Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

30

relatai zvonul care circula. Mă refer la cazul acesta cu Av-dotia Petrovna inexistentă, numai pentru taptul că un aseme­nea caz, asemănător cu al ei (dacă aceasta ar fi existat aievea), era cît pe-aci să se întîmple şi cu Stepan Trofimovici ; nu este exclus însă ca zvonul acesta absurd despre Tarapîghina să se fi iscat tocmai pornind de la cele ce s-au întîmplat lui Stepan Trofimovici, adică pur şi simplu, în cursul nenumăra­telor relatări ale păţaniei lui, gura lumii ii transformase pe el într-o Tarapîghina oarecare. De altfel nu-mi pot da seama cum se făcu că îl pierdui de lingă mine chiar din clipa cînd intrarăm în piaţă. Presimţind că se petrece ceva foarte grav, mă gîndii sâ-i duc în jurul pieţii direct spre intrarea casei guvernatorului, dar împins de curiozitate mă oprii doar pen­tru o clipă ca să-ntreb pe primul întîlnit ce se întîmpla şi, cînd îmi întorsei ochii iar spre Stepan Trofimovici, acesta dis­păruse. Din instinct mă repezii să-l caut în locul cel mai pri­mejdios ; nu ştiu ce presimţire îmi spunea că şi săniuţa lui o luase razna de pe vîrful dealului. Şi, într-adevăr, îl găsii chiar în centrul evenimentului. îmi aduc aminte că l-am apu­cat de mînă, dar el se uită la mine calm şi mîndru, cu un aer de nemăsurată autoritate :

— Cher, zise el cu un glas în care vibrau accente sfîşie-toare de coardă plesnită. Dacă ei toţi procedează aici în piaţă atît de arbitrar, la ce-am mai putea să ne aşteptăm din partea unuia ca ăsta, de pildă... dacă va trebui să acţioneze personal din propria-i. iniţiativă.

Şi tremurînd de indignare, cu o dorinţă nemăsurată în ochi de a sfida, arătă cu degetul ameninţător şi demascator spre Flibustierov, care la vreo doi paşi de noi se uita la el cu ochii holbaţi.

— Ăsta ! strigă Flibustierov simţind că i se întunecă lu­mea înaintea ochilor. Care ăsta ? Dar tu cine eşti ? înainta el ridieîndu-şi pumnul. Tu cine eşti ? zbieră el turbat, chinuit, exasperat, (Notez că îl cunoştea bine pe Stepan Trofimovk-i.) încă o clipă şi, desigur, l-ar fi apucat de guler ; din fericire Lembke îşi întoarse spre noi capul la auzul acestui zbieret. Nedumerit, îşi opri ochii asupra lui Stepan Trofimovici şi îl privi fix, încereînd parcă să se dumirească, şi deodată dădu din mînă nerăbdător. Flibustierov înghiţi în sec. îl scosei pe Stepan Trofimovici din mulţime. De altfel, şi el se pare era acum doritor să bată în retragere.

466

— Acasă, acasă, insistam eu, dacă n-am mîncat bătaie e numai şi numai datorită lui Lembke.

—■ Du-te, dragă prietene, din vina mea te expui şi dum­neata. Ai încă în faţă viitorul şi cariera dumitale, iar mie 7iio)i heure a sonne *

El păşi ferm pe treptele casei guvernatorului. Portarul mă cunoştea ; îi spusei că venim amîndoi la Iulia Mihailovna. în salonul de primire luarăm loc aşteptind. Nu mă înduram să-mi părăsesc prietenul, dar nici nu găseam necesar să-i mai vorbesc. Avea înfăţişarea omului care îşi sacrifică viaţa mer-gînd la o moarte sigură pentru salvgardarea patriei. Ne aşe­zarăm în colţuri diferite, eu mai aproape de uşa de intrare, el mult mai departe, în fund, cu capul aplecat într-o profundă îngîndurare şi cu mîinile sprijinite pe baston. în mina stingă îşi ţinea pălăria cu boruri late. Ramaserăm astfel în aştep­tare vreo zece minute.

II

Lembke intră brusc cu paşi repezi, însoţit de şeful poliţiei, aruncă o privire distrată spre noi şi, fără a ne lua în seamă, dădu să intre pe uşa din dreapta în cabinet, dar Stepan Tro­fimovici se postă în faţă-i barîndu-i drumul. Statura lui înaltă şi cu totul deosebită de a celorlalţi produse impresie ; Lembke se opri.

— Cine e dumnealui ? murmură el nedumerit, adresîn-du-se parcă şefului poliţiei, dar fără să fi întors măcar capul şi continuînd să-l scruteze cu privirea pe Slepan Trofimovici.

