Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

I

Semion Iakovlevici, deopotrivă cu lornioanele, ochelarii şi chiar binoclurile de teatru ; Leamşin cel puţin se înarmase cu un binoclu. Semion Iakovlevici, calm şi alene, se uită la toţi cu privirea ochişorilor săi mici.

—■ Şolticarii, şolticarii, zise el cu o voce de bas, uşor spartă.

Toţi cei din grupul nostru rîseră : „Ce însemna această vorbă?" Dar Semion Iakovlevici se afundă în tăcere, termi-nîndu-şi mîncarea de cartofi. In sfîrşit, se şterse cu şerveţelul la gură şi i se servi ceaiul.

De obicei nu bea ceaiul singur, ci îl oferea şi vizitatorilor, dar nu oricui, ci indicînd personal pe cel fericit. Dispoziţiile acestea întotdeauna uimeau, prin neprevăzutul lor. Ocolind pe cei bogaţi şi pe demnitari, îl indica pe un ţăran sau o bă­buţă uitată de Dumnezeu pe lume ; altădată, ocolind pe cei săraci, ospăta pe vreun negustor gras, bogătan. Chiar şi ceaiul era servit în diferite feluri, unii îl primeau cu zahărul pus în pahar, alţii cu zahărul fărîmat bucăţi lîngă pahar, alţii îl primeau fără zahăr. De data aceasta norocul căzuse pe că­lugărul aflat în trecere, care căpătă un pahar cu zahărul înă­untru, şi pe bătrînul pelerin care primi ceai fără zahăr. Iar călugărul gras cu cutia mînăstirii nu se ştie de ce fu uitat, deşi pînă atunci i se oferea zilnic cîte un pahar.

— Semion Iakovlevici, spuneţi-mi ceva, am vrut atît de mult să vă fac cunoştinţa, gunguri surîzînd şi mijindu-şi ochii acea doamnă planturoasă din trăsura noastră, care făcuse observaţia de adineaori că nu trebuie să alegi distracţia, amu­zant să fie.

Semion Iakovlevici nici nu se uită la ea. Moşierul care stătea în genunchi oftă adînc şi cu zgomot, de parcă ar fi fost ridicate şi apăsate braţele unor foaie imense.

— Cu zahăr în pahar ! indică deodată Semion Iakovlevici, arătînd spre negustorul bogătan ; acesta păşi înainte şi se opri lîngă moşier.

— Mai pune-i zahăr ! porunci Semion Iakovlevici, după ce paharul fusese umplut. Încă o porţie ; şi încă una, şi încă una !

Adăugară zahăr şi a treia, şi a patra oară. Negustorul se apucă să bea siropul fără crîcnire.

— Doamne ! şopti mulţimea făcîndu-şi cruce. Moşierul ră­suflă iarăşi adînc şi zgomotos.

— Taică ! Semion Iakovlevici ! se auzi brusc glasul trist, dar atît de ascuţit încît nimeni nu s-ar fi aşteptat să-l aibă

350

doamna cea săracă pe care ai noştri o împinseseră spre perete. De un ceas întreg, dragul meu, aştept binecuvîntarea. Ros-teşte-ţi cuvîntul, lămureşte-mă pe mine, nefericita.

— întreab-o, porunci Semion Iakovlevici servitorului cu înfăţişare de paraclisier.

Acesta se apropie de despărţitură.

— Ai îndeplinit ce ţi-a poruncit data trecută Semion Ia­kovlevici ? întrebă el pe văduvă, cu glas potolit şi măsurat.

— Cum s-*o împlinesc, taică Semion Iakovlevici, cum aş fi putut s-o îndeplinesc, cu nişte oameni ca ei ! se tîngui văduva. Nişte fiare, se plîng împotriva mea la tribunal, ameninţă să facă jalbă la senat ; împotriva mamei care i-a născut !...

— Daţi-i !... arătă Semion Iakovlevici spre căpăţîna de zahăr.

Băiatul sări, apucă căpăţîna de zahăr şi o duse văduvei.

— Of, taică, mare îţi este mila. La ce-mi trebuie atîta zahăr ? începu să strige văduva.

— Încă, încă ! o fericea Semion Iakovlevici.

I se dădu încă o căpăţîna, „încă, încă", porunci scrîntitul; aduseră o a treia şi o a patra căpăţîna. Văduva era acum în­conjurată din toate părţile de căpăţîni de zahăr. Călugărul mînăstiresc suspină : toate acestea ar fi putut nimeri chiar astăzi în cămările mînăstirii, după semnele de adineauri.

— Ce să fac cu atîta zahăr, ofta umilită văduva, mi se apleacă, aşa singură cum sînt !... N-o fi vreo prorocire, taică ?

— întocmai, o prorocire, zise cineva din mulţime.

— Daţi-i şi o pungă ! nu se astîmpără Semion Iakovlevici. Pe masă rămăsese încă o căpăţîna întreagă, dar Semion

Iakovlevici indicase punga şi văduvei îi dădură o pungă de zahăr.

— Doamne i Doamne ! oftă şi îşi făcu cruce mulţimea. E curată prorocire.

— îndulceşte-ţi de-aici înainte inima cu bunătate şi mi­lostenie şi după aceea să vii să te plîngi de copiii tăi, os din osul tău, iată ce pare să însemne acest simbol, zise încet, dar mulţumit de el, călugărul gras, neospătat cu ceai, luînd asu-pra-şi tălmăcirea, fiind cuprins de un acces de amor propriu iritat.

