Emil dumea

c. Depasirea «schismei». Determinat de nepotul sau Iustinian ca si de puternice grupuri de calugari acemiti, împaratul Iustin, favorabil Calcedonului, ajunge la un acord cu Roma. O delegatie imperiala este trimisa sa discute cu papa Ormizda. Pontiful roman le prezinta imediat «formula de credinta» în care este prezent conciliul din 451 si condamnarea monofizitilor, inclusiv a lui Acaciu. În primavara anului 519, patriarhul capitalei, Ioan al II-lea, accepta pozitia doctrinara romana, inclusiv dreptul primatial al catedrei romane «în care se afla deplina, reala si perfecta stabilitate a Bisericii crestine»⁽²⁰⁹⁾. Se parea ca, cel putin între papa si împarat, relatiile se restabilisera, iar patriarhul constantinopolitan era dispus sa accepte rolul de ghid doctrinar al Bisericii Romane, ca si pozitia sa primatiala. Realitatea însa era alta. În Egipt, multi episcopi ramâneau adversari ai Calcedonului. În plus, intervine acum regele ostrogotilor Teodoric, care nu privea cu ochi buni climatul de pace ce se stabilise între Roma si Constantinopol. În ultimii ani, atât regele burgunzilor, Sigismund, cât si cel al vandalilor, Hilderic, se aliasera cu bazileul (523), iar Teodoric constata ca a ramas singur, izolat si înconjurat de forte ostile. Si un alt aspect: în capitala de pe Bosfor, gotii ariani sunt persecutati si constrânsi sa treaca la catolicism; Teodoric îl trimite (constrânge) pe papa Ioan al II-lea (523-526) sa mearga la Constantinopol si sa pledeze pentru dânsii în fata împaratului, adica sa-l determine pe împarat sa-i lase pe gotii ariani în erezia lor, iar cei trecuti la catolicism sa poata sa se întoarca la erezia pe care le-o predicase Wulfila. În afara de faptul ca papa considera constrângerea lui Teodoric ca o grava umilire, se afla în fata unui grav proces de constiinta: cum sa pledeze în favoarea unei erezii? Probabil si pentru a mari mai mult neîncrederea si ostilitatea lui Teodoric fata de papa, când acesta ajunge la Constantinopol, împaratul îl primeste cu toate onorurile posibile, iar în cadrul liturgiei pascale din anul 526 accepta sa fie încoronat de dânsul, nu de propriul patriarh, asa cum se obisnuia deja. Dupa ce se întoarce în Italia, Teodoric îl acuza pe papa de neîndeplinirea mandatului pentru care fusese trimis si-l întemniteaza în închisoarea din Ravenna, unde Ioan al II-lea moare dupa putin timp. Cu acest pontif începe seria unor pontificate scurte, în care papii sunt antrenati în lupta dintre ostrogotii în declin si puterea bizantina superioara lor.

d. Trei Capitole

Influentat de sotia Teodora, Iustinian mentine un contact cu monofizitii moderati, care însa nu vor si nici nu pot sa înteleaga formula calcedoniana a unicei persoane a lui Cristos în doua naturi. Ei profeseaza o natura încorporata în Isus Cristos si «ipostaza» Logosului divin care si-a asumat umanitatea. Ca o contrabalansare a pozitiei lor, se împamântenise deja printre credinciosi si calugari formula theopaschita. Profitând de aceste noi elemente, Iustinian promoveaza aceasta cristologie mediatoare (neocalcedonism), în speranta unei concilieri între ortodocsi si monofiziti, cu scopul, bineînteles, si de a întari unitatea imperiala.

Politica religioasa a împaratului se confrunta acum cu un alt aspect. De la începuturile secolului al V-lea se raspândesc afirmatii precum ca Origene ar fi sustinut preexistenta sufletelor si restaurarea universala de la sfârsitul timpurilor (apocatastasis). Propagate de scrierile urmasului sau fidel, Evagriu din Pont († 399), ideile alexandrinului erau sustinute acum mai ales de «lavra» anahoretica si cenobitica fondata în Palestina în anul 507 de catre sfântul Sava din Capadocia († 532). Monofizitilor, ideile si spiritualitatea calugarilor de aici le apareau ca o ofensa grava. Conflictul dintre cele doua parti izbucneste la Constantinopol, unde soseste monahul Leontiu, sustinând ideile marelui alexandrin. Iustinian nu intervine înca, însa disputele acerbe care se declanseaza mai ales în ambientele monastice între origenisti si antiorigenisti (monofiziti) îl determina sa publice în 543 un edict destul de dur împotriva lui Origene, care în practica însemna o apropiere a lui fata de monofiziti, ceea ce el nu voia, deoarece ar fi fost caracterizat de adversari ca un eretic. Bazileul experimenteaza înca o data gustul amar al înfrângerii, al rezultatului nul.

Gasindu-se în aceasta situatie, episcopul Teodor îi propune o alta varianta de rezolvare a conflictului: pentru a-i câstiga pe monofiziti si pentru a nu si-i îndeparta pe adversarii acestora, împaratul ar trebui sa publice asa-zisele «Trei Capitole», adica o scriere (scrisoare) a lui Ibas din Edessa, scrierile lui Teodoret din Cir împotriva lui Ciril din Alexandria si împotriva scrierilor si persoanei lui Teodor de Mopsuestia. Considerând sugestia ca salvatoare, împaratul «teolog» compune imediat un «tratat» împotriva antiohienilor pe care-l publica ca si edict imperial în anul 544. În afara de faptul ca nu era un teolog, greseala sa creste si mai mult în gravitate pentru faptul ca nu a consultat episcopii, fie în cadrul unui sinod, fie în discutii personale. Episcopatul a acceptat cu greu decretul imperial, multi doar în mod formal sau din frica. În schimb, l-a semnat patriarhul constantinopolitan Mena, ceea ce i-a atras condamnarea apocriziarilor papali din capitala, ca si cea a întregului episcopat occidental. Înca o data, Iustinian se afla într-o conjunctura deloc favorabila planurilor sale de consolidare politico-religioasa a imperiului.

Constatând opozitia clara a întregului Occident, ca si cea tacita a multor episcopi si calugari orientali, bazileul crede ca poate gasi o cale de rezolvare. În anul 537, urcase pe scaunul lui Petru papa Vigiliu, care avusese un anumit rol în destituirea antecesorului sau de catre Belizarie: probabil ca a promis împaratesei Teodora ca va abandona conciliul din 451, daca aceasta îl va ajuta sa ajunga papa; în plus, împaratul crede ca nu era tocmai fidel si corect fata de scaunul imperial. Profitând de aceste antecedente, Iustinian îl cheama în capitala unde, dupa lungi presiuni, slab de caracter si indecis, papa promulga în aprilie 548 celebrul "Judicatum", prin care, nu fara rezerve (respectarea deciziilor calcedoniane), condamna cele Trei Capitole. Atitudinea sa trezeste imediat cele mai vehemente condamnari din partea celor mai apropiati colaboratori, prezenti cu dânsul în capitala, a Galiei, a Italiei septentrionale, iar un sinod african îi refuza comuniunea ecleziastica si condamna aspru comportamentul împaratului. Apoi, întregul Occident se revolta. În aceasta situatie grava si fara precedent, papa îsi recapata curajul si declara ca a fost constrâns sa publice "Judicatum". Dându-si seama de pericolul noii conjuncturi create, Iustinian bate în retragere, permitându-i papei sa-si retraga "Judicatum" si promitând ca totul va fi analizat într-un apropiat sinod. Dându-si seama de intentia împaratului de a urma aceeasi linie politico-religioasa, episcopii nu se grabesc sa dea curs initiativei sale de a participa la sinod. Acum intervine din nou episcopul Teodor, care-l determina pe bazileu sa publice o noua condamnare în 13 anateme a celor Trei Capitole (iulie 551), la care de aceasta data Vigiliu se opune în mod deschis. Prevazând ca va fi din nou arestat, papa reuseste sa se refugieze în resedinta pe care o avea în capitala, iar de aici în biserica "Sfântul Petru" din palatul papei Ormizda, unde îl excomunica pe Teodor. Iustinian îsi trimite trupele pentru a-l aresta, însa papa se apara cu tot ce poate, inclusiv cu mâinile si picioarele. Iustinian atunci îi promite libertatea; papa se întoarce la resedinta, unde însa este tratat ca un prizonier. Atunci, pe ascuns, Vigiliu traverseaza Propontida si se refugiaza în biserica "Sfânta Eufemia" din Calcedon, biserica în care se celebrase conciliul. Cu toate insistentele si amenintarile bazileului si ale lui Belizarie, papa nu se întoarce în capitala. De aici promulga o enciclica în care explica motivele pentru care fusese constrâns sa publice "Judicatum" si-i excomunica pe Menas si Teodor. Se parea ca astfel se va ajunge la ruptura definitiva dintre papa si împarat, dar acesta din urma încearca sa evite un astfel de deznodamânt. Îi determina asadar pe cei doi excomunicati sa ceara iertare papei, care se întoarce în capitala. Dupa putin timp, moare Menas, iar noul patriarh se declara de la început de acord cu papa, afirmându-se din nou necesitatea unui sinod unde sa se clarifice totul. Iustinian însa, ramâne pe vechile pozitii, adica de condamnare a celor Trei Capitole.

e. Conciliul ecumenic Constantinopol II (553)

Constatând ca nu are nici o putere de decizie, papa refuza sa participe la lucrarile conciliare care se deschid în capitala, dupa lungi tratative, pe 5 mai 553. Dintre cei 166 de episcopi prezenti, doar 12 reprezentau Occidentul. Desi împaratul nu este prezent în persoana, le da de înteles participantilor ca, prin semnarea edictului sau din 544, ei condamnasera deja cele Trei Capitole, condamnare pe care o facuse si papa; deci, nu era vorba acum decât de o ratificare a unor decizii deja luate. Participantii încearca acum sa-l convinga pe papa sa prezideze, dar acesta îsi conditioneaza prezidarea si participarea de o mai numeroasa prezenta a episcopilor occidentali. Desi nu mai soseste nici un episcop, iar dorinta împaratului nu se schimbase câtusi de putin, conciliul trece la ordinea de zi a problemelor, începând cu condamnarea celor Trei Capitole, exact dupa vointa împaratului. Pe 14 mai, papa promulga un "Constitutum" (semnat de noua episcopi italieni, doi africani, doi din Illiricum si doi din Asia Mica), în care condamna 60 de propozitii din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, nu si cealalta parte a operei sale si nici persoana acestui parinte al Bisericii. La fel, refuza condamnarea lui Teodoret si a scrisorii lui Ibas, deoarece daca ar fi procedat astfel, ar fi pus în dubiu deciziile calcedoniene. Împaratul refuza sa accepte "Constitutum" si acum da toate cartile pe fata. Le prezinta participantilor un dosar continând acorduri secrete dintre dânsul si papa, prin care acesta din urma se declara dispus sa condamne cele Trei Capitole si sa nu ia nici o decizie fara consimtamântul împaratului. Aflând de acestea, numele papei este sters din diptici, însa nu-l excomunica deoarece considera ca nu pot atenta la autoritatea Scaunului Apostolic Roman. Urmeaza imediat arestarea si încarcerarea însotitorilor sai mai apropiati.

În cadrul ultimei întruniri (2 iunie) sunt condamnate cele Trei Capitole; în 14 anateme este exclusa orice interpretare nestoriana a Calcedonului, iar Ciril este acceptat în întregime. În conformitate cu neocalcedonismul, a patra anatema defineste «unirea ipostatica în Cristos»: natura umana a lui Cristos nu exista ca separata de cea divina, ci este mereu inserata într-însa. Acum era important ca papa sa se decida. Din 552, Roma era în mâinile bizantinilor si cerea cu insistenta întoarcerea papei. Pentru a le îndeplini dorinta, Iustinian cere papei condamnarea celor Trei Capitole, iar papa cedeaza din nou: pe 8 decembrie 553 semneaza condamnarea. Pe 23 martie, anul urmator, Vigiliu promulga un nou "Constitutum" în care contesta autenticitatea scrisorii lui Ibas si aproba Calcedonul. Obosit si decimat psihic, în primavara anului urmator, papa poate în sfârsit sa paraseasca Constantinopolul, însa nu mai ajunge la Roma; moare la Siracusa. Diaconul si însotitorul sau fidel, Pelagiu, cel care îl îndemnase mereu pe papa sa nu cedeze, este dispus acum sa accepte deciziile conciliare, iar ca recompensa Iustinian îl impune romanilor ca papa (556-561). Când ajunge la Roma, întâlneste opozitia clerului, ceea ce-l determina sa-si revada pozitiile. Cu toate acestea, o parte a episcopatului occidental se gândeste ca noul pontif nu a procedat corect din punct de vedere doctrinar, ca a facut jocul împaratului, ceea ce creeaza un anumit climat schismatic între Scaunul apostolic roman si o parte a Occidentului catolic.

În nordul Italiei invadeaza longobarzii, iar bisericile din Milano si Aquileia, ce intra sub stapânirea lor, se opun scaunului roman. În continuare, regina acestora, Teodolinda († 628) va da curs împreuna cu papa Grigore cel Mare reîntoarcerii adeptilor condamnarii celor Trei Capitole în sânul catolicismului. Desi cu trecerea timpului, occidentalii au început sa uite timpurile triste ale papei Vigiliu, iar Grigore cel Mare se bucura de o deosebita consideratie în fata întregii crestinatati, papalitatea pierde din creditul pe care-l avea în ochii credinciosilor, în primul rând al clerului.

În Orient, capriciile teologice ale lui Iustinian îl determina sa încerce din nou recucerirea monofizitilor printr-o noua elucubratie teologico-soteriologica: Cristos a suferit pe cruce numai datorita unui miracol (aftarodocetismul). Imediat s-a apucat sa scrie un tratat pe aceasta tema. Însa de aceasta data, primul care l-a condamnat a fost însasi patriarhul capitalei, ceea ce i-a atras exilul. Acum, atât Occidentul, cât si Orientul condamna ideile bazileului-teolog, însa înainte ca noul conflict sa ia proportii, Iustinian moare (14 noiembrie 556). Ambitiile sale teologice diletantiste pot fi interpretate ca un rezultat al dorintei si convingerii sale de cap politic si spiritual al crestinatatii. Faptul ca o buna parte a clerului oriental l-a urmat si i s-a supus fara demnitatea umana si crestina necesara, reprezinta cel putin o saracire teologica ce se va roti într-un cerc vicios si care va dura secole de-a rândul. Excluzându-l pe Manuel I din secolul al XII-lea, a trata dogma si credinta asa cum a facut dânsul, fara a tine cont de autoritatea magisteriala a Bisericii, reprezinta un caz unic, si nu poate fi atribuit ideii bizantine de imperiu sau «preotiei» imperiale. Desi este, repetam, un caz aproape unic, el reprezinta totusi o mentalitate si un model de împarat crestin care contine într-însul germeni periculosi pentru unitatea doctrinara si disciplinara a Bisericii, iar comportamentul sau fata de labilul papa Vigiliu prevesteste deja tragica îndepartare a Orientului de Occident si de papalitate. Pe de alta parte, clerul oriental care s-a supus deciziilor sale doctrinare eronate, a contribuit si el la întarirea convingerii bazileului de cap suprem al statului si al Bisericii; acest aspect, papa Vigiliu nu-l putea accepta nici în momentele sale cele mai accentuate de teama si de slabiciune⁽²¹⁰⁾.



XXV. MONOTELISMUL CA SI CALE

DE UNIFICARE DOCTRINARA.

CONCILIUL ECUMENIC CONSTANTINOPOL III (680-81; 692)

Politica ecleziastica a lui Iustinian se soldase cu un esec total. Imitându-l pe Zenon, împaratul Iustin al II-lea (565-578) promulga si el un "Henotikon" (567), în care reformuleaza tezele antecesorului, condamna cele Trei Capitole, îi amnistiaza pe monofiziti si nu mentioneaza Calcedonul, însa monahii monofiziti nu accepta aceste pozitii ambigui pentru dânsii. Urmeaza persecutii si arestari în masa, ajutat fiind si de patriarh, însa cu aceleasi rezultate; împaratul dispera în fata tentativelor sale, toate falimentare, si cu timpul aproape ca înnebuneste.

Împaratul Mauritiu (582-602) crede ca tot Calcedonul ramâne centrul doctrinar al unificarii, ceea ce implicit ar fi condus la o strângere a raporturilor cu Roma, daca patriarhul Ioan nu si-ar fi arogat titlul de «patriarh ecumenic», ceea ce însa papa Grigore cel Mare nu poate accepta, deoarece contravenea normelor disciplinare si jurisdictionale ale Bisericii si însemna implicit un atentat la unitatea ecleziastica. Referitor la cele doua mari grupari anticalcedoniene, mentionam ca monofizitii egipteni (coptii) si cei din Siria se întaresc si mai mult datorita activitatii deosebite a lui Iacob Baradaios († 578), constituindu-se acum ca si biserici nationale schismatice. Cealalta grupare, nestorianii, îsi stabilise centrul în regatul sasanizilor, avându-si centrul în patriarhatul de la Ctesiphon. Împaratii îsi dau seama de aceasta diviziune politico-religioasa a imperiului, însa nu pot sa acorde prea mult timp tentativelor de reunificare, deoarece sunt amenintati de triburile arabe si mai ales de expansiunea persilor. În felul acesta, bazileii simt din plin gustul amar al nerealizarii dorintei lor de a fonda un imperiu crestin, normal, cu o singura credinta si cu o coroana care sa fie respectata si ascultata de toti supusii.

a. Împaratul Heracliu (610-641) si patriarhul Sergiu

Asaltat fiind de persii care ocupa unele parti ale Asiei Mici, Siriei si Egiptului, împaratului nu-i mai ramâne timp pentru a se ocupa de vechile dispute doctrinare. În plus, vechii dizidenti din Egipt si Palestina (monofizitii), au salutat cu un anumit entuziasm venirea persilor. Dupa lungi campanii militare, Heracliu reuseste sa slabeasca puterea persilor, încercând acum sa-i determine pe evrei sa îmbratiseze crestinismul; tentativa se dovedeste a fi total falimentara pe cale pasnica sau cu mijloacele diplomatiei, iar împaratul adopta mijloacele de forta, dar cu aceleasi rezultate. Cum ar fi fost atunci posibil sa uneasca cu melchitii întregi provincii care nu acceptau nici Calcedonul, iar în nationalismele lor crescânde considerau politica religioasa a bazileului ca un atentat la constiinta si identitatea lor nationala si religioasa?

În disperatele sale tentative unioniste, bazileul îsi gaseste un sprijin în patriarhul Sergiu (610-638), care însa nu vrea sa pescuiasca în apele tulburi ale controverselor doctrinare. Tinea prea mult la puritatea credintei si la demnitatea sa spirituala, ca sa se coboare la compromisuri sau la masuri de forta. Întrucât dualitatea naturilor parea inconciliabila cu înca neclara notiune de persoana unica a lui Cristos, acum începe sa se profileze o alta cale de iesire din criza: renumitul Dioniziu Areopagitul formulase expresia «teandrike energheia» (energia umano-divina) în Cristos. Sergiu promoveaza imediat culegerea tuturor textelor patristice care apara aceasta formulare ce i se pare geniala pentru exprimarea unirii ipostatice în Cristos. Printre promotorii noului curent se gaseau episcopi renumiti: Teodor din Faran si mai ales Cirus, episcop de Fasis, pe care împaratul îl promoveaza ca patriarh al Alexandriei. Pe baza acestui teologumen, patriarhul de aici reuseste sa promoveze unirea cu monofizitii teodosiani (severiani), iar în 3 iunie 633, la Alexandria, patriarhul promulga noul «pact» al unirii dintre teologul «national» Ciril si conciliul din 451: unicul si acelasi Cristos, fiinta umano-divina, actioneaza «cu unica energie teandrica». Monofizitii jubileaza: acum, nu noi trebuie sa mergem la Calcedon; Calcedonul a venit la noi! Însa bucuria si grabita victorie a monofizitilor este pusa sub semnul întrebarii de calugarul palestinian Sofronie († 638), patriarh de Ierusalim. Conform principiului aristotelic, el declara ca energia vine din natura, si deoarece în Cristos sunt doua naturi, implicit trebuie sa fie si doua energii. Pentru a-si apara teza, merge la Constantinopol, pentru a trata cu Sergiu, care se arata dispus la dialog. Rezultatul discutiilor este ca în viitor nu va trebui sa se foloseasca expresia «doua energii», ci «un Cristos care actioneaza»: se schimba accentul de pe facultatea operativa (sau activitate) pe unicul care actioneaza. Negasind texte patristice care sa pledeze în favoarea a doua energii, dar nerenuntând nici la faptul ca din noua naturi deriva implicit doua energii, Sofroniu pierde totusi lupta. Patriarhul Sergiu publica o scriere dogmatica ("Judicatum") în care apara teza unicului Cristos care actioneaza, acceptata apoi si de Maxim Marturisitorul.

b. Papa Honoriu I (625-638)

Întors acasa nemultumit, în scrisoarea de întronare ca patriarh, Sofroniu refuza formula unei unice energii în Cristos, iar Sergiu crede ca este bine sa-l informeze pe papa Honoriu despre pozitia colegului sau din Palestina. Pâna acum nu se vorbise niciodata de doua vointe în Cristos, iar introducerea unei noi terminologii ar fi riscat caderea într-o confuzie terminologica si mai mare. Ca atare, Honoriu îi raspunde lui Sergiu: «Noi profesam si o vointa (en teleia) a Domnului Nostru Isus Cristos, deoarece, evident, natura noastra (umana) a fost asumata de divinitate, si mai precis, cea fara vina, asa cum era înainte de cadere». Bazându-se pe textele scripturistice si putin înclinat spre discutii rationaliste, papa încerca sa evite extremele cristologice, desi prin «una voluntas» el nu se refera atât la aceasta facultate, cât mai ales la actul concret individual al vointei. Însa vorbind de una voluntas, folosind adica un substantiv înca neclarificat în locul unui verb, substantiv care putea fi interpretat atât ca facultate, cât si ca arbitrium care decide în ultimul moment, papa furniza un sprijin pentru o falsa interpretare monofizita.

Sergiu preia scrierea papei si în locul expresiei «mia energheia», abandonata deja, plaseaza «en telema», convingându-l pe împarat sa publice un decret, elaborat tot de dânsul, "Ektesis", în anul în care moare atât papa, cât si patriarhul (638). Decretul interzice de a se vorbi de una sau de doua energii, stabilind ca formula de credinta unica vointa a lui Cristos (monotelism), aducând ca argument ca Cristos în trup nu a voit niciodata ceva în afara sau contra vointei Logosului. În alte cuvinte, «telema» este interpretata nu ca facultate teoretica, ci ca act volitiv.

O buna parte a episcopatului oriental este de acord cu acest decret; Occidentul însa este contrar, pentru care motiv (adaugam si faptul ca în Orient disputele degenerasera într-un mod inacceptabil) împaratul Constantiu al II-lea (641-668) revoca "Ektesis" si publica un "Typos" (648), ce interzice orice dezbatere în jurul a una sau doua vointe, cerând în mod simplist adeziunea la vechile simboluri de credinta. În jurul anului 640 intrase deja în controverse Maxim Marturisitorul, interpret fidel al gândirii papei († 662). Pentru acest teolog «telema fiuzikon» reprezinta o facultate fundamentala ce apartine naturii. În baza celor doua naturi ale lui Cristos, în el exista asadar o dubla facultate volitiva. Maxim însa recunoaste ca alegerea sau valoarea decizionala apartine unicei persoane a lui Cristos. Si deoarece bazileul interzisese deja orice discutie în materie, iar decretul nu avea nici o sansa de a fi urmat, el se îndreapta spre Roma, unde papa Martin I (649-653) îl asculta cu atentie, iar rezultatul discutiilor dintre dânsii formeaza continutul sinodului din Lateran din anul 649. Aici este propusa doctrina celor doua vointe în Cristos, este excomunicat Sergiu, Pirus si Cirus din Fasis, adica capii monotelismului oriental, însa nu si papa Honoriu. Decizia sinodului roman trezeste reactia violenta a lui Constantiu, care era suparat pe Roma si pentru faptul ca în 650 exarhul sau din Ravenna se proclamase împarat, fapt ce parea imposibil daca nu ar fi avut cel putin acordul tacit al papei. Din ordinul împaratului, papa este arestat si supus unui proces în care se omite orice problema doctrinara. Papa este condamnat la moarte pentru înalta tradare, pedeapsa care este comutata în exil pe viata în Crimeea. Aici moare în 655. Cu doi ani mai înainte, fusese arestat si adus la Constantinopol si prietenul papei, Maxim Marturisitorul. Este judecat si el, i se taie mâna dreapta si limba, fiind exilat la Lazika, pe coastele îndepartate ale Marii Negre, unde moare în 662. Constantiu crede ca astfel a rezolvat toate problemele, atât dificultatile doctrinare, cât si rivalitatile pentru ocuparea tronului (si exarhul din Cartagina se autoproclamase împarat). Deoarece Occidentul nu putea suporta o astfel de politica despotica, Constantiu se îndreapta spre Roma, pentru a-si impune autoritatea, însa este asasinat în Sicilia în anul 668.