— Asesorul de colegiu în retragere, Stepan Trofimovici Verhovenski, excclenţa-voastră, răspunse Stepan Trofimovici salutînd clin cap cu multă demnitate. Excclenţa-sa continua să-l cerceteze, de altfel, cu o privire destul de tîmpă.

— Despre ce este vorba ?

Şi cu un gest laconic şi autoritar îşi întoarse nerăbdător si dezgustat urechea spre Stepan Trofimovici, luîndu-l drept un solicitator obişnuit, care se prezintă cu vreo cerere scrisă

* Mi-a sunat ceasul. (Fi\)

467

30*

— Mi s-a făcut astăzi o percheziţie domiciliară de către un funcţionar care proceda în numele excelenţei-voastre ; de aceea voiam...

— Numele ? Numele ? întrebă nerăbdător Lembke, părînd că începe să se dumirească.

Stepan Trofimovici îşi repetă numele cu un aer şi mai impunător.

— A-a-ha ! E... e acea pepinieră... Domnul meu, te-ai ma­nifestat într-un fel... Dumneata eşti profesor ? Profesor ?

— Cîndva am avut onoarea să ţin cîteva prelegeri tinere­tului la universitatea N.

— Ti-ne-retului ! păru că tresare Lembke, deşi sînt gata să pariez că nu prea îşi dădea seama incă despre ce era vorba şi cu cine stă de vorbă. Eu, domnul meu, nu sînt dispus să tolerez aşa ceva, se mînie el brusc. Nu admit nici un fel de tineret. Asta înseamnă manifeste. Atentat împotriva societăţii, domnul meu, un act de piraterie, flibustierism... Ce rugăminte aveţi ?

— Dimpotrivă, soţia dumneavoastră m-a rugat să iau cu-vîntul mîine la serbarea durnisale. Eu nu solicit nimic. Am venit să-mi afirm drepturile...

— La serbare ? Nu va avea loc nici un fel de serbare. Nu voi admite nici o serbare ! Prelegeri ? Prelegeri ? strigă el furios.

— Aş dori să vorbiţi cu mine mai politicos, excelenţa-voastră, fără să bateţi din picior şi fără să ţipaţi la mine ca ia un băietan.

— Iţi dai dumneata seama cu cine vorbeşti ? roşi Lembke. •— Perfect, excelenţa-voastră.

— Menirea mea este să apăr societatea, iar voi o distru­geţi. O dis-trugeţi ! Voi... de altfel îmi aduc aminte de dum­neata : ai fost un timp preceptor în casa generalesei Stavro-ghina ?

— Aşa este, am fost... preceptor... în casa generalesei Sta-vroghina.

— Şi în decurs de douăzeci de ani ai fost semănătorul a tot ce acum s-a acumulat... Iată roadele... Mi se pare că te-am văzut chiar acum în piaţă. Fereşte-te însă, domnul meu, fe-reşte-te ; cursul ideilor dumîtale este cunoscut. Fii sigur că te am în vedere. Eu, domnule, nu pot admite prelegerile du-mitale, nu pot. Cu asemenea cereri să nu mi te adresezi mie.

468

Guvernatorul dădu să treacă înainte.

— Repet, sînteţi în profundă eroare, excelenţa-voastră ; personal soţia dumneavoastră m-a invitat să iau cuvîntul, nu să ţin o prelegere, ci să ţin o conferinţă literară la serba­rea de mîine. Dar acum refuz eu însumi să ţin această con­ferinţă. Vă rog respectuos să-mi explicaţi dacă este posibil : prin ce împrejurare şi pentru care motiv am fost supus unei percheziţii domiciliare astăzi ? Mi-au ridicat nişte cărţi, acte, o corespondenţă privată, scumpă pentru mine, şi le-au cărat prin oraş într-o roabă...

— Cine te-a percheziţionat ? tresări Lembke dumirindu-se complet şi sîngele îi năvăli în obraji. El se întoarse repede spre şeful poliţiei. In aceeaşi clipă în uşă apăru silueta adusă din spate a lunganului Blum.

— M-a percheziţionat acest funcţionar, arătă spre dînsul Stepan Trofimovici.

Blum păşi înainte cu un aer vinovat, dar hotărît să rămînă pe peziţia sa.

— Vous ne faites que des betises *, îi aruncă mînios şi cu necaz Lembke şi brusc păru că se transformă, venindu-şi com­plet în fire. Scuzaţi... bîigui el aproape zăpăcit şi roşindu-se pe cît mai era posibil, a fost... a fost probabil o simplă lipsă de tact, o confuzie... O simplă confuzie.

— Excelenţa-voastră, zise Stepan Trofimovici, în tinereţe am fost martor ocular la un caz tipic. într-o seară la teatru, în culoar cineva s-a apropiat repede de altcineva şi în faţa publicului i-a dat o palmă răsunătoare. Dîndu-şi seama ime­diat că persoana respectivă nu era aceea căreia îi fusese destinată palma, ci cu totul altă persoană, care semăna doar întrucîtva, agresorul furios şi grăbit, cu aerul omului care nu are vreme de pierdut, i-a spus exact aşa cum aţi rostit şi dum­neavoastră, excelenţa-voastră : „Am greşit... scuzaţi, a fost o confuzie, o simplă confuzie". Iar cînd omul pălmuit a conti­nuat totuşi să protesteze, agresorul i-a strigat foarte agasat : ,,Vă spun doar că a fost o confuzie, ce mai ţipaţi ?!"

— E... e, bineînţeles, foarte caraghios... zîmbi acru Lembke, dar... dar îţi dai seama cît de nefericit sînt eu însumi ?

* Faci numai prostii. (Fr.)

469

Aproape strigase aceste cuvinte şi... şi mi se pare voi să-şi acopere faţa cu palmele.

Acest strigăt dureros, neaşteptat, aproape plînset, era insu­portabil. Fusese probabil clipa luării de cunoştinţa clară şi deplină a celor petrecute, începînd din ajun, urmată imediat de un sentiment de disperare, totală, umilitoare, dezarmantă ; cine ştie, încă o clipă şi ar fi izbucnit poate în hohote de plîns chiar acolo, în văzul tuturor. Stepan Trofimovici îl privi la început cu nişte ochi sălbatici, apoi îşi plecă fruntea şi cu un glas emoţionat zise •

— Excelenţa-voastră, nu vă mai preocupaţi de plîngerea mea sîcîitoarc şi dispuneţi numai să-mi fie restituite cărţile şi scrisorile...

Dar fu întrerupt. Se întorsese Iulia Mihailovna însoţită de întregul ei anturaj zgomotos. Aici însă aş vrea să descriu lucrurile cît mai amănunţit posibil.

III

Intîi că întregul grup care sosise în trei trăsuri năvăli zgomotos în salonul de primire. Apartamentul Iuliei Mihai­lovna avea o intrare separată direct dinspre peron, care ducea în interiorul aripei stingi; dar de data aceasta toată lumea intră prin salonul de primire şi eu cred că tocmai din cauză că se afla acolo Stepan Trofimovici, ceea ce însemna că toate întîmplările, inclusiv şi cele cu muncitorii de la fabrica Şpi-gulin îi fuseseră aduse deja la cunoştinţă Iuliei Mihailovna la intrarea ei în oraş. Acest lucru apucase să-l facă Leamşin. care pentru o vină oarecare, fiind lăsat acasă, nu participase la călătorie şi în felul acesta aflase noutăţile înaintea tuturor. Cu o bucurie răutăcioasă el se repezi, călare pe o mîrţoagă închiriată, spre Skvoreşniki în întîmpinarea cavalcadei, ca să facă cunoscute aceste veşti amuzante. Cred că Iulia Mihaî-Iwna, cu tot aerul ei de supremă siguranţă, se simţi totuşi contrariată, aflîndu-le ; deşi probabil numai pentru momcnl. Aşa, de pildă, aspectul politic al chestiunii părea că n-o de­ranjase : în nenumărate rînduri Piotr Stepanovici găsise pri­lejul să-i sugereze că turbulenţii din fabrica Şpigulin ai trebui să fie bătuţi cu vergile şi de la un timp încoace în­tr-adevăr devenise în ochii ci un om cu multă autoritate. ..Si

470

totuşi... şi totuşi el îmi va plăti asta'", probabil se gîndi în sinea ei Iulia Mihailovna, iar acest el desigur se referea la soţul ei. Notez, în treacăt, că Piotr Stepanovici, ca un făcut, de data aceasta nu luase parte la plimbarea colectivă şi nimeni nu-l mai văzuse încă de dimineaţă. Voi menţiona de asemenea că Varvara Petrovna, primind în conacul ei grupul de musafiri, se întorsese împreună cu ei în oraş (în aceeaşi trăsură cu Iulia Mihailovna), cu scopul de a lua parte negreşit la ultima şedinţă a comitetului de organizare a serbării de a doua zi. E de presupus că veştile lui Leamşin, privindu-l pe Stepan Trofimovici, fură de natură s-o intereseze, ba chiar s-o şi turbure.

Sancţionarea lui Andrei Antonovici începu imediat. Vai, el o simţi din prima ochire aruncată pe chipul superbei sale soţii. Cu un aer degajat, cu un zîmbet fermecător pe buze, ea se apropie repede de Stepan Trofimovici, îi întinse mîna elegant înmănuşată şi-l copleşi cu cele mai amabile atenţii, ea şi cum n-ar fi avut o altă grijă în toată dimineaţa aceea, decît să-l vadă cît mai repede şi să-l copleşească cu atenţii, numai şi numai pentru faptul de a fi avut în sfîrşit fericirea sâ-l vadă în casa ei. Nici o aluzie la percheziţia din dimineaţa aceea ; ca şi cum nici nu s-ar fi cunoscut acest lucru. Nici un cuvînt adresat soţului ei, nici o privire spre dînsul. ca şi cum acesta nici n-ar fi fost prezent în sală. Mai mult, Stepan Trofimovici fu imediat şi autoritar confiscat şi dus în salonul ei, ca şi cum acesta n-ar fi avut nici un fel de explicaţii cu Lembke, sau în orice caz, chiar dacă ar fi avut, nu merită să le continue. Repet încă o dată : impresia mea este că, în cazul acesta, Iuiia Mihailovna, cu toată alura ei de mondeni­tate aleasă, mai comise o greşeală. Contribui la aceasta şi Karmazinov (care participase şi el la excursie, răspunzînd invitaţiei speciale a Iuliei Mihailovna, şi făcînd în sfîrşit, în felul acesta, în mod indirect vizita mult aşteptată de Var­vara Petrovna, care avu slăbiciunea sa se arate îneîntată). Chiar din uşă (el intrase ultimul) Karmazinov scoase o ex­clamaţie de bucurie văzîndu-l pe Stepan Trofimovici ţi se repezi să-l îmbrăţişeze, întrerupînd-o chiar pe Iulia Mihai­lovna.

— Nu ne-atn mai văzut de atîţia ani ! în sfîrşit... Excellent a mi l

471

Se repezi să-l sărute şi bineînţeles îşi întinse obrazul. Zăpăcit Stepan Trofimovici se văzu nevoit să-l sărute.

— Char, îmi spunea el în seara aceea, aducîndu-şi aminte de tot co se întîmplase în decursul zilei, m-am gîndit la un moment dat care dintre noi este mai ticălos ? El, care mă îm­brăţişa pentru a mă umili, sau eu care îl detestam şi totuşi îl sărutam pe obraz, deşi puteam foarte bine să evit... Ptiu !

— Ei hai, spune, spune totul, sîsîi dulceag Karmazinov, ca şi cum Stepan Trofimovici ar fi putut aşa, dintr-o dată, să-i povestească toată viaţa din cei douăzeci şi cinci de ani trecuţi. Dar superficialitatea aceasta stupidă era în tonul „societăţii alese".

— Mi-aduc aminte că ne-am văzut ultima dată la Mos­cova, la masa oferită în cinstea lui Granovski şi că de atunci au trecut douăzeci şi patru de ani... începu foarte rezonabil (şi deci nu în tonul societăţii alese) Stepan Trofimovici.

— Ce cher homme *, îl întrerupse familiar şi cu glas ţi­pător Karmazinov, strîngîndu-i cu mîna umărul printr-un gest amical afectat, dar duceţi-ne mai repede la dumnea­voastră, Iulia Mihailovna, să ia loc acolo şi să ne povestească totul.

— Şi cînd te gîndeşti că eu cu această ţaţă enervantă n-am fost niciodată în relaţii apropiate, continua să mi se plîngă Stepan Trofimovici tot atunci seara, tremurînd de ciudă. Eram aproape nişte imberbi, şi încă de pe atunci în­cepusem să-l urăsc... la fel şi ei pe mine, bineînţeles...

Salonul Iuliei Mihailovna se umplu repede de lume. Var-vara Petrovna era deosebit de surescitată, deşi căuta să pară indiferentă, dar mi-a fost dat să surprind la ea două-trei priviri de ură îndreptate împotriva lui Karmazinov şi de mî-nie împotriva lui Stepan Trofimovici, de mînie anticipată, din gelozie, din dragoste : de s-ar fi întîmplat ca Stepan Tro­fimovici să fi dat cumva în gropi, îngăduindu-i lui Karma­zinov să-l pună în încurcătură faţă de toţi, bănuiesc că ea n-ar fi ezitat să sară imediat şi să-l ia la palme. Uitai să spun că era acolo şi Liza, pe care n-am văzut-o niciodată mai veselă, mai radioasă şi mai fericită ca atunci. Bineînţeles, era de faţă şi Mavriki Nikolaevici. în mulţimea doamnelor tinere şi a tinerilor cam deşucheaţi, care formau suita obiş-

* Scumpul meu. (Fr.)

472

nuită a Iuliei Mihailovna şi în rîndurile cărora comportarea deşănţată se considera drept veselie, iar cinismul ieftin drept inteligenţă, remarcai şi două-trei chipuri noi : un polonez aflat în trecere, foarte băgăreţ şi linguşitor, un doctor neamţ oarecare, bătrîn voinic şi care rîdea mereu cu mare poftă şi glas suculent la glumele pe care le spunea el şi, în sfîrşit, un tînăr prinţişor din Petersburg, cu mişcări automatizate, cu aerul unui om de stat şi cu guler extrem de înalt. Se vedea însă că Iulia Mihailovna era mîndră de acest musafir şi chiar îngrijorată pentru ţinuta salonului ei...

— Cher monsieur Karmazinoff, începu Stepan Trofimo­vici aşezîndu-se într-o manieră epatantă pe divan şi sîsîind tot aşa de bine ca şi Karmazinov, cher monsieur Karmazi­noff, viaţa unui om din timpurile noastre şi care posedă anumite convingeri ar putea să pară monotonă, chiar dacă s-ar întinde pe un interval de douăzeci şi cinci de ani...

Neamţul slobozi un hohot sacadat, aş zice un fel de ne­chezat, crezînd probabil că Stepan Trofimovici spusese ceva foarte amuzant. Acesta îl privi cu o mirare prefăcută, fără a produce însă asupra bătrînului vreun efect oarecare. îl privi pe neamţ şi prinţişorul, întoreînd spre el tot gulerul şi arborîndu-şi pince-nez-ul, deşi fără prea mare curiozitate.

— ...Ar trebui să pară prea monotonă, repetă înadins Ste­pan Trofimovici, tărăgănînd cît se poate mai mult şi fără jenă fiecare cuvînt. Aşa a fost şi existenţa mea în decursul acestui sfert de veac, et comme on trouve partoui plus de moines que de raison *, şi întrucît sînt absolut de acord cu aceasta, rezultă că în decursul acestui sfert de veac.

— Cest charmant, Ies moines **, şopti Iulia Mihailovna, întoreîndu-se spre Varvara Petrovna care şedea alături de dînsa.

Varvara Petrovna îi răspunse cu o privire plină de mîn-drie. Karmazinov însă nu suportă succesul frazei franţuzeşti şi cu o voce stridentă se grăbi să-l întrerupă pe Stepan Tro­fimovici.

— în ce mă priveşte eu sînt în această privinţă liniştit şi iată de vreo şase ani stau permanent la Karlsruhe. Şi cînd, anul trecut, consiliul municipal a hotărît să construiască o

* Şi întrucît peste tot întîlneştî mai mulţi călugări, decît raţiu­nea. (Fr.) + * E fermecător, călugări. (Fr.)

473

nouă conductă de canalizare, am simţit cu toată inima că această pjpblemă de canalizare a municipiului Karlsruhe îmi este mai scumpă şi mai dragă decît toate problemele nepre­ţuitei mele patrii... pe tot intervalul aşa-ziselor reforme de aici.

— Mă văd nevoit să vă exprim compasiunea mea, fie chiar şi împotriva vrerii inimii mele, suspină Stepan Trofimovici aplccîndu-şi semnificativ capul.

Iulia Mihailovna triumfa : conversaţia devenea şi pro­fundă, şi cu tendinţă.

— O conductă pentru scurgerea impurităţilor ? se informă cu glas tare doctorul.

— O conductă de canalizare, doctore, de canalizare, şi eu chiar i-am ajutat la întocmirea proiectului.

Doctorul hohoti tunător. Pilda lui o urmară şi alţii, dar rîzînd vizibil şi de el, ceea ce bătrînul nici nu observă, ră-mînînd foarte satisfăcut că toată lumea rîde.

— Permite-mi să nu Jiu de acord cu dumneata, Karma-zinov, se grăbi să intervină Iulîa Mihailovna. Karlsruhe o altă chestiune, dar dumitale îţi place să mistifici şi de aceea nu te vom crede de data aceasta. Care dintre ruşi, dintre scriitori, a înfăţişat atîtea personaje reprezentative ale spiri­tului modern, a anticipat atîtea probleme de epocă relevînd tocmai acele aspecte contemporane, din care se poate forma ideea unui om de acţiune modern ? Dumneata singurul, dum­neata şi nimeni altul. în zadar vrei să ne asiguri de indife­renţa dumitale faţă de patrie şi de interesul grozav pentru reţeaua de canalizare din Karlsruhe ! Ha, ha !

— Da, e adevărat, sîsîi Karmazinov, am reprezentat în personajul Pogojev toate defectele slavofililor. iar în chipui lui Nikodimov toate defectele occidentaliştilor...

— Ei, chiar toate, şopti discret Leamşin.

— Dar fac acest lucru oarecum în treacăt, tangenţial, numai ca să-mi omor cumva timpul agasant şi... să satisfac oarecum aceste pretenţii agasante ale compatrioţilor mei.

— Cunoaşteţi probabil, Stepan Trofimovici, continuă en­tuziasmată Iulia Mihailovna, că mîine vom avea nespusa plăcere de a asculta admirabile rînduri... una dintre cele mai recente şi mai subtile inspiraţii beletristice ale lui Semion Egorovici, care se intitulează Merci. Dumnealui declară în această bucată că de aci încolo nu va mai scrie, nu va mai

474

scrie pjntru nimic în lume, chiar dacă îngerul din cer sau, mai bine zis, întreaga societate selectă l-ar implora să-şi schimbe hotărîrea. într-un cuvînt, îşi depune condeiul pe masă pentru totdeauna, şi acest graţios Merci se adresează publicului cu titlu de recunoştinţă pentru acel entuziasm constant, cu care a recepţionat timp de atîţia ani truda sa neostoită m slujba ideei ruse cinstite.

Iulia Mihailovna trăia clipe de supremă voluptate.

— Aşa este, îmi voi lua rămas bun ; îmi voi rosti supre­mul Merci şi voi pleca ; şi acolo, la Karlsruhe... voi închide ochii, începu treptat să se înduioşeze Karmazinov.

Ca şi mulţi alţi scriitori mari de la noi (iar noi avem foarte mulţi scriitori mari), el nu rezista laudelor şi imediat se înduioşa, cu toate că era un om de spirit. Cred însă că aşa ceva este de iertat. Se spune că unul dintre Shakespeare-ii noştri ar fi trîntit pur şi simplu, într-o conversaţie particu­lară, că ,,noi, oamenii mari, nici n-am putea altfel" etc.

— Acolo, la Karlsruhc deci, îmi voi închide ochii. Nouă, oamenilor celebri, nu ne rămîne altceva de făcut, decît săvîr-şindu-ne opera să închidem cît mai repede ochii, fără a rîvni la recompensă. La fel voi face şi eu.

— Lăsaţi-mi adresa şi voi veni la Karlsruhe să vă vizitez mormîntul, hohoti nestăpînit neamţul.

— Acum morţii sînt transportaţi şi pe calea ferată, zise pe neaşteptate unul dintre tinerii insignifianţi aflaţi de faţă.

Leamşin chelălăi de plăcere. Iulia Mihailovna se încruntă. Intră Nikolai Stavroghin.

— închipuiţi-vă, mi s-a spus că aţi fost luat la poliţie ? zise el tare, adresîndu-se în primul rind lui Stepan Trofi­movici,

— Nu, n-a fost decît un caz particular, de ambiţie, glumi Stepan Trofimovici.

— Sper însă că faptul acesta nu va avea nici un fel de consecinţă defavorabilă în privinţa rugăminţii mele, interveni repede Iulia Mihailovna, nădăjduiesc că, în pofida acestei neplăceri regretabile, despre care n-am avut pînă acum nici o cunoştinţă, dumneata nu vei dezamăgi cele mai plăcute aşteptări şi nu ne vei lipsi de marea bucurie de a te asculta la matineul nostru literar.

— Nici nu ştiu ce să spun, cu... acum...

— Vai, ce nefericită mă simt, Varvara Petrovna... şi închi-puieşţe-ţi, tocmai acum cind ardeam de nerăbdare să cunosc

475

cît mai repede personal pe una dintre cele mai remarcabile şi independente inteligenţe ruseşti, şi iată că pe neaşteptate Scepan Trofimoviei manifestă intenţia de a ne părăsi.

— Elogiul a fost rostit cu o voce atît de tare, încît eu n-ar fi trebuit să-l aud, răspică Stepan Trofimoviei, dar nu-mi vine a crede că sărmana şi modesta mea pernoană era atît de necesară pentru festivitatea dumneavoastră de mîine. Deşi, în ce mă priveşte...

— Ce înseamnă acest răsiăţ ! strigă Piotr Stepanovici in-trînd vijelios în salon. De-abia reuşii să-l strunesc, şi deodată într-o singură dimineaţă, percheziţie, arestare, poliţaiul îl apucă de guler, iar acum, poftim, e înconjurat şi elogiat de doamne în salonul capului guberniei ! Cred că îi tresare acam fiecare oscior de plăcere ; nici n-a visat un asemenea reci­tal. Să-l vezi numai cum începe acum să-i denunţe pe so­cialişti !

— Este exclus, Piotr Stepanovici. Socialismul e o idee prea măreaţă, ca să nu-şi dea seama de acest lucru tocmai Stepan Trofimoviei, interveni energic Iulia Mihailovna.

— Ideea este măreaţă, dar slujitorii ei nu prea sînt întot­deauna nişte uriaşi, et brisons lă, mon cher *, conchise Stepan Trofimoviei, adresîndu-se fiului său şi ridieîndu-se cu ele­ganţă de pe fotoliu.

Dar aici interveni ceva cu totul imprevizibil. Von Lembke se afla de cîtva timp în salon, neobservat parcă de nimeni, deşi toată lumea văzuse cînd a intrat. Pornită pe atitudinea ei iniţială, Iulia Mihailovna continua să-l ignore. El luă loc lîngă uşă şi, cu un aer sumbru şi faţa severă, ascultă atent conversaţia. Surprinzînd aluziile la evenimentele din dimi­neaţa aceea, el deveni cam neliniştit, îl fixă la un moment dat pe prinţişor, surprins probabil de gulerul iui ţeapăn ieşit mult prea înainte ; apoi tresări parcă, auzind glasul şi văzîndu-l pe Piotr Stepanovici cum intră în salon şi, imediat după ce Stepan Trofimoviei apucă să-şi rostească aforismul despre socialişti, se îndreptă spre dînsul, împingînd în drum pe Leamşin, care se dădu la o parte cu un gest de surprindere comică, freeîndu-se la umăr şi prefăcîndu-se că a fost izbit teribil.

— Destul ! zise von Lembke, apucîndu-l energic pe Stepan

* Şi cu aceasta să încheiem, dragul meu, (Fr.)

476

Trofimoviei de braţ şi strîngîndu-l cu toată forţa. Acesta îl privi speriat. Destul, flibustierii timpurilor noastre au fost identificaţi. Nici un cuvînt mai mult. Măsurile au fost luate... Vorbise tare, în auzul întregii asistenţe, şi ultimele cu­vinte le rosti cu multă energie. Impresia produsă fu penibilă. Toată lumea simţi că ceva nu este în regulă. Observai cum Iulia Mihailovna păli brusc. Efectul produs culmina printr-o întîmplare stupidă. Anunţînd că toate măsurile au fost luate, Lemblre făcu stînga împrejur şi dădu să iasă grăbit din încă­pere, dar la al treilea pas se poticni de covor, cu greu reuşind să-şi recapete echilibrul şi să nu se lungească pe podea. Pen­tru un moment el se opri, privi locul de care se împiedicase, şi rosti tare : „Să fie schimbat", apoi dispăru pe uşă. Iulia Mihailovna alergă în urma lui. O dată cu plecarea ei se stîrni o mare larmă, în care era greu să înţelegi ceva. Se spunea că este „indispus'', alţii susţineau că „este apucat". Alţii ară­tau cu degetul spre frunte ; Leamşin, din colţ, îşi arboră două degete deasupra frunţii. Se făceau aluzii la nişta neîn­ţelegeri familiare, bineînţeles, numai în şoaptă. Nimeni nu manifesta intenţia să plece, şi toată lumea rămăsese în aş­teptare. Nu ştiu ce reuşi să facă Iulia Mihailovna, dar peste vreo cinci minute ea se întoarse silindu-se din răsputeri să pară liniştită. Răspunse evaziv că Andrei Antonovici e cam turburat, dar că nu e nimic grav, deoarece asemenea stări ar fi avut el şi în copilărie, că dumnealui ştie „mult mai bine" ce îi trebuia şi că serbarea de mîine, desigur, îl va înveseli. Apoi adresă cîteva cuvinte măgulitoare, şi numai de conve­nienţă, lui Stepan Trofimoviei şi o invitaţie cu glasul mai ridicat membrilor comitetului să treacă imediat la deschi­derea şedinţei. Şi abia atunci cei care nu făceau parte din comitet se dumeriră să se pregătească de plecare ; dar întîm-plările penibile din această zi fatală nu luaseră încă sfîrşit... Chiar din clipa în care intrase Nikolai Vsevolodovici, observai că Liza îi aruncă o privire foarte atentă, fixîndu-l apoi astfel îndelung, atît de îndelung încît în cele din urmă atrase atenţia generală. Văzui de asemenea că la un moment dat Mavriki Nikolaevici se aplecă spre dînsa din spate, voind se pare să-i şoptească ceva, dar renunţă, îşi reluă poziţia dinainte, cu o privire vinovată. Suscită curiozitatea asistenţei şi Nikolai Vsevolodovici : avea faţa mai palidă decît de obi­cei, iar privirea extrem de distrată. Aruncînd întrebarea lui

477

Stepan Trofimovici în momentul intrării, el părea că îl şi uitase pe loc şi mă tem să nu greşesc, dar se pare că uitase s-o salute chiar şi pe gazdă. Spre Liza nu privise o singură dată măcar, nu pentru că n-ar fi vrut s-o facă, şi de aceea îmi îngădui să afirm că nici pe dînsa n-o observase. Cînd deodată, după tăcerea care se aşternuse un timp ime­diat după invitaţia Iuliei Mihailovna de a se proceda fără zăbavă la deschiderea ultimei şedinţe, răsună glasul Lizei pe un ton voit ridicat, adresîndu-se lui Nikolai Vsevoiodovici.

— Nikolai Vsevoiodovici, un oarecare căpitan, care se dă drept rudă a dumitale, frate al soţiei dumitale, cu numele de Lebeadkin, îmi adresează mereu scrisori necuviincioase în care se plînge împotriva dumitale, oferindu-mi să divulge nu ştiu ce secrete despre dumneata. Dacă este într-adevăr rudă cu dumneata, te rog să-i interzici să mă deranjeze şi scuteşte-mă de asemenea neplăceri.

O provocare teribilă răsună în aceste cuvinte şi toată lumea înţelese acest lucru. Acuzaţia era făţişă, deşi poate că şi pentru dînsa absolut neaşteptată. O făcuse aidoma omului caie brusc şi-ar închide ochii şi s-ar arunca de pe acoperiş.

Răspunsul lui Nikolai Stavroghin fu şi mai uluitor.

In primul rînd păru cu totul ciudat ca el nu se arătă de loc surprins şi o ascultă pe Liza cu cea mai calmă atenţie. Nici urmă de zăpăceală sau de minie nu se observă pe chipul lui. Simplu, ferm, ba şi cu un aer foarte prevenitor, el răs­punse la această întrebare fatală :

— într-adevăr, am nefericirea să fiu rudă cu acest om. Sînt soţul surorii sale, născută Lebeadkina, de mai bine de cinci ani. Fiţi încredinţată că-i voi transmite somaţia dum­neavoastră în timpul cel mai scurt şi garantez că de aci încolo el nu vă va mai deranja.

Niciodată nu voi putea uita spaima care se zugrăvi pe chipul Varvarei Petrovna. Cu un aer dement, ea se ridică de pe fotoliu şi îşi întinse în faţă mîna dreaptă, ca într-un gest de apărare. NikoJai Vsevoiodovici se uită la ea, se uită la Liza, cuprinse apoi într-o privire întreaga asistenţă şi, zîm-bind deodată cu un aer de nemărginit orgoliu, părăsi fără garbă încăperea. Toată lumea văzu cum Liza sări de pe divan, de îndată ce Nikolai Vsevoiodovici se întoarse ca să plece şi schiţă vizibil o mişcare să alerge după dinsul, dar revenin-du-şi imediat, se stăpîni şi părăsi şi dînsa salonul, la fel fără

a spune nimănui nici un cuvînt. fără a privi pe nimeni, bine­înţeles însoţită de Mavriki Nikolaevici, care imediat se smulse din loc urmînd-o...

Nu cred că mai e necesar să amintesc de fierberea şi dis­cuţiile ce se iscară prin oraş în acea seară Varvara Petrovna Ke încuie in casa ei din oraş, iar Nikolai Vsevoiodovici, se zice, plecă direct la Skvoreşniki, fără să-şi fi văzut mama. Stepan Trofimovici mă trimise spre seară la „cette chere ămie" ca să-i obţin permisiunea de a o vizita, dar n-am fost primit. El era zguduit, plîngea. O asemenea căsătorie! O asemenea căsătorie ! O asemenea grozăvie în familie, repeta ei necontenit. îşi aducea aminte totuşi şi de Karmazinov, făcîndu-l de trei parale. Se pregătea totodată cu multă ener­gie şi pentru matineul literar de a doua zi şi, fire artistică !, o făcea în faţa oglinzii, încereînd sâ-şi reamintească toata calambururile şi cuvintele de spirit adunate în decursul unei vieţi întregi şi notate într-un caiet special, ca să le folosească cu prilejul conferinţei sale de a doua zi.

— Dragul meu, o fac în numele ideei măreţe, îmi zicea el, probabil, ca o justificare. Cher ami, m-am urnit din locul meu pe care am lîncezit timp de douăzeci şi cinci de ani, şi iată-mă gata de drum, încotro, nu ştiu, dar am pornit...

478

PARTEA A TREIA

Capitolul înili