— Ce spui, taică, se înfurie brusc văduva, păi, ei m-au dus cu arcanul în foc, cînd s-a aprins la alde Verşinin, mi-au

351

aruncat în aşternut o pisică moarta, sint gata să-mi facă orice rairşăvie...

— Alung-o, alung-o ! dădu din mîini Semion Iakovlevici. Servitorul cu înfăţişarea de paraclisier şi băiatul ieşiră

dincolo de despărţitură. Cel dinţii o luă pe văduvă de mînă şi aceasta cuminţindu-se porni spre uşă, întoreînd capul spre căpăţînile de zahăr primite în dar, pe care le luă băiatul şi i ie dădu.

— Luaţi-i una înapoi, înapoi ! strigă Semion Iakovlevici servitorului cu înfăţişarea de paraclisier.

Acesta se repezi după cei plecaţi şi toţi trei servitorii se în­toarseră peste scurt timp aducînd înapoi una din căpăţînile dăruite văduvei, care totuşi plecase cu trei căpăţîni,

— Semion Iakovlevici, se auzi un glas chiar de lingă uşă. am văzut in vis o pasăre, o cioară, şi-a luat zborul din apă spre foc. Ce înseamnă acest vis ?

— Arată a ger, zise Semion Iakovlevici

— Semion Iakovlevici. dar de ce nu mi-ai răspuns nimic, mă interesez de dumneata de atîta timp ? ridică iar glasul doamna noastră.

— întreabă-l ! arătă deodată spre moşierul lăsat în ge­nunchi şi fără s-o asculte Semion Iakovlevici.

Călugărul de la mînăstire. care fusese indicai să întrebe, Se apropie grav de moşier.

— Plin ce-ai păcătuit ? Şi n-ai avut poruncă să îndepli­neşti ceva ?

— Să nu bat. să-mi stăpînesc mîinile, răspunse răguşit moşierul.

— Şi ai îndeplinit porunca ? întrebă călugărul.

— N-o pot îndeplini, nu pot să mă stăpînesc !

— Alungă-l, alungă-l ! Cu mătura, cu mătura ! îşi vîntură ■mîinile Semion Iakovlevici.

Moşierul, fără să mai aştepte executarea pedepsei, sări din loc şi fugi din cameră.

— A lăsat o monedă de aur, anunţă călugărul ridicînd de pe podea moneda.

— Să i se dea lui ! arătă cu degetul Semion Iakovlevici .spre negustorul bogat.

Bogătanul nu îndrăzni să refuze şi o luă.

— Aurul la aur trage, nu-l rabdă inima să nu spună pe călugărul de la mînăstire.

I

■— Iar ăstuia, ceai cu zahăr în pahar. îl arătă deodată Se­mion Iakovlevici pe Mavriki Nikolaevici.

Servitorul turnă ceaiul şi îl aduse din greşeală filfizonului cu ochelari.

— Lunganului, lunganului. îl corectă Semion Iakovlevici. Mavriki Nikolaevici luă paharul, salută discret milităreşte

şi începu să bea.

Nu ştiu de ce ai noştri se prăpădiră toţi de rîs.

— Mavriki Nikolaevici, i se adresă Liza, domnul acela care stătuse în genunchi a plecat, ia-i locul în genunchi.

Mavriki Nikolaevici o privi nedumerit.

—• Te rog, îmi vei face o mare plăcere. Ascultă, Mavriki Nikolaevici, începu ea deodată să-i vorbească repede, repede, cu stăruinţă aprinsă, îndărătnică, lasă-te în genunchi negre­şit, vreau să te văd cum o să stai. Dacă nu te laşi în genunchi, să nu mai vii pe la mine. Vreau, vreau, neapărat !...

Nu ştiu ce o fi vrut să spună cu asta ; dar o pretindea eu o stăruinţă neînduplecată, ca într-un acces de isterie. Mavriki Nikolaevici interpretase, după cum vom vedea mai departe, aceste manifestări capricioase ale ei, foarte frecvente în ul­tima vreme, drept nişte izbucniri de ură oarbă faţă de dînsul, pornite nu din răutate sau mînie, dimpotrivă, ea îl respecta. îl iubea şi îl preţuia, el o ştia, ci dintr-o ură inconştientă, inexplicabilă, pe care ea nu era în stare s-o învingă uneori

El dădu ceaşca de ceai unei bătrîne care se afla în spatele lui, deschise portiţa despărţiturii, păşii fără a fi poftit în ju­mătatea intimă a lui Semion Iakovlevici şi se lăsă în genunchi în văzul tuturor. Cred că a fost prea zguduit în sufletul său simplu şi delicat de această ieşire brutală şi batjocoritoare a Lizei, în văzul întregii societăţi. Şi-o fi închipuit poate că ea se va ruşina de fapta ei. văzîndu-l atit de umilit, prin stă­ruinţa ei nesăbuită. Bineînţeles, nimeni altul n-ar fi îndrăznit să încerce o îndreptare a unei femei zănatice pe o cale atîi de naivă şi riscantă, afară de dînsul. Stătea în genunchi cu o faţă gravă şi impeiturbabiiă, lung, deşirat, ridicol. Dar ai noştri nu mai rîdeau ; pretenţia aceasta cu totul neaşteptată produse un efect rău. Toate privirile se îndreptară spre Liza.

— Mir pe frunte, mir pe frunte, murmură Semion Ia­kovlevici.

Liza păli brusc, strigă, scoţînd un „ah'^: strident, şi se re­pezi dincolo de despărţitură şi aci se produse fulgerător o scenă isterică : din toate puterile ea se sili să-l ridice pe Ma-

•■3 — Dostoievski — Opere voi. 7

353

vriki Nikolaevici din genunchi, trăgîndu-l cu ambele mîini de cot.

— Ridică-te, ridică-te ! strigă ea, ca ieşită din minţi. Ridi-că-te îndată, îndată ! Cum ai îndrăznit să te laşi în genunchi !?

Mavriki Nikolaevici se ridică în picioare. Ea îl apucă de braţe mai sus de cot şi, strîngîndu-i-le tare, îl privea ţintă în obraz. Ochii ei trădau spaimă.

— Şolticarii, şolticarii ! repetă încă o dată Semion Ia-kovlevici.

în sfîrşit ea îl scoase pe Mavriki Nikolaevici dincoace de despărţitură. Tot grupul nostru fu cuprins de o teribilă agi­taţie. Doamna din trăsura noastră, voind probabil să îm­prăştie impresia, pentru a treia oară îl întrebă cu glas tare şi strident pe Semion Iakovlevici, schiţînd acelaşi zîmbet cochet :

-— Dar bine, Semion Iakovlevici, chiar aşa, n-ai să „ros­teşti" nimic la întrebarea mea ? Contam atît de mult pe dum­neata.

—• Să-mi... în tine ! Să-mi... în tine... zise deodată, întor-cîndu-se spre dînsa, Semion Iakovlevici.

Cuvintele fuseseră rostite cu furie şi cu o claritate înspăi-mîntătoare. Doamnele noastre, scoţînd ţipete stridente, dădură buzna afară, iar cavalerii izbucniră într-un hohot de rîs ne­bun. A.şa luă sfîrşit călătoria noastră la Semion Iakovlevici.

Şi totuşi, se zice că se produsese cu acest prilej încă un fapt foarte enigmatic şi, mărturisesc, tocmai din cauza lui am relatat cu atîta amănunţime această călătorie. Se zice că, după ce toată lumea năvăli afară, Liza, susţinută de Mavriki Nikolaevici, se ciocni deodată în înghesuiala de la uşă cu Ni-kolai Vsevolodovici. Trebuie spus că din dimineaţa aceea de duminică şi de la leşinul Lizei, deşi se mai întîlniseră de cîteva ori în societate, nu se apropiaseră unul de celălalt şi nu schimbaseră nici o vorbă. Am văzut bine momentul cioc­nirii lor în uşă : mi s-a părut că amîndoi se opresc brusc şi se privesc într-un fel ciudat. S-ar putea totuşi eu să fi văzut prost în mulţime. Ceilalţi asigurau însă într-un glas, şi cu toată seriozitatea, că Liza ridicase repede mîna, cam la nivelul obrazului celuilalt şi că l-ar fi lovit probabil dacă el n-ar fi apucat să se dea puţin la o parte. Poate că nu i-a plăcut ex­presia feţei lui, sau vreun surîs al lui, mai ales atunci, după acel episod cu Mavriki Nikolaevici. Mărturisesc, eu personal n-am văzut nimic, şi totuşi cei ce pretindeau că au văzut afirmau cu tărie că aşa a fost, deşi după părerea mea acest

354

lucru n-ar fi putut să-l observe chiar toată lumea din cauza zăpăcelii şi îmbulzelii, ci doar cîţiva. De fapt nici n-am dat crezare atunci acestei afirmaţii. Mi-aduc aminte totuşi că la întoarcere Nikolai Vsevolodovici era cam palid.

III

Aproape în acelaşi timp, mai exact în aceeaşi zi, avu loc în sfîrşit şi întîlnirea dintre Stepan Trofimovici şi Varvara Petrovna, pe care aceasta de mult o proiectase şi o anunţase fostului său mare prieten, dar nu se ştie de ce o amînase me­reu, întîlnirea avu loc la Skvoreşniki, Varvara Petrovna sosi în conacul ei încărcată de griji : în ajun se luase hotărîrea definitivă ca festivitatea proiectată să aibă loc la soţia mare­şalului nobilimii. Dar Varvara Petrovna îşi făcu imediat so­coteala, cu mintea ei ageră, că după festivitate nimic n-o va împiedica să ofere o chermeză specială la Skvoreşniki, convo-cînd tot oraşul. Astfel toată lumea ar fi avut ocazia să se con­vingă concret a cui casă este mai frumoasă şi cine ştie mai bine să primească şi să dea un bal cu mai mult gust. în ge­neral era de nerecunoscut. Părea că renăscuse transformîn-du-se din inaccesibila de altădată, „venerabilă doamnă din lumea mare" (expresia aparţine lui Stepan Trofimovici), în­tr-o femeie de lume dintre cele mai obişnuite şi capricioase. Deşi nu era exclus ca totul să nu fie decît o simplă aparenţă.

Sosind în conacul pustiu, ea trecu prin toate camerele în­soţită de bătrîna şi credincioasa ei slugă Aiexei Egorovici şi de Fomuşka, un om umblat şi trecut prin multe, mare spe­cialist în materie de ornamentare şi decor. Se angaja o con­sfătuire amplă în privinţa celor ce erau de făcut : ce anume mobilier urma să fie adus din casa de la oraş ; ce obiecte, ce tablouri, cum să fie aranjate ; cum să folosească florile din seră ca şi sera însăşi ; unde să fie puse draperii noi, unde să fie instalat bufetul, numai unul, sau chiar două ? şi aşa mai departe. Ei bine, în toiul acestor preocupări însufleţite, îi veni deodată în cap să-şi trimită trăsura ca să-l aducă pe Stepan Trofimovici.

Acesta fusese de mult anunţat şi pregătit, zilnic aşteptîn-du-se la o asemenea invitaţie fără veste. Aşezîndu-se în cu-

23*

355

peu, el îşi făcu semnul crucii ; se hotăra soarta lui. îşi găsi prietena în salonul cel mare, pe un divan micuţ aşezat în nişă, în faia unei măsuţe de marmoră, cu hîrtie şi creion în mînă ; Fomuşka măsura cu arşinul înălţimea balconului pen­tru cor şi a ferestrelor, iar Varvara Petrovna nota personal cifrele, făcînd însemnări marginale. Fără a-şi părăsi ocupaţia, ea dădu din cap înspre Stepan Trofimovici şi, cînd acesta bîigui nu ştiu ce salut, îi întinse repede mîna arătîndu-i fără să-l privească locul de lîngă dînsa.

— Am stat şi am aşteptat vreo cinci minute, „cu inima strînsă", îmi povesti el mai tirziu. Am văzut cu totul altă femeie decît aceea pe care o cunoscusem timp de douăzeci de ani. Convingerea absolută, în privinţa sfîrşitului inevita­bil, mi-a dat nişte forţe care au uimit-o chiar şi pe dînsa. Iii jur că ea a rămas surprinsă de stoicismul meu din această ultimă oră.

Varvara Petrovna lăsă deodată creionul pe măsuţă şi se întoarse cu o mişcare bruscă către Stepan Trofimovici.

— Stepan Trofimovici, trebuie să stăm puţin de vorbă. Sînt convinsă că ţi-ai pregătit o sumedenie de fraze frumoase şi tot felul de expresii patetice, dar e mai bine să păşim direct la obiectul discuţiei noastre, nu-i aşa ?

El tresări scuturat de un fior rece. Prea se arăta grăbită să-şi impună tonul, la ce se mai putea el aştepta în cursul conversaţiei ?

— Aşteaptă, taci, lasă-mă să-ţi spun tot ce am de spus eu. şi după aceea vei vorbi dumneata, deşi nu ştiu, zău, ce ai mai putea să-mi obiectezi, continuă ca pe acelaşi ton precipitat. O mie două sute de ruble cu titlu de pensie viageră consider a mea datorie sfîntă să ţi-o prestez pînă la sfîrşitul vieţii ; adică de ce să-i zicem neapărat datorie sfîntă, pur şi simplu o înţelegere între noi, ar fi o formulare mult mai conform cu realitatea, nu-i aşa ? Dacă vrei o consemnăm şi într-un act formal. Pentru cazul morţii mele am lăsat dispoziţii speciale. Afară de aceasta, eu îţi asigur dumitale de aci încolo locuinţă, serviciul şi întreţinerea completă. Dacă transformăm toate acestea în bani, vor reprezenta suma de o mie cinci sute ruble, nu-i aşa ? Mai adaug pentru cazuri neprevăzute trei sute ruble, în total fac trei mii. îţi va fi de ajuns pe un an ? Mi se pare că nu e puţin ? în cazuri cu totul excepţionale voi veni şi cu alte sume. Aşadar, primeşte banii, dă drumul la oamenii mei şi rînduieşte-ţi viaţa după pofta inimii, unde vrei, Ia

336

Petersburg, la Moscova, în străinătate sau chiar aici. numai nu la mine. E bine ?

— Nu demult tot atît de hotărît şi tot atît de rapid mi se transmisese prin aceeaşi gură o altă propunere, zise rar şi cu o claritate tristă Stepan Trofimovici. M-am resemnat şi... am jucat cazaciocul ca să fac pe placul dumitale. Oui, la compa-raison peut etre permise, C'etait comme un petit cosak du Don, qui sautait sur sa propre tombe * Acum...

■— Opreşte-te, Stepan Trofimovici. Eşti formidabil de vor­băreţ. N-ai jucat, ci mi te-ai înfăţişat punîndu-ţi cravată nouă, cămaşă nouă, înmănuşat, pomădat şi parfumat. Te asi­gur, erai chiar foarte dispus să te căsătoreşti ; se vedea cît colo după faţa dumitale şi, crede-mă, departe de a te prinde, expresia chipului dumitale nu era de loc plăcută la vedere. Dacă nu ţi-am spus-o chiar atunci, a fost numai şi numai din delicateţe. Căci dumneata doreai, doreai să te căsătoreşti cu toate josniciile pe care le proferai în scrisorile dumitale intime în privinţa mea şi a logodnicei dumitale. Acum totul s-a schim­bat. Şi ce rost are să pozezi în nu ştiu ce cosak du Don deasu­pra unui mormînt al dumitale închipuit ? Nu înţeleg de loc comparaţia. Dimpotrivă, n-ai de ce să mori, ci trebuie să tră­ieşti, trăieşte cît mai mult, şi eu voi fi mulţumită.

— într-un azil ?

— în azil ? Nimeni nu se duce într-un azil avînd un venit de trei mii de ruble. Ah, da, îmi amintesc, zîmbi ea : într-ade­văr, Piotr Stepanovici a pomenit o dată în glumă despre azil. Dar gîndeşte-te că este un azil într-adevăr cu totul aparte, la care merită să reflectezi. O instituţie specială pentru per­soane foarte onorabile, e internat acolo un colonel, acum solicită să fie internat şi un general. Dacă vei intra cu banii de care dispui, vei găsi acolo fără îndoială şi linişte, şi mul­ţumire, şi personal de serviciu. îţi vei dedica timpul ştiinţei şi oricînd vei putea să faci o partidă de preferans...

— Passons.

— Passons ? repetă contrariată Varvara Petrovna. în cazul acesta, sîntem înţeleşi ; dumneata ai luat cunoştinţă, şi de azi înainte ducem o viaţă separată.

* O asemenea comparaţie e admisibilă. Ca un pui de cazac de la Don care juca pe propriul său mormînt. (Fr.)

357

— Şi atîta tot ? E tot ce a mai rămas din cei douăzeci de ani ? Ultimul rămas bun ?

— îţi plac grozav exclamaţiile patetice, Stepan Trofimo-vici. Astăzi nu mai sînt la modă. Ei vorbesc brutal, dar sim­plu. Ţi-au intrat în cap aceşti douăzeci de ani! Douăzeci de ani de harţă orgolioasă reciprocă, şi altceva nimic. Fiecare dintre scrisorile dumitale adresate mie n-au fost scrise pentru mine, ci pentru posteritate. Eşti un stilist, nu un prieten, iar prietenia la dumneata nu era decît un cuvînt frumos, care în cazul nostru nu se reducea în fond decît la plăcerea reciprocă de a deşerta hîrdăul de lături...

— Doamne, cîte cuvinte ce nu-ţi aparţin ! Lecţii prinse şi învăţate din zbor ! Şi pe dumneata te-au îmbrăcat în uni­forma lor ! Şi dumneata eşti radioasă, şi dumneata stai în soare ; chere, chere, pentru ce blid de linte ţi-ai vîndut liber­tatea dumitale !

— Nu sînt un papagal, ca să repet cuvintele altora, se aprinse Varvara Petrovna. Fii sigur că am destule lucruri acumulate în inimă, de atîta timp, ca să găsesc cuvintele care-mi convin. Ce ai făcut pentru mine în aceşti douăzeci de ani ? Mi-ai refuzat pînă şi cărţile, pe care ţi le procuram prin abonamente şi care, dacă nu treceau pe la legătorie, ar fi rămas netăiate. Ce mi-ai dat să citesc, cînd te-am rugat să mă îndrumi în primii ani ? Pe Capefîgue şi mereu pe Cape-figue. Erai gelos pînă şi pe năzuinţa mea de a mă cultiva şi-ţi luai măsurile respective. Şi cînd mă gîndesc că, de fapt, toată lumea rîde de dumneata. Mărturisesc, întotdeauna te-am con­siderat un simplu critic ; eşti un critic literar şi nimic mai mult. Cînd am plecat la Petersburg ţi-am explicat pe drum că aş vrea să editez o revistă şi să-mi consacru ei toată viaţa ; nu s-a ivit în inima dumitale alt imbold decît să schiţezi un zîmbet ironic şi să mă priveşti de sus, cu un aer de trufie arogantă.

— Dar n-a fost aşa, n-a fost aşa... Ne temeam doar de persecuţii pe atunci...

— Ba, aşa a fost; iar la Petersburg n-aveai de ce să-ţi fie frică de persecuţii. îţi aduci aminte cum mai tîrziu, în februa­rie, cînd s-a răspîndit vestea despre revistă, ai venit la mine în fuga mare, speriat la culme, cerîndu-mi să-ţi dau imediat o dovadă, în formă de scrisoare, că dumneata nu ai nici un amestec în revista proiectată şi că tineretul vine la mine şi nu la dumneata, iar dumneata nu eşti decît preceptorul casei,

358

care locuieşte în casa mea numai pentru că nu i s-a achitat salariul, n-a fost aşa ? îţi aduci aminte de asta ? Te-ai distins mereu în acest sens toată viaţa dumitale, Stepan Trofimovici.

— N-a fost decît o clipă de timorare, un moment petrecut între patru ochi, strigă el disperat; dar e posibil aşa ceva, e posibil ca o ruptură definitivă să fie provocată de nişte im­presii atît de mărunte ? E posibil oare ca nimic mai mult să nu fi rămas mai trainic între noi după atîţia ani ?

— Eşti foarte calculat ; mereu ai vrea să fie aşa ca tot eu să-ţi rămîn datoare. Cînd te-ai întors din străinătate mă priveai de sus şi nu mă lăsai să spun nici un cuvînt, iar cînd am plecat eu acolo şi întorcîndu-mă am deschis vorba despre impresia produsă asupra-mi de Madona Sixtină, n-ai vrut să mă asculţi şi ai arborat un zîmbet dispreţuitor examinîndu-ţi cravata, ca şi cum n-aş fi fost în stare să am aceleaşi senti­mente ca şi dumneata.

—■ Dar nu este aşa, probabil că n-a fost aşa... J'ai oublie *.

— Ba aşa a fost; de altfel, nici nu era cazul să te lauzi atîta în faţa mea pentru că toate nu erau decît nişte prostii şi născociri de ale dumitale. Astăzi nimeni, dar nimeni nu se mai entuziasmează de Madona şi nu-şi pierde timpul cu aşa ceva, afară de bătrînii închistaţi. E un lucru dovedit.

— Chiar şi dovedit ?

— Nu este de nici un folos. Cana aceasta este folositoare, pentru că se poate turna apă în ea ; creionul acesta e folo­sitor pentru că poţi scrie cu el; pe cînd aici ce vezi : un chip de femeie şi încă inferior atîtor chipuri văzute în natură, încearcă să pictezi un măr "'⁵ şi pune alături de el un măr adevărat, pe care îl vei lua ? N-ai să greşeşti, desigur. Iată la ce se reduc toate teoriile dumitale acum, de îndată ce au fost luminate de cea dinţii rază a unei cercetări libere,

-— Aşa, aşa.

— Zîmbeşti ironic. Dar ce-mi spuneai, de pildă, despre milostenie ? Cînd de fapt, bucuria actului de milostenie este o bucurie orgolioasă, vanitoasă şi imorală, plăcerea omului care dispune de avuţie, voluptatea puterii şi comparaţiei între importanţa sa şi lipsa de oiice importanţă a unui cerşetor. Pomana îl perverteşte şi pe cel care o dă şi pe cel care o ia şi afară de aceasta nu-şi atinge scopul, pentru că nu face decît

* Am uitat. (Fr.)

sa accentueze mizeria. Leneşii care nu vor să lucreze se îmbulzesc in jurul celor care dau de pomană, ca jucătorii în jurul meselor de joc în speranţa să cîştige. In realitate sumele mizere care le sînt aruncate nu sînt suficiente nici a suta parte. Cît ai dat în felul acesta în viaţa dumitale ? Vreo opt grivne, nu mai mult, adu-ţi aminte. încearcă să-ţi aminteşti, cînd ai dat pentru ultima oară ; acum doi ani, sau poate acum patru ani. Vorbăria şi strigătele dumitale împiedică pe alţii să lucreze. Pomana trebuie interzisă prin lege chiar şi în societatea noastră de astăzi. Noua orînduire nu va cunoaşte săraci.

— Vai, ce torent de cuvinte împrumutate ! Aşadar, a ajuns treaba şi pînă la o nouă orînduire ? Sărmana, să te ajute Dumnezeu !

■— Da, aşa este, a ajuns, Stepan Trofimovici ; mi-ai ascuns cu grijă orice idee nouă, acum cunoscute tuturor, şi ai făcut-o numai din gelozie, ca să mă domini. Astăzi, pînă şi această Iulia e cu o sută de verste înaintea mea. Dar acum mi s-au deschis şi mie ochii. Te-am apărat, Stepan Trofimovici, cît am putut ; pe dumneata te învinuieşte toată lumea.

— Destul, dădu el să se ridice din fotoliu, destul ! Şi ce ar trebui să-ţi mai urez altceva decît să te căieşti ?

— Aşază-te pentru un minut, Stepan Trofimovici, aş avea ceva să te mai întreb. Ţi s-a transmis invitaţia să citeşti ceva îa matineul literar ; prin mine s-a aranjat. Spune-mi, ce anume ai de gînd să citeşti ?

— Păi, tocmai despre această regină a reginelor, despre acest ideal al omenirii, despre Madona Sixtină care nu valo­rează, după părerea dumitale, nici cît un pahar sau un creion.

— Cum adică, nu ai de gînd să tratezi un subiect din istorie ? se miră necăjită Varvara Petrovna. Dar nu te va asculta nimeni. Ţi-a intrat în cap această Madonă ! Ce rost are, dacă toată lumea va dormi ? Fii sigur, Stepan Trofimo­vici, că nu-ţi vorbesc decît în interesul dumitale. Altceva este dacă vii cu o istorioară scurtă, dar amuzantă; cu subiect luat din viaţa vreunei curţi medievale, să zicem, din istoria Spa­niei, sau, şi mai bine, un fapt cu caracter anecdotic, presărat cu tot felul de reflecţii spirituale, cum ştii să le faci dum­neata. Au existat în această ţară curţi somptuoase, cu femei impresionante, cu otrăviri, Karmazinov zice că va părea ciu-

360

dat, dacă tocmai din istoria Spaniei fiind subiectul, să nu iasă ceva amuzant.

— Aşa va să zică, Karmazinov, acest nerod, complet epui­zat, îmi alege el tema ?

— Karmazinov are o inteligenţă aproape de om de stat ! Eşti prea îndrăzneţ vorbind astfel, Stepan Trofimovici.

—■ Karmazinov al dumitale este o muiere îmbătrînită şi înrăită, care nu mai este capabil să scrie ! Chete, chere, ce puţin timp le-a trebuit ca să te laşi înrobită de ei, o Doamne '

— Eu nici acum nu-l pot suferi pentru aerul lui de impor­tanţă, dar trebuie să-i recunosc inteligenţa. Repet, te-am apă­rat din răsputeri, pe cît mi-a fost posibil. Şi ce rost are să te expui riscului de a fi ridicol şi plictisitor ? De ce, adică, să nu apari pe estradă cu un zîmbet venerabil, ca un reprezen­tant demn al secolului trecut, povestind două-trei anecdote cu acea elegafiţă spirituală care te caracterizează, aşa cum te pricepi uneori să povesteşti. Să zicem că eşti un om bătrîn, să zicem că aparţii unor timpuri trecute, să zicem, în sfîrşit, că ai rămas în urma lor ; dar o vei recunoaşte chiar dumneata cu zîmbetul pe buze în introducere, şi toată lumea îşi va da seama că eşti un vestigiu simpatic, bun, spiritual... într-un cuvînt, un om de altădată, dar suficient de perspicace ca să-şi dea seama de toată enormitatea unor concepţii pe care le-a urmat pînă acum. Fă-mi această plăcere, te rog.

— Chere, ajunge ! Nu mă ruga, pentru că nu pot s-o fac. Voi prezenta o expunere despre Madona, dar voi stîrni o furtună care sau îi va strivi pe toţi, sau mă va prăbuşi pe mine !

— Presupun că numai pe dumneata, Stepan Trofimovici.

— Acesta îmi este destinul. Voi povesti despre acel sclav nemernic, despre acel slugoi pervers şi puturos, care primul se va urca pe scară cu foarfecă în mînă şi va sfîşia chipul dumnezeesc al măreţului ideal, în numele egalităţii, invidiei şi... digesiiei. Să răsune blestemul meu, şi pe urmă, pe urmă...

— Direct la ospiciu ?

—■ Se poate. în orice caz insă, fie că voi fi învins, fie ca voi ieşi învingător, în aceeaşi seară îmi iau pe umăr traista. traista mea de cerşetor, las puţinele lucruşoare pe care le am, toate cadourile dumitale, toate subvenţiile şi făgăduielile de binefaceri viitoare şi voi pleca pe jos ca să-mi închei viaţa ca

3C1

preceptor la vreun negustoraş, ori să mor undeva de foame sub un gard. Am zis. Alea jacta est! * '■' El dădu din nou să se ridice.

— Eram sigură, se ridică Varvara Petrovna cu ochii scîn-teind, eram sigură de ani de zile că nu trăieşti decît cu gîndul ca spre sfîrşit să-mi acoperi casa şi pe mine de ruşine prin cine ştie ce calomnii. Ce înseamnă cuvintele dumitale că te vei duce ca preceptor la un negustoraş, ori vei muri sub gard ? Nimic altceva decît răutate şi calomnie !

i — întotdeauna m-ai dispreţuit; dar eu voi termina ca un cavaler, credincios doamnei sale, pentru că părerea dumitale mi-a fost totdeauna mai scumpă decît orice. începînd din clipa aceasta nu primesc nimic, ci te respect dezinteresat.

— Ce stupizenie !

' — Nu mi-ai purtat niciodată măcar un pic de respect. Se prea poate să fi avut o mulţime de slăbiciuni. Da, ţi-am mîncat pîinea ; folosesc acum limbajul nihiliştilor; dar aceasta niciodată n-a constituit principiul suprem al actelor mele. S-au întîmplat nu ştiu cum, de la sine... Am crezut întotdeauna că între noi va exista şi va dăinui ceva ce depă­şeşte actul îngurgitării, şi niciodată, niciodată n-am fost un ticălos ! Aşadar, la drum, ca să mai dreg ce se poate drege ! La un drum întîrziat, afară e toamnă, ogoarele sînt învăluite în ceaţă rece, o brumă moşnegească acoperă viitorul meu drum, iar vuietul vîntului îmi aminteşte de mormîntul ce mă aşteaptă curînd... La drum, aşadar, la drum, la un drum nou :

Pătruns de o dragoste curată,⁵⁶ Credincios unui vis ademenitor...

O, adio, visurile mele ! Douăzeci de ani ! Alea jacta est. Faţa lui fu brusc scăldată în lacrimi. El îşi luă pălăria. : — Nu înţeleg latina, proferă Varvara Petrovna ferindu-se ţeapănă de emoţia care o stăpînea.

Cine ştie, poate că îi venea şi ei să plîngă, dar indignarea şi capriciul învinseră şi de data aceasta.

— Dar ştiu un singur lucru, că toate acestea nu' sînt decît nişte mofturi. Niciodată n-ai fost în stare să-ţi aduci la înde­plinire ameninţările pline de egoism. Nu vei pleca nicăieri, la nici un negustor, ci vei isprăvi prin a rămîne senin pe

* Zarurile sînt aruncate. (Lat.)

362

braţele mele, încasînd subvenţia şi adunîndu-ţi fiecare marţea amicii dumitale imposibili. Adio, Stepan Trofimovici.

— Alea jacta est! o salută el cu o plecăciune adîncâ şi se întoarse acasă abia tîrîndu-şi picioarele, mai mult mort decît viu.

Capitolul al şaselea PIOTR STEPANOVICI SE DĂ PESTE CAP

,': ■ Ziua serbării fusese fixată definitiv, iar von Lembke deve­nea tot mai trist şi mai îngîndurat. Era plin de presentimente ciudate, sinistre şi asta o neliniştea mult pe Iulia Mihailovna. E drept că nici prin gubernie lucrurile nu prea mergeau bine. Cumsecadele nostru fost guvernator lăsase administraţia cam în dezordine. Se iviseră semnele unei epidemii de holeră ; pe alocuri dăduse molima în vite ; vara întreagă prin oraşe şi sate bîntuiră incendii, iar în popor se înrădăcina tot mai mult credinţa că focul era pus de cineva şi se auzeau murmure prosteşti. Jaful luase proporţii mari. Dar toate acestea n-ar fi fost desigur lucruri prea grave, dacă nu s-ar fi adăugat şi alte motive de nelinişte pentru Andrei Antonovici, care se simţise atît de fericit pînă atunci.

O surprindea pe Iulia Mihailovna mai ales faptul că, pe zi ce trecea, el devenea tot mai taciturn şi, lucru ciudat, mai ascuns. Şi ce ar fi avut, mă rog, de ascuns ? E adevărat, rare­ori o contrazicea şi în bună parte i se supunea cu totul. La insistenţa ei au fost luate, de pildă, două sau trei măsuri foarte riscante şi aproape ilegale în scopul întăririi autorităţii guvernatorului. Au fost îngăduite şi cîteva favoruri inadmi­sibile, cu acelaşi scop ; astfel, indivizi care meritau să fie judecaţi şi trimişi în Siberia, numai şi numai la intervenţia ei fură prezentaţi spre decorare. Unele plîngeri şi interpelări sistematice erau lăsate fără răspuns. Toate acestea se aflară mai tîrziu. Lembke nu numai că semna orice, dar nici nu punea în discuţie măsura participării soţiei sale în eiQctuarea

363

propriilor lui îndatoriri. In schimb îl apuca din cînd în cînd duhul împotrivirii la nişte „adevărate fleacuri"' uimind-o pe lulia Mihailovna. Desigur, pentru zilele de ascultare simţea omul nevoia să se recompenseze prin cîteva clipe de revoltă. Din nefericire, lulia Mihailovna, cu toată perspicacitatea ei. nu ştiu să înţeleagă acest rafinament la un om delicat din lire ! Vai, era preocupată prea mult de altele ca să-şi dea seama de asta şi de aceea se ajunsese la atîtea încurcături. Nu stă în puterile mele şi nici nu voi şti să povestesc unele lucruri. După cum nici nu este de competenţa mea să discut unele greşeli cu caracter administrativ. De altfel, tot aspectul acesta administrativ îl las deoparte, înlăturîndu-l de plano. Apucîndu-mă să scriu această cronică îmi propusesem alte scopuri. Afară de aceasta, multe lucruri vor ieşi la iveală abia după ancheta care în prezent este încă în curs în gubernia noastră, îneît se cuvine să mai aşteptăm puţin. Cîteva lămu­riri totuşi mi se par necesare.

Dar să ne reîntoarcem la lulia Mihailovna. Biata femeie, îmi pare sincer rău de ea, ar fi reuşit să obţină tot ce-şi dorise 5i o pasiona atîta (glorie şi altele) fără acele acţiuni forţate şi excentrice pe care şi le propusese să le întreprindă chiar din capul locului. Fie din cauza unei înclinaţii excesiv de romantice, fie din cauza neizbînzilor şi decepţiilor îndelungate din prima ei tinereţe, ea se simţi brusc, o dată cu această schimbare a sorţii, într-un fel purtătoarea unei meniri aparte, aproape unsă cu har, „deasupra capului căreia se aprinsese o limbă de foc", şi tocmai în această limbă de foc zăcea ade­vărata nenorocire ; oricum, nu era un conciu pe care îl putea îmbrăca orice cap de femeie. E un adevăr însă de care nu poţi să convingi o femeie ; dimpotrivă, cîntîndu-i în strună, izbuteşti întotdeauna, ceea ce se şi întîmplă în realitate, cei din jurul ei profitînd din plin. Şi dintr-o dată biata femeie se pomeni punct convergent şi jucăria celor mai diverse in­fluenţe, deplin convinsă totodată că este foarte originală. Mulţi profitori îşi încălziră în preajma ei mîinile, manevrînd cu abilitate naivitatea ei, în timpul scurt cît îi fu dat să conducă destinele guberniei. Şi ce harababură rezultă din această pretinsă independenţă şi originalitate ! li plăcea şi proprietatea latifundiară, şi elementul .aristocratic, şi întă­rirea autorităţii guvernatorului, şi elementul democratic, şi noile instituţii, şi ordinea, şi tendinţele liber-cugetătoare, şi

364

ideile socialiste, şi ţinuta riguroasă a salonului aristocratic, ţi atitudinea vulgar-degajată, aproape de cafenea, a tineretului din anturajul ei. Visa să aducă fericirea şi să împace ceea ce era de neîmpăcat, sau mai exact, să unească pe toţi şi totul în adorarea propriei ei personalităţi. Avea şi cîţiva favoriţi : Piotr Stepanovici, de pildă, care acţiona, între altele, printr-o linguşire brutală, îi plăcea foarte mult. De altfel, ţinea la eî şi dintr-o altă cauză, năstruşnică de tot, şi care o caracteriza cel mai bine pe biata femeie : nutrea mereu speranţa că acesta-i va divuiga un mare complot contra statului ! Oricît de greu ar fi să ne închipuim o asemenea speranţă naivă, acesta era adevărul. I se părea, nu se ştie de ce, că în gubernie se ascund negreşit firele unui complot antistatal. Piotr Stepa­novici, prin tăcerile lui în unele cazuri şi aluziile în altele, contribuise mult Ia întărirea acestei idei. îşi vîrîse femeia în cap că el întreţine legături cu toate elementele revoluţionare din Rusia, şi că îi este devotat ei în acelaşi timp pînă la ado­rare. Descoperirea complotului, recunoştinţa Petersburgului, perspectivele unei cariere strălucite în viitor, exercitarea unei influenţe binefecătoare „prin blîndeţe şi atenţie" asupra tine­retului, pentru a-l reţine de pe marginea prăpăstiei, toate acestea se împăcau perfect în capul ei fantezist. îl salvase doar, îl subjugase pe Piotr Stepanovici (nu se ştie de ce era ferm convinsă de acest lucru), tot astfel va şti să-i salveze şi pe alţii. Nimeni, nimeni dintre ei nu va trebui să piară, îi va salva pe toţi ; îi va categorisi ; va raporta în acest sens ; va proceda astfel în scopul justiţiei supreme, şi nu este exclus ca istoria şi întreaga mişcare liberală rusă să-i binecuvînteze numele ; dar şi complotul va fi descoperit. Toate avantajele dintr-o dată.

Şi totuşi era necesar ca pentru ziua festivităţii chipul lui Andrei Antonovici să se lumineze. Trebuia neapărat să fie înveselit şi liniştit. în acest scop îl trimise la el pe Piotr Ste­panovici, sperînd că acesta va izbuti să-l scoată din starea depresivă în care se afla printr-un procedeu oarecare, numai lui cunoscut. Poate chiar prin nişte informaţii, ca să zicem aşa, transmise din prima sursă. Era deplin încredinţată de priceperea acestuia. Piotr Stepanovici de mult nu mai intrase în cabinetul domnului von Lembke. Pătrunse vijelios la el, tocmai într-un moment cînd pacientul se afla într-o dispoziţie din cale afară de proastă.

365