cum m-a găsit abia în aprilie 1647 şi invitaţia era pentru sep­tembrie '46, m-am lăsat păgubaş. Ei, să căutăm scrisoarea asta, trebuie să fie printre actele mele de proprietate.

D'Artagnan deschise o veche casetă care zăcea într-un colţ al încăperii, plină cu pergamente privitoare la pămînturile familiei d'Artagnan, înstrăinate cu toatele de vreo două sute de ani, şi scoa­se un strigăt de bucurie: recunoscu îndată scrisul mare al lui Por­thos şi, ceva mai jos, cîteva rînduri mîzgălite de mîna uscată a dem­nei sale consoarte.

Nu-şi mai pierdu vremea să citească scrisoarea: îi cunoştea cu­prinsul; căută degrabă adresa.

Adresa era: castelul du Vallon.

Porthos uitase să mai adauge vreo lămurire. În mîndria sa, cre­dea că toată lumea trebuie să ştie unde se află castelul căruia el îi dăduse numele.

— Să-l ia naiba de înfumurat! izbucni d'Artagnan. A rămas neschimbat. Cu toate astea, mi-ar fi convenit de minune să-ncep cu el, dat fiind că n-are nevoie de parale, el care a moştenit opt sute de mii de livre de la jupîn Coquenard. Va să zică aşa, pe cel mai bun dintre ei ia-l de unde nu-i! Athos s-o fi prostit din pricina băuturii. Cît despre Aramis, ăsta trebuie că s-a cufundat în ru­găciune.

D'Artagnan îşi aruncă încă o dată ochii pe scrisoarea lui Por­thos. Avea un post-scriptum, şi acest post-scriptum glăsuia:


Scriu cu aceeaşi poftă vrednicului nostru prieten Aramis, la el, la mînăstire."
— „La el la mînăstire"! Da, dar care mînăstire? Sînt două sute de mînăstiri în Paris şi vreo trei mii în Franţa. Şi-apoi, poate că-n clipa cînd a intrat la mînăstire şi-a schimbat pentru a treia oară numele. Ah, dacă n-aş fi un ageamiu într-ale teologiei şi mi-aş aminti barem de subiectul tezei despre care vorbea cu atîta price­pere la Crèvecoeur cu preotul din Montdidier şi cu superiorul ie­zuiţilor, aş şti ce doctrină îndrăgeşte şi mi-aş da seama cărui sfînt a putut să-şi închine viaţa. Hm, dar dacă m-aş duce la cardinal şi i-aş cere o hîrtie la mîna ca să intru în orice mînăstire, chiar şi-n alea de călugăriţe? Ar fi o idee şi poate că aşa l-aş găsi pe undeva precum Ahile... Da, numai că asta ar însemna să-mi recunosc de la început neputinţa şi-aş pierde pe loc încrederea cardinalului. Cei mari nu sînt recunoscători decît dacă faci imposibilul pentru ei. „Dacă asta era cu putinţă, spun ei, aş fi făcut-o singur." Şi cei mari au dreptate. Ia stai puţin, să vedem. Am primit o scrisoare şi de la el, dragul meu prieten, dovadă că-mi cerea chiar un mic ser­viciu, pe care i l-am şi făcut. Ah, da! Dar unde-oi fi pus scrisoarea? D'Artagnan se gîndi puţin, apoi se duse spre cuier, unde-i a­tîrnau hainele vechi; căută vestonul pe care îi purtase în 1648 şi, cum era ordonat din fire, îl găsi la locul ştiut. Scotoci prin buzunare şi scoase la iveală o foaie de hîrtie: era tocmai scrisoarea lui Ara­mis.

Yüklə 5,44 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   66




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin