Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară


ANEXA B: Luarea deciziei prin consens



Yüklə 2,8 Mb.
səhifə49/61
tarix07.01.2019
ölçüsü2,8 Mb.
#91711
1   ...   45   46   47   48   49   50   51   52   ...   61

ANEXA B: Luarea deciziei prin consens


Prefaţă la anexă

Această anexă are propria sa istorie. În forma sa originală a fost un document de bază pentru a ajuta discuţiile Comisiei Speciale pe tema procesului decizional. În forma de faţă a susţinut schimbarea procesului decizional existent şi a descris modelul consensului ca o procedură alternativă – sau, mai bine spus, o forma a modelului consensului.

Pe măsură ce Comisia Specială şi-a continuat activitatea, s-au făcut multe comentarii pe marginea acestui document, şi Comisia Specială a luat decizii care au devenit acum recomandări adresate comitetului central al CEB. De aceea documentul a fost revizuit şi extins considerabil. Totuşi, poartă încă amprenta scopului său original, şi anume acela de a fi material de bază. În forma sa revizuită – ca anexă a raportului final al Comisiei Speciale – documentul serveşte ca raţiune de a fi, descriere şi elaborare nu doar a motivelor de schimbare, dar şi a caracterului metodelor propuse pentru luarea deciziilor. Dacă propunerile sunt acceptate de comitetul central, următoarele etape ar fi (1) să redacteze din nou părţile relevante ale normelor CEB, şi (2) să instituie un proces de tranziţie prin care moderatorii şi membrii organismelor de conducere pot fi ajutaţi să se adapteze noilor proceduri în mod confident şi efectiv.
I ) De ce să se schimbe procedurile de luare a deciziilor?
1) Când CEB a luat fiinţă în anul 1948, marea majoritate a bisericilor membre erau localizate în Europa şi America de Nord. Procedurile pentru luarea deciziei se bazau, nu în mod nefiresc, pe procedurile obişnuite folosite în consiliile bisericeşti - şi în organismele seculare cum ar fi parlamentele – din acele continente.

2) Între timp, tot mai multe biserici au devenit membre ale CEB. Pentru multe dintre biserici, în special pentru cea ortodoxă, aceste proceduri nu rezonau cu procedurile proprii, sau chiar în unele cazuri, cu culturile din care proveneau. Există diferenţe, de exemplu, între Nord şi Sud. Se pune deci întrebarea dacă procedurile curente ar trebui să existe în continuare în forma lor actuală.

3) A doua chestiune este natura adversarială a procedurilor. Propunerile sunt discutate “pro şi contra”. În timp ce amendamentele sunt posibile – şi frecvente – vorbitorii sunt încurajaţi să argumenteze în favoarea sau împotriva, mai degrabă decât să analizeze. Asupra multor chestiuni există trei sau patru opinii diferite, nu doar două. Deşi există timp acordat pentru întrebări referitoare la orice propunere, natura adversarială a procesului este încă evidentă. În unele culturi, această abordare adversarială, care poate fi chiar confrontaţională, este ceva ce trebuie evitat. Mai mult, este firesc ca biserica, fiind Trupul lui Hristos, să fie în acord cu fiinţa sa lăuntrică atunci când cercetează şi caută “mintea lui Hristos” [I Cor.2,16, n.tr.], şi face eforturi susţinute pentru un consens prin care se poate declara: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (F.Ap. 15:28). Mai degrabă decât efortul de a avea succes în dezbateri, ţelul nostru ar trebui să fie ascultarea reciprocă, căutând să se înţeleagă “care este voia Domnului” (Efes. 5:17).

4) A treia problemă este cea a procedurii de votare. În sistemul actual o majoritate de 50% plus unu este suficientă pentru ca o propunere să fie adoptată, dacă o prevedere specială nu este făcută pentru un procentaj diferit. Multe chestiuni sunt strâns legate de doctrină sau eclesiologie iar pentru aceste subiecte procedura de votare nu va urma, în mod obişnuit, liniile de demarcaţie deominaţionale, culturale sau geografice. Dar, în ceea ce priveste alte probleme s-a observat, mai ales în ultimii ani o diferenţă de abordare între ortodocşi, pe de-o parte, şi protestanţi, anglicani şi vechii catolici de cealaltă. Alte combinaţii sunt posibile desigur, dar, dat fiind un sistem de reprezentare şi de apartenenţă ( care este apordat altundeva în raportul Comisiei Speciale), ortodocşi sunt o minoritate în organismele de conducere ale CEB şi în anumite cazuri au fost invinşi printr-un numar mai mare de voturi. Proliferarea micilor biserici membre, de asemenea, afectează natura Consiliului. Problema reformei “puterii votului” poate fi parte a soluţiei, dar în această secţiune a raportului nostru, problema este vocea celor în minoritate şi felul cum acea voce poate fi mai bine reflectată în deciziile care sunt luate. Nu numai participantii ortodocsi în CEB ci şi memrbii altor biserici, se simt frustraţi din cauza neputinţei lor de a influenţa suficient deciziile.

5) Pe locul al patrulea în această listă de motive este rigiditatea procedurilor din cadrul întrunirilor, nu doar din CEB ci şi din multe organisme bisericeşti. Sistemul moţiunilor, amendamentelor, amendamentelor ulterioare, intervenţii care se referă la respectarea procedurilor, şi aşa mai departe, chiar dacă, în mod sigur, pot funcţiona bine în cazul unor probleme şi în unele situaţii, adesea par nepotrivite în cazul întrebărilor complexe despre adevărata ascultare creştină, despre relaţii ecumenice autentice, şi despre o abordare creştină a schimbărilor istorice, sociale şi mondiale. Proceduri care permit mai mult spaţiu pentru consultare, cercetare, întrebări şi reflecţii pline de evlavie ar fi potrivite să promoveze obiectivele CEB mai bine decât procedeurile formale şi adesea rigide care sunt folosite în prezent. Chiar şi atunci când işi face “datoria”, biserica ar trebui să caute să exprime acea „credinţă lucrătoare prin iubire” (Gal. 5:6). Aceasta nu înseamnă că CEB ar trebui să încerce să lucreze fără norme, din contră, normele care sunt corecte, uşor de înţelese şi de aplicat sunt esenţiale. Problema o reprezinta stilul, conţinutul şi aplicarea unor asemenea norme.

6) În I Corinteni 12:12-27 Sfântul Pavel vorbeşte despre parţi ale trupului care au nevoie unele de altele. Un corp care funcţionează perfect reuneşte abilităţile şi contribuţiile tuturor membrelor. Aşa este şi în biserică. Un set de proceduri care face posibilă cea mai bună întrebuinţare a abilităţilor, a istoriei, a experienţei, al angajamentului şi a tradiţiei spirituale a tuturor bisericilor membre ar trebui să fie ţinta CEB.

7) Dacă sunt făcute schimbări, acestea ar trebui formulate după o largă consultare. Şi odată introduse, să poata fi încă modificate în lumina experienţei viitoare. Principiul ortodox al oikonomia ar sugera faptul că mişcarea ecumenică poate acomoda schimbarea şi dezvoltarea pe masură ce problemele şi circumstanţele se schimbă. Chiar dacă principiul oikonomiei a fost aplicat istoric, mai ales Tainelor, poate, de asemenea, să se refere la judecata corectă şi în alte probleme bisericeşti - desigur, întodeauna în lumina credinţei. A respecta oikonomia înseamnă a fi deschis unor expresii variate ale credinţei şi vieţii rămânând în acelaşi timp credincios „credintei care a fost data sfinţiilor odată pentru totdeauna (Iuda 3). Experienţa tuturor tradiţiilor reprezentate în CEB este valoroasă şi ar trebui utilizată, cum şi unde este practic, în viaţa de zi cu zi, în funcţionarea şi în programele Consiliului.
II) Ce fel de schimbare? O posibilă îndrumare
8) O metodă de luare a decizilor bazată pe consens poate uşor depăşi cele mai multe dintre dificultătile identificate mai sus. Acest document cercetează metoda luării deciziilor prin consens, cu speranţa că poate fi adoptată de CEB pentru toate nivelele de conducere. Metoda consensului este un mod de a ajunge la decizii fără a vota. Este o procedură mai apropiată de modelul sinodal decât de cel parlamentar, fiind mai degrabă inclusivă, decât generatoare de confruntări. Unele biserici ortodoxe folosesc o procedură similare şi, de asemenea, alte biserici, cum ar fi Societatea religioasă a prietenilor (quakers) şi Biserica unificată din Australia [v.nota explic.supra n.tr.]. Experienţa acestor biserici este reflectată în rezumatul care urmează; oricum nici un model nu poate fi pur şi simplu transferat dintr-un context confesioanal în contextul ecumenic al CEB: vor fi necesare adaptări.

9) În primul rând ar trebui menţionat că nu este acelaşi lucru consensul cu unanimitatea (v. parag.14 infra). De exemplu, o minoritate poate fi de acord să lase să treacă o propunere care a convins majoritatea, dar nu şi minoritatea; aceasta înseamnă ca minoritatea acceptă că propunerea reprezintă „spiritul general al întâlnirii”. Acest lucru devine posibil când o minoritate consideră că îngrijorările sale au fost auzite, înţelese şi respectate.

10) Este de asemenea posibil să includem în cadrul normelor CEB dispoziţia ca unele probleme să fie decise prin vot majoritar, fie printr-o majoritate simplă, fie printr-un procent mai mare. Cu alte cuvinte, consensul va fi procedura normală, dar nu procedura invariabilă. La începutul unei sesiuni, moderatorul va indica în mod clar procedurile care vor opera în acea sesiune. Normele vor stabili acele puncte de pe ordinea de zi care vor fi hotarâte prin vot.

11) Cum funcţionează deci această procedură a consensului? În mod normal o propunere, nu întodeauna într-o formă completă sau finală, este înaintată, după care începe o discuţie deschisă, mai degrabă decât o „dezbatere”. De obicei propunerea trebuie să fi fost deja îmbunătăţită de un comitet (vezi sfârşitul acestei secţiuni). Discuţia poate include întrebări. Membri întrunirii pot lua cuvântul mai mult decât o singură dată. Moderatorul trebuie să asigure faptul că toţi cei care doresc să vorbească pot să o facă şi că nici un individ, sau un grup mai mic nu domină discuţia prin excluderea celorlalţi. Este important ca toate părerile relevante să fie prezentate în această etapă de analiză .

12) Pe măsură ce discuţia continuă, oricine poate sugera o schimbare a propunerii fără a fi nevoie de un amendament. Moderatorul ar trebui să testeze reacţia întrunirii la orice astfel de idee sau modificare cerând exprimarea opiniei (citeodată numită un „vot preliminar”). Pe masură ce propunerea continuă să fie discutată, moderatorul trebuie să îşi dea seama când întrunirea este aproape de a ajunge la un acord. Ea sau el poate să acorde mai mult timp ca diverse opinii confesionale sau culturale să fie exprimate, iar la timpul potrivit moderatorul ar trebui să întrebe: „Ne-am înţeles în aceasta problemă?”sau „Câţi dintre dvs. ar putea accepta aceasta propunere în forma actuală?” Această testare frecventă a părerii membrilor întrunirii este de importanţă centrală pentru dezvoltarea unui consens.

13) Adunarea sau comitetul pot trimite o propunere unui grup de redactare, sau poate împărţi întrega întrunire în sub-comitete pentru un timp mai lung sau mai scurt, scopul fiind de a genera în continuare clarificări ale ideilor şi prin aceasta să aducă întrunirea mai aproape de consens. „Mese rotunde” sau alte feluri de grupări sunt folositoare în a clarifica neînţelegerile. O problemă importantă va fi în mod special discutată în decursul mai multor sesiuni, cu timp între ele pentru ca un comitet să înregistreze comentariile şi îngrijorările apărute.

14) S-a ajuns la un consens când se ajunge la oricare dintre urmatoarele variante:

1) toţi sunt de acord (unanimitate)

2) cei mai mulţi sunt în acord şi cei care nu sunt au mulţumirea că discuţia a fost şi amplă şi deschisă şi că propunerea exprimă „spiritul general al întâlnirii”; astfel minoritatea încuviinţează.

3) întrunirea recunoaşte că sunt opinii variate şi se ajunge la înţelegerea ca acestea să fie înregistrate în textul propunerii (nu numai în procesul verbal)

4)s-a căzut de acord ca problema să fie amânată;

5) s-a căzut de acord că nici o decizie nu poate fi luată.


14 b) Prin urmare, procedurile consensului permit oricărei familii sau oricărui grup de biserici, printr-un purtător de cuvânt, să aibă obiecţii faţă de orice propunere. Aceasta implică faptul că familia sau grupul de biserici pot opri adoptarea oricărei propuneri până când sunt mulţumiţi că îngrijorările lor au fost în întregime ascultate.

15 a) Dacă nu se poate ajunge la consens, ar trebui puse câteva întrebări, ca de exemplu:

1. „Trebuie luată o decizie în aceasta privinţă astăzi?” Dacă nu, problema ar trebui amânată până la urmatoarea sesiune (a doua zi, saptămâna urmâtoare sau alta dată). Continuarea pregătirii de către un comitet şi discuţii neoficiale între membrii cu opinii personale puternic susţinute, va conduce adesea întrunirea spre un nivel diferit de înţelegere cu ocazia unei sesiuni viitoare. Dacă da (şi faptul acesta este destul de rar), atenţia ar trebui să se schimbe de la a aproba sau a nu aproba propunerea respectivă la a găsi alte căi de a întâmpina nevoia apăsătoare şi critică din punct de vedere al timpului. Câteodată pot fi găsite soluţii intermediare, în timp ce în cadrul întruninrii se caută să se ajungă la consens în ceea ce priveste problema iniţială.

2. „Se poate vota această propunere, înţelegându-se că unii membri (sau biserici membre) nu o susţin? Dacă nu, propunerea ar trebui amânată pentru o sesiune de lucru viitoare, ca mai sus. Daca da, efectul este că acele persoane, sau biserici membre, sau parţi ale Consiliului, având o opinie contrară, permit totuşi unei politici sau unui program să treacă, fără să-l sprijine. Această atitudine este numită câteodată „a sta deoparte”. În problemele sociale şi politice poate fi câteodată potrivit ca anumite biserici membre sau comisii, sau agenţii ale CEB să ia cuvântul fără a angaja Consiliul ca întreg spre un singur punct de vedere (cf. grupul din Comisia Specială care se ocupă cu metodologia în problemele sociale şi politice).

3. „ Am adresat noi întrebarea corectă?” Cînd nu se poate ajunge la un acord asupra temei, acest lucru nu trebuie privit ca un eşec. Câteodată o întrebare diferită va duce la consens. Câteodată este de ajutor întrebarea „ce putem spune împreună?” Participanţii pot să nu fie de acord în ceea ce priveşte o anumită declaraţie despre o procedură diferită, dar pot găsi o mare valoare în a articula diversele lor perspective şi roadele discuţiilor lor. Pot să fie principii de temelie asupra cărora să fim cu toţii de acord. O articulare clară a acestora, urmată de o descriere a diverselor concluzii la care au ajuns creştinii cu conştiinţa curată, poate fi un rezultat foarte bun al discuţiei.

15b) În situaţii rare, dacă au fost incercate procedurile consensului dar nu au reuşit, va fi nevoie de un mecanism care să înlăture blocajul. Normele ar trebui să specifice cum operează această măsură de urgenţă, asigurându-se că măsura de urgenţă nu slăbeşte chiar procedurile de consens. Pentru a redacta această normă, ar trebui să aibă loc consultare cu comitetul permanent propus (v. paragr. 21 infra).



16) În toate cazurile în care consensul se dovedeşte a fi evaziv, este de datoria celor care şi-au exprimat îngrijorările să lucreze îndeaproape cu cei care au iniţiat chestiunea în discuţie, aşa încât să găsească modalităţi creatoare de a merge mai departe. Un scop major al CEB este ca bisericile să înveţe una de la cealaltă, să adâncească viaţa lor comunitară şi să fie mai bine pregătite pentru misiunea lor. Aceasta înseamnă că vor fi ocazii când bisericile vor accepta o situaţie de dezacord în timp ce continuă să se ajute şi să se sprijine reciproc.

17) Poate fi estimat din descrierea de mai sus că o prezidare eficientă este esenţială pentru succesul procedurilor de consens. Moderatorul trebuie să fie corect, sensibil şi experimentat. Ea sau el trebuie să fie capabili să intuiască tendinţa unei discuţii şi să ajute întrunirea să-şi cristalizeze gîndirea. Neîţelegerile pot fi evitate dacă moderatorul va „controla” frecvent dezvoltarea spiritului întrunirii. Acest lucru poate fi făcut, de exemplu, prin folosirea de cartonaşe colorate (să spunem portocalii pentru o părere pozitivă, albastre pentru una negativă). Procedura se poate aplica unei părţi a chestiunii în discuţie, chiar uneia restrânse. Moderatorul poate ajuta întrunirea cerând “unui deţinator al unui cartonaş albastru” să explice ce îl împiedică să-şi exprime acordul în privinţa ideilor care au fost discutate. În acest fel obiecţiile pot fi expuse şi pot fi rezolvate, pe măsură ce discuţia evoluează. Scopul este ca întrunirea ca întreg să participe la elaborarea deciziei finale, şi nu numai aceia care sunt în mod special versaţi în dezbateri, sau cei care folosesc limbile oficiale cu uşurinţă, sau cei care înaintează propunerea primii. Normele ar trebui să specifice rolul moderatorilor. Flexibilitatea este importantă dar, este de asemena necesar să se ofere linii directoare pentru conducerea întrunirilor.

18) Între şedinţe, moderatorul poate folosi un grup care să modereze, sau un grup de referinţă care să ofere consiliere. Un comitet de lucru poate îndeplini aceeaşi funcţie.

19) Este indicat ca într-o întrunire extinsă, să se specifice tipul procedurii pentru fiecare sesiune, de exemplu o sesiune de „votare”, o discuţie pentru a se ajunge la „consens”, o sesiune de „informaţii” ş.a. O astfel de descriere clară poate ajuta membrii, în special pe cei noi, sau pe cei care lucrează în a doua, a treia sau a patra limbă să participe mai uşor. Dacă procedura este schimbată în timpul sesiunii, acest lucru trebuie făcut cu grijă şi cu o explicaţie completă. Dacă trebuie să se rezolve o problemă complexă sau una în litigiu este importantă să se anunţe anticipat. Înainte de discuţia propriu-zisă, deci la o sesiune anterioară, poate fi de ajutor să aibă loc o „avanpremieră” a problemei pentru a-i ajuta pe membri în discuţiile lor ulterioare.

20) Principiile de mai sus, subliniate doar pe scurt aici, trebuie să se transforme în norme. Când aceste norme vor fi fost adoptate şi puse în practică, experienţa din lunile şi anii următori va indica unde sunt necesare viitoare modificări. Nu există o formă unică sau pură a metodei consensului; scopul ei ar trebui să fie dezvoltarea unei forme specifice pentru nevoile specifice ale CEB şi adoptarea procedurilor în lumina experienţei. Principiul ortodox al oikonomiei este relevant aici. Dacă obiectivele CEB şi ale programelor şi politicilor sale sunt clare, modalităţile prin care acestea sunt îndeplinite pot fi revizuite oricând este de dorit acest lucru.

21) În activitatea Comisiei Speciale au fost făcute sugestii ulterioare care nu apartin exact de principiile consensului. Prima dintre acestea este înfiinţarea comitetului permanent pentru participarea ortodoxă. Propunerea detaliată este în raportul final al Comisiei Speciale. Este important aici principiul parităţii.

22) A doua sugestie: dacă modificările la anumite propuneri au fost pregătite înainte de începerea întrunirii, acestea ar trebui anunţate, chiar făcute cunoscute înainte de începerea întrunirii – astfel încât să se permită timp suficient pentru reflecţie. Aceasta ar ajuta mai ales pe cei noi sau pe cei care nu lucrează în limba maternă. Aceasta prevedere implică faptul că schimbările neprevăzute aduse propunerii (în terminologie mai veche „amendamente târzii”) ar trebui permise numai când există timp suficient pentru explicaţie şi discuţie.

23) O a treia sugestie: comitetele de lucru ar trebui să se pregătească pentru o sesiune plenară în aşa fel încât să evite polarizarea inutilă a opiniilor. Astfel de comitete pot fi convocate şi între sesiunile unei adunări pentru a oferi consultanţă asupra procedurii şi să interpreteze progresul care s-a făcut în timpul întrunirii. Preocupările celor ce sunt în minoritate pot fi câteodată transmise prin membrii unui astfel de grup. Când sunt propuse spre discutie probleme sensibile de natură bisericească, morală sau politică, pregătirea de către un asemenea comitet poate ajuta la asigurarea echităţii pentru toate părţile şi, de asemenea, evitarea dezbaterilor care pot duce la dezbinări. Normele CEB descriu deja sarcinile comitetului de lucru şi poate fi nevoie ca aceste norme să fie revizuite. Comitetul de lucru ar trebui să urmeze procedurile consensului acolo unde este posibil.

24) Întocmirea proceselor verbale este o sarcină importantă. Membrii întrunirii ar trebuie să înteleagă cu ce pot fi de acord, astfel că textul tuturor deciziilor ar trebui citit sau expus în timpul întrunirii. Contribuţiile majore la orice discuţie ar trebui înregistrate şi acestea ar trebui să includă un rezumat al unor puncte de vedere care diferă. Ar trebui păstrat dreptul unei minorităţi de a avea dezacordul înregistrat în procesul verbal şi/sau în orice raport al întrunirii deşi, în procedurile consensului, un astfel de drept este exercitat rar. Câteodată va fi de ajutor pentru ca un grup mic să revizuiască procesele verbale înainte de a fi emise.
III) Posibile dificultăţi în legătură cu procedura consensului
25) S-a sugerat că procedura consensului poate fi împovorătoare şi lentă. De exemplu, o diagramă publicată, în care se schiţează versiunea procedurii din Biserica unificată din Australia, pare destul de complicată. Sunt mulţi paşi de facut până când să se declare un consesens.

26) Totuşi, experienţa bisericilor care folosesc metoda consensului, arată că aceasta teamă este probabil exagerată. Deoarece oamenii lucrează într-un sistem care este mai putin adversarial şi mai putin rigid decât vechile proceduri, participanţii par mai pregătiţi să asculte păreri alternative şi să accepte diferenţe de opinii. Nu este cazul ca procedurile, în condiţii normale, să facă să întârzie luarea deciziilor. Unele discuţii se pot desfaşura încet, desigur, dar acest lucru poate fi de dorit dacă subiectul cere o cercetare detaliată sau daca exista o divergenţă de opinie. În general există un simţ crescut al cooperarii pur şi simplu din cauza modului flexibil şi colaborativ al procesului. Ar trebui admis faptul că prin procedurile de consens, se pot lua mai puţine decizii la o anumită întrunire, deoarece consultările atente iau timp.

27) O a doua posibilă dificultate este aceea că cei ce sunt în minoritate -chiar unul sau doi participanţi – pot obstrucţiona o propunere de perspectivă sau inovatoare. Cu alte cuvinte, dorinţa pentru participare deplină şi pentru consens poate constitui o întirziere inutilă şi chiar o piedica în luarea în considerare a noilor idei.

28) Răspunsul la cele de mai sus cuprinde două aspecte. În primul rând consensul nu este acelaşi lucru cu unanimitatea. În timp ce orice participant la o întrunire poate contribui discuţii, de obicei nu se votează. Cei care nu sunt de acord (îi putem numi „deţinătorii cartonaşului albastru”) îşi pot afirma obiecţile lor dar moderatorul va căuta potrivirea lor la dorinţa marii majorităţi a întrunirii. În acest fel nu este compromisă constiinţa nimănui şi deciziile pot fi luate într-un mod sistematic.

29) Al doilea aspect ţine de psihologia procedurii consensului. Deşi deţinătorii cartonaşelor albastre au dreptul ca părerile lor diferite să fie înregistrate în procesele verbale şi/sau în orice raport al întrunirii, experienţa arată că ei rareori insistă asupra acestui fapt. Motivul este că discuţia permite multe contribuţii şi moderatorul este responsabil ca discuţia să fie corectă şi atât de detaliată cât este nevoie. Pentru că cei în minoritate nu sunt „înabuşiţi”este normal ca răspunsul lor să permită întrunirii să ajungă la o decizie.

30) În al treilea rând, s-a sugerat faptul că „vocea profetică” a CEB ar putea fi redusă la tăcere de piedicile şi şovaielile metodei consensului. Din nou, ca răspuns, trebuie menţionate două puncte principale. În primul rând, încurajarea discuţilor deschise permite într-adevăr ca o diversitate de opinii să fie exprimate. În al doilea rând grija avută în luarea deciziilor promovează “stăpânirea procesului” de către toţi membrii întrunirii şi, prin urmare, solidaritatea comunităţii ecumenice. Când deciziile nu sunt unanime, şi chiar când se dovedeşte a fi imposibil să se ajungă la un consens, există un proces de reflecţie şi îmbogăţire care întăreşte vocea Consiliului. Un document care cercetează în mod corect diversitatea opinilor din cadrul comunităţii ecumenice poate fi o expresie profund „profetică”. A se face faţă diferenţelor în mod corect şi a se accepta unii pe alţii în iubirea creştină, este important în orice organism ecumenic.

31) O a patra posibilă problemă este gradul de putere conferit moderatorului. Persoana în cauză trebuie să îndrume discuţia, să facă sinteze din când în când, şi să-şi dea seama când se dezvoltă un consens. Această responsabilitate este mare şi ( ca în orice procedură) se pot face greşeli. Dar natura flexibilă a procedurilor reprezintă o echilibrare eficientă a acestei grele responsabilităţi a prezidării; de exemplu orice membru al întrunirii, fără a trebui să acţioneze “în dezacord cu prezidarea” (sau alte acţiuni similare), poate face oricând o sugestie cu privire la conducerea întrunirii. Un moderator bun (ca în orice alte proceduri) va fi deschis sugestiilor. De îndată ce vreun membru nu este satisfăcut de modul de conducere a lucrărilor, are la îndemână o soluţie. Exemple de astfel de soluţii au fost oferite mai sus. Un grup de referinţă sau un comitet de lucru pot, de asemenea, să-l consilieze pe moderator cu privire la conducerea eficientă a lucrărilor (v. paragr. 23).

32) S-a sugerat că un proces de pregătire a moderatorilor pentru noul lor rol poate fi oportun. Aceasta deoarece schimbarea de procedură cu modelul consensului este mai mult decât o problemă tehnică sau o schimbare de norme. Membrii unei întruniri, ca şi moderatorii, trebuie să adopte o atitudine diferită cu privire la luarea deciziilor. Ar trebui dezvoltat un „plan de tranziţie” şi poate ar trebui editat un manual.


IV Concluzie
33) Documentul de mai sus oferă o descriere a modului cum operează procedurile consensului şi beneficiile care pot fi obţinute. Schimbarea principiilor în norme este pasul următor. Este important să se ajungă mai întâi la un acord (chiar un consens!) despre obiective şi principii, ca apoi să se transforme principiile în proceduri propriu-zise, potrivite nevoilor CEB.

34) Principiile descrise mai sus reprezintă o încercare de a pune în aplicare obiectivul acceptat ecumenic de a da posibilitatea tuturor reprezentanţilor şi bisericilor membre să fie auziţi în cadrul unei comunităţi dedicate care acceptă diferenţe de teologie, cultură şi tradiţie bisericească. Cei ce sunt în minoritate îşi pot exprima opiniile asupra oricărei probleme şi, ar trebui, în cadrul procedurilor consensului, să li se permită mai multe încercări, dacă este necesar, să explice care este temeiul opiniilor lor. În acelaşi timp, CEB poate încă (aşa cum trebuie) să ia decizii despre politici şi programe care sunt esenţiale vieţii sale.

35) Toate bisericile cred în poziţia centrala a Sfintei Scripturi în viaţa şi doctrina lor. O imagine semnificativă a Bisericii în Noul Testament este aceea a Trupului lui Hristos, care în pofida diversităţii este totuşi unul singur. În viaţa CEB, cu obiectivul său fundamental de a promova unitatea tuturor creştinilor, trebuie să existe respect pentru diversitate şi diferenţă. Normele şi procedurile care guvernează activitatea CEB ar trebui să păstreze cu sfinţenie acest respect. Deoarece învăţătura despre eclesiologie în cadrul CEB diferă considerabil de la o tradiţie la alta, viaţa Consiliului trebuie să fie, pe cât posibil, o oglindă a înseşi naturii Bisericii. Procedurile consensului oferă posibilitatea Consiliului să pună în practică un model de unitate, un respect pentru diversitate şi luare a deciziilor într-un mod plin de grijă ,flexibil, sincer şi unificator.



Yüklə 2,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   45   46   47   48   49   50   51   52   ...   61




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin