Emanuel Le Roy Ladurie

Să fie oare vorba de un cult apos toiico-fol-cloric, pentru o serbare în sat 32? Cu siguranţă nu. Ar fi prea prostesc şi prea simplu să-i credem pe ţăranii noştri incapabili de a se ridica deasupra acestui nivel atât de scăzut, în realitate, se întâlneşte încă o dată, legată de omagiul rural adus apostolilor, preocuparea esenţială pentru mântuire. Aceasta se află în centrul, cum am spus noi 3: religiozităţii din timpul acela, de pe valea superioară a râului Ariege. Eveticn-parfaits o ştiu bine: când ei, sau cei ce le sunt credincioşi, evocă în faţa unui cioban exemplul ad hoc al vieţii apostolice, au grijă să atingă, în trecere, „coarda aceea sensibilă” care este speranţa sporită în mântuirea sufletelor pe lumea cealaltă. Numai Oamenii cei buni urmează calea adevărului şi a dreptăţii pe care au urmat-o apostolii, spun crescătorii de animale Raymond Pierre şi Bernard Belibaste către Pierre Maury; ei nu iau avutul altuia. Chiar de găsesc pe drum aur şi argint, ei nu-l „ridică” pentru a-l băga în buzunar; ei respectă credinţa apostolilor: urmând credinţa eretică, te mântui mai bine decât în oricare altă credinţă (III, 122). Pierre Authie întăreşte aceste spuse, în faţa tânărului păstor: stăruie asupra temelor imitării eristice, prin intermediul apostolilor. Voi porni pe drumul mântuirii, aşa cum i-a împins Crislos pe apostoli să apuce această cale, căci ei nu minţeau şi nici nu înşelau. Putem fi bătuţi cu pietre, aşa cum. au fost bătuţi apostolii, i, 232 fără să ne lepădăm, de nici un cuvânt din credinţa noastră (III, 123). Pentru Bernard Marty, fiu de fierar şi lânar cioban, GuiJlauine Authie invoră şi el perspectiva mântuirii, garantată de puritatea trupească a mântuitorilor: Oamenii cei buni mântuie sufletele. numai ei o pot face l Ei nu mănâncă nici ouă, nici carne, nici brân-ză; urmează calea urmată de apostolii Petru şi Pavel (III, 253). Cu Raymond Vayssiere, din Îx, Guillaume Authie dezvoltă o idee asemănătoare, sprijinită însă de astă dată de o făgădui ală a iertării păcatelor, de tip apostolic, şi care va da cheia paradisului: noi, parfaits ai sectei noastre, spune Guillaume, al cărui Verb îl scurtez, avem tot atâta putere de a izbăvi păcatele cit au avut şi apostolii Petru şi Pavel.; cei ce ne urmează ajung, în cele din urmă, în paradis, iar ceilalţi, în infern (I, 282-283).

Fiind vorba do băştinaşi din comitatul FoLk, nu degeaba se adresează idealului de mântuirc, de sărăcie, de puritate, de sinceritate, de credinţă, de iertare a păcatelor şi de imitaţie a lui Cristos, prin cei mai apropiaţi prieteni, care se rezumă în, viaţa apostolică”. Parfaits şi dominicani, predicând fiecare pentru partidul lor, au exploatat multă vreme acest filon popular, căci filon popular era. Ciobanii din Să-barthes nu se luau drept apostoli. Nici măcar nu se rugau la ei ca atare, în timp ce ştiau să se roage la Dumnezeu, şi uneori la Fecioara Măria, şi la Isus. Erau însă bucuroşi să întâl-nească oameni sfinţi în carne şi oase, care li se păreau că seamănă cu tovarăşii lui Cristos, şi care le puteau servi de mediatori, atunci când era vorba de a şterge păcatele în fine, pentru a obţine mai lesne mântuirea individuală r'.

Lăsând la o parte cazul special, dar privilegiat, al apostolilor, la Montaillou, sunt onoraţi Toţi Sfinţii, în Wia sărbătorii cu acest nume, la Toussaint, deosebit de importantă în ţinutul Aillon: ea face parte, material, potrivit obser233 ' > i vaţiei păstorului Jean Maury, din ciclul plecării la iernat, rnarcând chiar începutul, către locurile de exod din transhumanta catalană (II, 479). Aceasta sfântă sărbătoare este una din rarele ocazii din an când, în ajunul ei, Bernard Clergue, cu înclinaţii catare foarte hotărâte, se învoieşte să postească! (Cu toate acestea, i se poate citi pe faţă că nu-i place, notează preotul Barthelemy Amilhac, tovarăş de temniţă al fostului bayle (II, 283). Pentru Guillemette Argelliers, ţărancă din Montaillou, la Toussaint operează o ruptură în calendarul mental, aidoma unei sărbători închinată Fecioarei: de la Toussaint la Adormirea Maicii Domnului, spune ea (III, 97), am adoptat (greşind) credinţa potrivit căreia preoţii trebuie să lucreze cu mâi-niie lor (ceea ce. ei nu jac). Tot de sărbătoarea tuturor sfinţilor, Raymonde Marty (născută Maury) se simte chinuită de păcatele (altora) şi de dorinţa deşartă de a se duce să denunţe episcopului acţiunile eretice ale prietenilor şi cunoştinţelor ei din sat (III, 104, 108). în general, priveghi de ziua morţilor35, Za Toussaint pregăteşte unul din momentele de intensitate pioasă ale folclorului montalionez: acum vreo douăzeci şi trei de ani, povesteşte Gauzia Clergue (III, 356-357), a doua zi după la Toussaint, duceam o bucată mare de pâine acasă la Pierre Marty, ca să i-o dau de pomană. Aşa se obişnuieşte laJMontaHlou (de ziua morţilor).

Primeşte plinea aceasta pentru mlntuirea sufletelor mamei şi al tatălui meu, şi ale altor rude defuncte, i-am spus eu lui Pierre.

Cui vrei s-o dau, m-a întrebat el.

Ia-o pentru tine şi pentru cei din casa ta şi mâncaţi-o, i-am răspuns eu.

— Este pentru Dumnezeu, a încheiat Pierre.

Iar eu am plecat, fără să-i spun nimic Emersendei, soţia lui Pierre, pe care am întâlnit-o pe drum:

— Pomana pe care ţi-o fac ţi se cuvine, deoarece eşti o prietenă a lui Dumnezeu.

Remarcabil obicei montalionez! Ea combină două ingrediente de bază ale culturii loeului, adică: ofranda folclorică sau comuni tară de alimente, făcută unei anumite domus, cu prilejul zilei morţilor30; şi grija salutistă, care-l îndeamnă pe donator să-şi dobândească merite prin faptele lui bune, ce pot reveni sufletelor celor morţi „7.

NOTK

Schnurcr, voi. II, pp. 523 şi 746; Chelini, pp. 292, 31*0, 313, 346; MoLlat, 1962, C. D. U., îasc. I, pp. 94-9b: Perroy, C. I). U., I, p. 67; FI ici u: şi Martin, voi. IX.

pp. 330, 338 sq., 350 şi voi. X, p. 398; Rapp, p. 150; Jarry în Im France el îMansi, Saeronim concilioruin. colleclio, ediţia din 1779, t. 23, p. 837.

X J. Noenan, 1966, p. 193; şi 1969, p. 248.

În schimb, valdenzii din Paiaiers, spre deosebire de catarii de pe valea superioară a râului Ariege, va lorificau Ave Măria (I, 104-105).

A se compara II, iii şi IIT, 36.

G. V. listele, tardive, cu parohiile Franţei de Sud, extrase la sfârşitul secolului al VH-lea, din dicţionarul lui Saugrain (v. Bibliografie).

M. Delcor, 1970: Cerdagne şi Conflent, spune M. Delcor, constituie o adevărată, grădină a Măriei”, în ceea ce priveşte mulţimea statuilor romanice.

Despre biserica Nolre-Dame din Sabart, v. III, 33.

Supra, cap. XXVIII.

A. Garrigou, Etudes., voi. I (Notives sur lackapzlle de Şabăr), 1845; H. Ducles, 1885-1887, voi. 5, p. 667.

I, 192-197; şi mai ales I, 192 şi I, 195.

Această idee este accentuată de răspunsul ciudat pe care îl dă Guillaume Austatz Gaillardei Ros (ibid.): după părerea lui, Fecioara nu poate interveni în fa voarea Gaillardei de vreme ce (ca fiinţă blândă ce este) nu este în stare să-i ucidă pe hoţi.

I, 145 (M.); I, 453 (P. şi R.), 505 (M.); I, 547 (R.); II, 104 (R. şi P.); III, 234 (M – Montserrat; R = Recâmâdour; P = Le Puy). şi I. 453 (NolreDame din PaHş).

Supra cap>IV, V şi XV1TI; v. şi I, 226, III, 271 Şi 280.

II, 364 (crescători de animale); şi supra (nobili), I, 462.

II, 441-442.

li, 53; II, 409; I, 230; J, 241-242, II, DI.

II, 409. Trebuie, de altfel, să subliniem că nu există nici o contradicţie în teologia catară între res pingerea mariologiei Bisericii catolice şi adoptarea, foarte logică, a unei viziuni, destul de deosebită, totuşi pozitivă, despre Măria potrivit credinţei albigenze.

Insă aspectul acesta teologico-catar al problemei se situează în afara subiectului cărţii mele.

Acelaşi sincretism folclorico-popular între devianţa catară şi mariologia afectivă se întâlneşte la ţăranca Rixende Cortil (supra, p. 489).

Mollat, C. D. U., 1965, citind statistici din diece zele Montauban şi Săint-Fleur; nu avem date pentru Pamiers, unde numărul sărbătorilor când nu se lu crează, inclusiv în ţinutul Aillon, pare totuşi să fi fost mare, ca pretutindeni, la acea epocă.

Catliolicisme. Encyclopâdie, sub direcţia lui G. Jacquemct, Paris, 1967, p. 1231, art. Julien l'Hospitalier (Julien din Mans). Mărturia lui Marty datează de pe la Bobotează, ar fi deci vorba de 27 ianuarie, data sfântului Julian din Mans (A. Van Gennep, Manuel du folklore franţais contemporain, Paris, Maisonneuve, 1937, t. III, p. 486).

Supra, cap. XIX.

III, 234; Sfântul Anton împarte cu sfântul Mar ţial răspunderea pentru această boală cu „fierbinţeli”, care „miroase urât” şi dă „mâncărime”.

Despre cultul sfântului Anton, în legătură cu porcul, cu protejarea animalelor utile (oaia, pe valea superioară a râului Ariege), şi cu boala de piele care-i poartă numele, v.: Abbe Coffinet, „Hecherche historiques şi archeologiques sur Ies atributs de saint Antoine”, Memoire de la Societe d'Agricullure. du dcparlement de l'Aude, t. 28, 1864, mai ales p. 134 şi p. 153. A. Van Gennep, „Le culte de saint Antoine ermite de Savoie”, Actes et memoires du Congres d'histoire des religions, Paris, oct. 1923, t. 2, pp. 132- 165, îndeosebi pp. 133, 138, 144, 149; de acelaşi autor, Le Folklore du Dauphine (Isere), Paris, 1932, pp. 215- 217, şi passim; şi Folklore de la Flandre, Paris, 1936, t. I, p. 309, şi t. II, p. 513 şi passim. V. de asemenea, K. Thomas, Religion., p. 27 (sfântul Anton şi oile); Mollat, C. D. U., fâşc. I, p. 76; Fliche, voi. 10, p. 397 şi 401; P. Sebillot, Le Folklore., ed. 1968, II, 190 şi 378, III, 141, 244 şi 490. IV, 116.

26. II, 100; I, 249. Alţi sfinţi, mai ales sfântul Gheorghe (ca să nu mai vorbim de Fecioara din Montgauzy), se orientează către regăsirea, mai mult sau mai puţin magică, a obiectelor pierdute sau furate (I, 156-157).

E. Delaruelle, în J. Le Goff, Hcresies et soc/etes p. 149.

V. de exemplu (aşteptând paginile care urmează, şi restul marelui nostru dosar „apostolic”), celebrarea sărbătorii (sfântului Matei apostolul”, la Prades d'Aillon: II, 239. Ar trebui evocată şi importanţa cultului Precursorului, Ioan-Botezătorul (III, 151).

I, 171. (V. Hefele, Histoire des conciles, voi. 5-2, p. 1500, conciliul din Toulouse din 1229).

M. H. Vicaire în Cahiers de Fanjeaux, no 1, pp. 74-102; v. şi cartea lui M. H. Vicaire, 19C5. Pre cum şi Chelim, pp. 290 şi 317-318; şi E. Jarry, în La France., p. 474.

I, 338. Pierre Maury este deosebit de bine docu mentat despre sfântul Paul, datorită informaţiilor pri mite de la Belibaste (III, 175).

Despre sărbătoarea cu iarmaroc, v. totuşi sarba toarea înălţării sfintei Cruci, care corespunde cu dala iarmarocului de la Ax-les-Thermes (II, 477-178).

Cf. supra, p. 468 sq.

V. despre aceasta analizele lui M. Vicaire, privi toare la sfântul Dominic şi la viaţa apostolică, în Ca hiers de Fanjeaux, no. 1, 1966, Saint Dominique en Languedoc, mai ales pp. 76-85; v. şi M. H. Vicaire, 1965: acest autor subliniază că în Languedoc, chiar de la începutul secolului al XIII-lea, catarii Bonshommes şi sfântul Dominique au în comun – pentru a se combate reciproc, cât mai bine – idealul vieţii apos tolice. Se va nota că acest interes pentru apostoli şi pentru biserică poate merge foarte departe şi în di recţii neprevăzute: în săptămâna cu sărbătoarea apos ţolilor Petru şi Pavel, m-am dăruit preotului, declară Beatrice de Planissoles (I, 226).

35. Despre originile Zilei Morţilor, în Evul Mediu Timpuriu, v. Van Gennep, Manuel du folklore contemporain, t. I, voi. VI-4, pp. 2808-2809.

3G. Despre darurile de alimente cu prilejul Sărbătorii Tuturor Sfinţilor, v. cele câteva reminiscenţe in-fantilizate sau „utilitarâzate” înregistrate de Van Gennep. Manuel da folklore francais contemporain, t. I, voi. VI-4, p. 2817 (cadouri infantile, în Haute Saone; plata mai mult sau mai puţin ceremonială a arenzilor, în Bearn şi Landes). V. şi infra, la bibliografie, referinţele la lucrările lui A. Moulis despre folclorul şi ofrandele de la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, pe valea superioară a râului Ariege.

37. Pentru a spune totul despre cultul sfinţilor la Montaillou, ar trebui deosebit între cultura ţărănească (care. în nerst saV_nu ştie decât de apostoli şi de un pumn de sfinţi) şi cultura unor personaje mai educate, ca Pierre Clergue, de pildă, care se interesează ţi de sfinţii martiri (I, 227).

Capitolul XXil REUG.'A CA PRACTICĂ

După cultul sfinţilor, să vedem care este practica legată de sfintele taine la Montaillou. Botezul este, cu siguranţă, ceremonie cvasiunanimă. Şi nu numai pentru valoarea lui religioasă, care de altfel este contestată, la faţa locului, de către parţaiU (I, 282; II, 410).' Oricare ar fi contestaţiile, botezul cu apă păstrează oricum un anumit prestigiu folcloric (îi fereşte pe viitor pe cei care au fost botezaţi de înec şi de muşcături de lupi; şi le dă micilor săi beneficiari o carne mai frumoasă şi un chip mai arătos, dacă e să-1 credem pe un ţăran din Tignac [„II, 16; II, 1101). Şi apoi, mai ales, el permite dobândirea de cumetri şi cumetre, calitate nepreţuită în această lume unde domină relaţia de prietenie mediteraneană. Degeaba încearcă Belibaste să distrugă obiceiurile lui PieiTe ÎYlaury şi ale celorlalţi ciobani din. Montaillou, mari amatori de botezuri şi de încumctrire. Pietre Maury, de altfel, i-ar putea răspunde foarte uşor omului cel sfânt că erezia nu are întotdeauna de pierdut, ci dimpotrivă – în acest ceremonial al botezului. Contractate cu prilejul unui botez, încumetririle pot crea după aceea legături şi relaţii ce vor servi la propagarea ereziei: mă dusesem la Ar-ques, în casa lui Raymnnd Picrre, care era cu-rnătrul meu, povesteşte un crescător de oi din Sabarthes, şi am început să vorbim despre ere238 tici, când cumătrul meu mi-a spus „că ereticii sunt oameni buni, că îşi însuşiseră credinţa cea bună„ ele. Iar mama mea, la rândul ci, era foarte bună prietenă cu o cumătră a ei, şi cu sora acestei prietene… care mai târziu a fost arsă pentru erezie! (II, 9). Iată cu cine poţi avea de-a face, dacă-ţi faci cumetri şi cumetre. Semnificaţia teoretică, dacă nu profundă, a botezului nu are desigur nici o legătură cu aceste manifestări folclorice şi cumetreşti, care, în zilele noastre, ar face părul măciucă pe capetele „adevăraţilor” credincioşi: deoarece botezul, potrivit teologiei catolice, reafirmată de papii din secolul al XHI-lea ', arc ca urmare iertarea păcatului originar. Noţiunea aceasta (de greşeală originară) nu este cu totul necunoscută în ţinutul Aillon, după cum se vede din mărturia Mengardei Buscailh, ţărancă simplă din Prades, în apropierea satului Montail-lou: pruncul pe care-l alăptez este creştin (= botezat), şi nu a săvârşit nici un păcat; în afară de cel pe care-l are de la mine, spune această Mengarde; ea face astfel o aluzie limpede la greşeala originară, propagată din generaţie în generaţie, pornind de la primii noştri părinţi (I, 499). Această aluzie este totuşi unică în Registrul lui Fournier, la nivelul mărturiilor propriu-zis rurale – Trebuie constatate faptele: cunoaşterea păcatului originar faţă de botez care, totuşi, de la el îşi capătă adevărata lui semnificaţie, este mult mai puţin răspân-dită printre neciopliţii din Montaillou, decât (fie că sunt pentru, fie că sunt împotrivă) cea despre transsubstanţializare în legătură cu Euharistia; sau cea despre iertarea păcatelor, ca o cale de acces către mântuire, în legătură cu acordarea Sfintelor Taine ca penitenţă.

Alte Sfinte Taine: împărtăşania şi spovedania. Cea dintâi trebuie să fie anuală şi uneori plu-rianuală. Arrr-pomenit despre aceasta într-un Paragraf precedent: nu mai are deci rost să revenim. Decât ca să amintim că ea urmează, 239 logic, în fiecare an, în cronologia anotimpurilor, primirea Sfintei Taine ca penitenţă. Aceasta, ca şi împărtăşania, şi cu puţin înainte de aceasta, intervine deci anual 3.

— Vrei să mi te spovedeşti? îl întreabă Ar-naud de Verniolles, fals preot şi homosexual din Pamiers, pe un tânăr ţăran, devenit orăşean '*.

— Nu, răspunde acesta, m-am mai spovedit anul acesta. şi, apoi, dumneavoastră nu sin-teţi preot!

La Montaillou, necesitatea unui ritm anual al spovedaniei (dar nu mai mult) este recunoscută; nu, desigur, de către ereticii convinşi, care sunt împotriva ei5, ci de către catolici, chiar de cei mai puţin hotărâţi, care formează. – după cum se întâmplă, minoritatea sau majori-) tatea tăcută a satului. Mă spovedesc, mărturi-„1 sindu-mi păcatele, în fiecare an, spun, cu di-* verse prilejuri, păstorii Pierre şi Jean Maury. I precum şi Guillaume Maurs; cu toate acestea, toţi trei sunt aproape indiferenţi, sau chiar indiferenţi, faţă de credinţa catolică6; iar doi dintre ei, cel puţin, şi-au petrecut lungi perioade din viaţă, în plină erezie. Preotul Clergue, în perioada prepascală, primeşte, de altfel, potrivit obligaţiilor profesionale, dar fără să creadă, spovedaniile oilor sale (I, 224). Este adevărat că, la Montaillou, compromisurile aproape inevitabile cu credinţa albigenză pun câteva probleme ţărăncilor care, dintr-o înclinaţie catolică, puternică sau vagă, ajung la penitenţă. Ca să ocolească dificultatea, ele îi ascund deci preotului participarea la acţiunile ereticilor sau ale „credincioşilor”. După aceea, împăcarea cu conştiinţa le privea numai pe ele. îmi mărturisesc păcatele, spune Raymonde Marty 7 (sau Beatrice de Planissoles), în afară de cele săvâr-şite în erezie; deoarece nu cred că am păcătuit săvârşindu-le (sic). Aceeaşi tăcere, totuşi mai puţin iezuită, şi mai ascetică, la Raymonde, soţia lui Arnaud Belot: şi ea se spovedeşte regulat, dar practică şi restricţia mentală: îmi mărturisesc păcatele, spune ea, în afară de ce240 le pe care le-am săvârşit în erezie, căci mă tem să nu-mi pierd tot avutul dacă le dau pe faţă. M-am căit totuşi de păcatele acestea eretice, şi, ca penitenţă (pe care mi-am impus-o singură, fără intervenţia unui duhovnic), am umblat fără cămaşă două ierni. (III, 71).

el nu este cu

Spovedania montalionezului mijlociu, din clipa când nu este eretic sută la sută, nu este neapărat o simplă formalitate, cu izbăvire automată: se şterge totul şi o luăm de la capăt. Nu, subliniază ironic Belibaste, trebuie să te destăinui (II, 33-39) preotului care, după aceea îşi va râde poate, cu confraţii lui, de păcatele ridicole ale penitenţilor săi8; lumea ezită aşadar înainte de a face aceste mărturisiri penibile şi, de frica lor, trece eventual în secta ca-re-i urmează pe parfaits. Măcar aceştia salvează sufletele în fine fără să ceară dezvăluirea prealabilă a greşelilor. Desigur, cu un „duhovnic” ca Pierre Clergue, cu inimă catară şi temperament cinic, se înlesnesc multe. Se în-tâmplă însă ca unii să se spovedească altor preoţi, sau, şi mai bine, unor călugări cerşetori, în trecere pe acolo; exigenţele acestor feţe bisericeşti pot fi foarte severe pe lângă cele emise, fără stăruinţă, de nemaipomenitul preot din Montaillou. Preocupat, ca fiecare, de mân-tuirea sufletului, ciobanul cel mai simplu ştie că o spovedanie, ca să fie valabilă, trebuie să fie însoţită de nişte schimbări sincere în sentimente: să ajungă, de pildă, să uite ura (păcătoasă) faţă de aproapele. Preoţii sau călugării cerşetori, întâlniţi pe drum, au grijă să le reamintească păstorilor vagabonzi aceste adevăruri evidente. Guillaume Maurs, din pricina vendettei sale împotriva familiei Clergue, face experienţa (în timpul transhumantei) unei asemenea chemări la ordine: preoţii la care mă Şpovedeajn, povesteşte el, mă împiedicau să mă împărtăşesc din pricina urii pe care o aveam „i inimă împotriva preotului din Montaillou tfî, 173). Desigur, Guillaume Maurs nu este înzestrat ci un suflet de „elită„ q1 „„ 00+0 mi

241 Jadevărat capabil de această suferinţă, pornită din inimă (II, 95), de care poate da dovadă, la nevoie, ţăranca Aude Faure, contemporana lui. Citatul precedent arată totuşi că Guillaume nu este lipsit de sinceritate; aceasta îl face să ajungă, îndemnat de duhovnici, dincolo de gestul mecanic al izbăvirii primite. în general, montalionezii nu sunt lipsiţi de simţul ascuns al păcatului 9, deşi încearcă, foarte intens, sentimentul sociologic al ruşinii.

Rămânem, fireşte, foarte departe, la Montail-lou, de idealul înflăcărat al valdenzilor din ţinutul de jos (oamenii aceştia se spovedesc tre-murând şi plângând, dacă este posibil! l0) Pe de altă parte, printre eterodoxii din Sabarthes, se fac foarte multe „spovedanii albe”, când omul vine şi îngenunchează cuminte în spatele altarului, la picioarele duhovnicului. dar nu spune o vorbă despre păcatele lui (II, 196); sau „spovedaniile farsă”, primite de un preot care nu se poate lua în serios, şi care profită de poziţia lui de duhovnic ca să-şi seducă enoriaşele. Adevărul este că, în ciuda condiţiilor neobişnuite în care era făcută de un preot nevrednic, spovedania montalioneză era una din Sfintele Taine esenţiale, într-un sat unde acestea, în general, nu erau respectate cum se cuvine, întrucât dezvăluia secretele individului, ea era pentru preot cheia puterii şi, uneori, prilej de delaţiune pe care unii i-o făceau de bună voie. A se vedea trăncănelile Gauziei Clergue: aceasta îi denunţă preotului din Pra-des, spovedindu-se, pe prietenii ei catari din Montaillou (III, 357; II, 200). însă spovedania era, chiar şi pentru enoriaşii atraşi de etero-doxie, calea, oricând posibilă, a unei mântuiri pe lumea cealaltă. Mă dusesem, la porunca bărbatului meu, împreună cu alte persoane, povesteşte Alazais de Bordes, ţărancă din Orno-lac, Sabarthes, să plivim griul de pe ogorul nostru, de cealaltă parte a râului Ariege. La întoarcere, ne-a fost tare frică în barca în care ne aflam, deoarece râul crescuse mult. Când am d.

coborât pe mal, am fugit Iremurând în casa lui Guillaume Austatz:

— De ce atâta frică? m-a întrebat el.

Fiindcă mi-era teamă să nu mor fără să mă pot spovedi, i-am răspuns eu; prefer să mnr altfel, ca să mă pot spovedi! u.

La Montailâou şi în Sabarthes, spovedania este în centrul practicii catolice, chiar când aceasta nu este prea convinsă; aşa cum con-solamentum se situează la termenul fundamental al practicii catare, pentru credincioşii eretici de rând; sau aşa cum mântuirea se află în centrul preocupărilor majorităţii oamenilor cumsecade. Toată apa dintr-un rezervor, şi chiar din lume, n-ar putea spăla păcatele, dacă mai înainte nu se face spovedania şi ispăşirea lor, declară, în stil shakespearean, unul din martorii noştri din Pamiers, foarte eterodox de altfel (II, 245). Spovedania este aşadar nucleul solid al unei practici care, oricât de ştirbită ar fi ea de ravagiile făcute de propaganda albi-genză, rămâne una din practicile îndrăgite de poporul ce nutreşte speranţa mântuirii pe lumea cealaltă 12.

Oricum, şi în ciuda unei abţineri parţiale, datorită contextului eretic din Montailâou, botezul, spovedania, împărtăşania şi căsătoria sunt şi rămân sfintele taine de bază. Botezul, prima comuniune şi nunta funcţionează, pe de altă parte, ca rituri de trecere; fiecare inaugurează o vî>ă: prima copilărie, adolescenţa şi vârsta adultă. Lucrul se înţelege de la sine când este vorba de botez şi de căsătorie; este ceva mai discret când este vorba de prima comuniune, al cărei fast suprem va coincide, mult mai târ-ziu, cu vârsta de aur a Contra-Reformei13.

În schimb, alte Sfinte Taine par să fie aproape necunoscute. în oraşele, din vale„, cŞte atestată existenţa lor. însă Ia Montailâou. ^! în satele de altitudine din Sabarthes, sunt Necunoscute: confirmarea, de pildă, este foarte Puţin făcută „sus”.] Faptul este explicabil: ePiscopuI, care ar trgbui să facă treaba aceasta, 243

^„sL”'*.'

— nu prea părăseşte oraşul Pamiers, unde este copleşit de anchetele inchizitoriale; nu este bucuros să se ducă în zonele muntoase ale diecezei lui. Lvimea îşi aminteşte să-1 fi văzut, cel mult, la Ax-les-Thermes (pe valea superioară a râului Ariege, desigur, însă mult mai jos de Montaillou): prelatul a venit într-adevăr aici, stropind din belşug cu agheazmă (şi contra plată în bani), pentru a „împăca” sanctuarul parohial din acest târguşor, mânjit de sân-gele unui asasinat (II, 108). însă de confirmare nu este vorba: aceasta ar trebui să-i aducă celui care o primeşte darurile Sfântului-Duh. Atunci. Să fie acesta, în cerul teoretic trini-tar al muntenilor noştri, ruda săracă a celor trei Persoane? Am fi înclinaţi să credem că cea de-a Treia Entitate Divină avea într-adevăr o situaţie minoritară, dacă „solemnităţile” de la Rusalii, binecunoscute în Sabarthes, însă cu un caracter mai curând demonstrativ decât cu adevărat cucernic, n-ar fi venit să dea puţină strălucire Paracletului14.