Emile Faguet

Emile Faguet

Studii literare

EMILE FAGUET: ARTA DE A GÂNDI
CUPRINS:

Prefaţă: Emile Faguet: arta de a glndi. 5

SECOLULŞAPTESPREZECE.

DESCARTES.

I Viaţa sa. 27

II Ideile sale generale. 32

III Ideile sale morale. 43

IV Scriitorul. 67

V Influenţa sa. 71

PASCAL.

I Viaţa sa. 77

II Caracterul său. 80

III Filosofia sa. 82

IV. 91

LA ROCHEFOUCAULD.

I Viaţa sa. 93

II Caracterul său. 95

III Filosofia sa. 97

IV Impresia produsă.

— Încercări de combatere.

— Influenţă. 108

V La Rochefoucauld scriitor. 113

RACINE.

I Viaţa sa. 116

II Caracterul său. 121

III Educaţia sa literară. 123

IV Poetica lui Racine. 126

V Poezia lui Racine. 142

SAINT-SIMON.

I Viaţa sa.151

II Peripeţiile „Memoriilor”. 154

SUMAR/507

III Caracterul lui Saint-Simon. • 156

IV Saint-Simon scriitor.164

SECOLUL OPTSPREZECE.

LE SAGE.

I Tranziţie între secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea clin punct de vedere literar.

II „Realismul” lui Le Sage.

III Arta literară a lui Le Sage.

IV Le Sage mai vulgar. V.

VOLTAIRE.

I Omul. 197

II Orientarea sa. 203

III Ideile sale generale. 219

IV Ideile sale literare. 235

V Arta sa literară. 241

VI Arta sa în „genurile secundare”. 257

VII. 263

DIDEROT.

I Omul. 268

II Filosofia sa. 271

III Operele sale literare. 283

IV Diderot critic de artă. 296

V Scriitorul. 302

VI. 304

JEAN-JACQUES ROUSSEAU.

I Caracterul său. 307

II „Discurs asupra inegalităţii”. 312

III „Scrisoare asupra spectacolelor”. 318

IV „Emil”. 324

V „Noua Eloiză”. 336

VI „Confesiunile”. 343

VII Ideile sale filosofice şi religioase. 347

VIII „Contractul social”. 353

IX Rousseau scriitor. 365

X. 368

SECOLUL NOUĂSPREZECE.

VICTOR HUGO.

I Viaţa sa. 373

II Caracterul său. 375

III Spiritul său. 381

ÎV Sensibilitatea sa. 384

V Ideile sale generale. 397

VI Ideile sale literare. 407

VII Artistul.

— Cum concepe el. 410

VIII Cum compune el. 419

IX Expresia la Hugo. 430

X Ritmul la Hugo. 450

XI.: 470

BALZAC I II III IV V VI VII.

Caracter şi structură spirituală Romancierul romanesc Romancierul realist „Literatura brutală” Caracterele Compoziţie şi stil.

SECOLELE” lui Emile Faguet constituie, fără îndoială, opera cea mai reprezentativă pentru autorul lor. Aceasta nu pentru că posteritatea, în general tentată de selecţii simplificatoare” nu ar avea ce să le adauge: deşi începe să publice relativ târziu, la vârsta de 37 de ani, Faguet e un autor prolific. Dar în suita celor patru volume, criticul pare a-şi fi dat întreaga măsură a numeroaselor şi diverselor sale înzestrări. Materia volumelor, începând cu secolul al XVI-lea şi continuând până în pragul secolului al XX-lea, se confundă practic cu istoria literaturii franceze, adusă în paginile „Secolelor” într-o selecţie de calitate. Mergând de aici spre o vedere de amănunt, criticul a putut desprinde câţiva scriitori, pe care i-a prezentat sub forma unor monografii. Ridicându-se, dimpotrivă, spre altitudinea sintezei, a elaborat o propriu-zisă Istorie a literaturii franceze, subliniind direcţiile generale de înaintare în timp a spiritului umanist şi literar francez. Totodată, aşezând împreună poeţi şi filosofi, prozatori şi moralişti, Faguet anunţă încă din această lucrare o tentaţie ce va deveni dominantă spre sfâr-şitul carierei sale, aceea de critic al ideilor morale, politice, filosofice. Privite din puncte diferite, cele patru „Secole” stau astfel în centrul operei lui Faguet, conţinând-o în chip esenţial.

Activitatea publicistică a lui Emile Faguet se desfăşoară de^a lungul a treizeci de ani, împărţiţi la jumătate de pragul dintre cele două secole. Universitatea, viaţa teatrală, redacţiile diferitelor reviste la care a colaborat sau pe care le-a condus, lumea contemporană a literelor sau intimitatea vechilor cărţi l-au solicitat în egală măsură. A rezultat o operă vastă, compusă din peste cincizeci de volume, fără a mai socoti nenumăratele articole şi foiletoane risipite în presa vremii, numai în mică parte adunate în volume.

Debutul e reprezentat de teza de doctorat, apărută în 18851, tratând despre La Tragédie en France au XVI-' siècle. În acelaşi 1 Pentru majoritatea datelor biografice, vezi Al. Belis, La critique française à la fin du XIX- «siècle”, Paris, Lib. J. Gam-ber, 1926.

An, anticipând un Corneille explicat copiilor, este publicat primul volum din seria „Secolelor”, Dix-septième siècle. Études littéraires exprimând, prin însăşi prioritatea apariţiei faţă de celelalte, o preferinţă pe care abia „Secolele” următoare o vor pune în evidenţă. Acestea apar, în ordine: Dix-neuvième siècle în 1887, Dix-huitième siècle în 1890, Seizième siècle în 1893. Dintre ele se detaşează la apariţie Secolul al XVIII-lea; prin bulversarea opiniilor tradiţionale despre „marea epocă a luminilor” şi printr-o considerare mai curând rezervată a unor valori consacrate, ca Voltaire sau Diderot, de exemplu, cartea a stârnit polemici şi i-a adus rapid celebritate autorului.

Tot acum începe colaborarea, cu foiletoane şi cronici dramatice, la diferite reviste {Soleil, Journal des Débats politiques et littéraires). O parte din această producţie va constitui materia volumului Notes sur le théâtre contemporain, ca şi a celor cinci serii din Propos de théâtre, ce vor oglindi o activitate care a durat în această direcţie vreme de douăzeci de ani. Legată de teatru, având de data aceasta un caracter teoretic şi de sinteză, apare în 1898 lucrarea Drame ancien, drame moderne. 1

Din 1891, odată cu primul volum din seria Politiques et moralistes du XIX-* siècle (celelalte două vor apărea în 1899 şi 1900), îşi face loc tot mai evident, înăuntrul preocupărilor literare ale lui Faguet, vocaţia, vizibilă dealtfel şi până acum, a criticii ideilor filosofice şi morale. Numelor de acest fel, cuprinse deja în „Secole” (Descartes, Pascal, Voltaire, Diderot, Montesquieu şi alţii) li se adaugă acum altele, ca Doamna de Staël, J. de Maistre, B. Constant, Guizot, Fourier, S. Simon, E. Quinet, V. Cousin, A. Comte, Saints-Beuve, Taine, Renan ş.a., iar pasiunea comentariului creşte şi ea, pe măsură ce materia se apropie de prezentul autorului. Unii dintre gânditorii citaţi reprezintă pentru Faguet mentori, recunoscuţi sau nu, ai formaţiei sale intelectuale, iar soluţiile oferite de ei au în faţa acestuia nu numai valoarea teoretică a unor construcţii abstracte de idei, ici incită în Faguet polemistul, gânditorul politic, omul de acţiune, aşa cum îl va dezvălui o parte însemnată a creaţiei sale de după 1900. (Cităm, între altele, din această producţie, a cărei substanţă nu ne reţine aici atenţia: Problèmes poZi- 1 Traducerea românească a apărut în 1971, la Editura enciclopedică română.

EMILE FAGUBT: ARTA DE A GÂNDI/7 tiques du temps présent (1901), Le Libéralisme (1902), L'Anticléricalisme (1906), Le Pacifisme (1908), Les Préjugés nécessaires (1909), Discussions politiques (1909), La Démission de la morale ş.a.)

Preocupările literare şi cele filosofice şi morale merg îm-pletindu-se de aici înainte. In 1900 apare, în două volume, Histoire de la littérature française depuis les origines. Jusqu'à nos jours, după ce în 1899 apăruse un Flaubert, urmat în 1902 de un André Chenier, iar în 1913 de un Balzac. Două cărţi despre doi filosofi ilustrează cealaltă direcţie: En lisant Nietzsche (1903) şi Pour qu'on lise Platon (1905). Revenind la literatură, sunt de menţionat cele cinci volume din Propos littéraires (1902–1910), culegere de articole consacrate în mare parte vieţii literare contemporane, ca şi apariţia, începând din 1912, a volumelor dedicate lui J.- J. Rousseau (Vie de Rousseau, Rousseau contre Molière, Amies de Rousseau, Rousseau artiste, Rousseau penseur). Între 1901–1908, sub direcţia lui Faguet apare Revue latine, publicaţie de literatură comparată. În sfârşit, am mai putea aminti, dintre multe alte titluri, o serie de „Iniţieri” (în literatură, în filosofie), ca şi lucrări, cum ar fi En lisant les beaux vieux livres sau L'Art de lire, conţinând mai ales sfaturi pentru o lectură profitabilă. Postum este publicată, în 1925, Histoire de la poésie française (două volume), adunând unele dintre cursurile ţinute de Faguet la Catedra de poezie franceză de la Sorbona.

Faguet a putut trece, printr-un capriciu al istoriei literare şi pare a fi socotit şi astăzi în caracterizările grăbite, drept un impresionist. Trebuie să recunoaştem că de această judecată, în cea mai mare parte fără acoperire, este responsabil şi criticul însuşi. S-o spunem de la început: Faguet este un spirit eclectic. Aceasta a creat dificultăţi istoricilor literari care, iubind rigoarea şi măsurile exacte, nu au ştiut cu precizie în ce clasă de spirite să-l aşeze. Contemporanii săi critici au pus, din acest punct de vedere, mai puţine probleme. Pentru toată lumea, Brunetière derivă din sistemul lui Taine, fiind marcat profund de pozitivism şi de darwinism. Chiar dacă o cercetare mai atentă descoperă, cum e firesc, numeroase nuanţe şi mărci personale, care ar putea sublinia o anumită independenţă a criticului faţă de rigidul determinism al maestrului, lucrurile nu s-ar schimba cu mult; genul proxim a fost aflat, locul lui Brune-tière rămâne fixat în această descendenţă. La fel, A. France sau J. Lemaâtre, în ciuda diferenţelor dintre ei, susţinute deseori de criticii înşişi, reprezintă împreună, fără dubiu pentru posteritate, încununarea în critică a manierei impresioniste.

Cu Faguet, situaţia e mai complicată. El nu a făcut declaraţii de adeziune la vreo mişcare critică, aşa cum au făcut unii dintre colegii săi de breaslă, nu a dat lucrări teoretice importante, care să-i exprime poziţia, nu a purtat polemici în apărarea unei anumite metode critice. S-a mulţumit mai mult să facă critica decât să-i discute principiile. Şi pentru că istoria literară caută întotdeauna la autorul cercetat texte programatice, care-i simplifică în acest fel sarcina, absenţa unei teorii declarate a putut fi interpretată în acest caz drept respingerea oricărei teorii în general. Clasa care putea primi un asemenea spirit era foarte aproape. Faguet a devenit astfel un impresionist.

Dar, la urma urmelor, ce maeştri i s-ar putea descoperi, dacă autorul însuşi nu-şi declară deschis nici o obedienţă? Într-o anumită măsură Taine şi Renan, în portretele cărora Faguet a pus o înţelegere participativă, chiar dacă exprimată cu distanţa cuvenită. Insă e probabil că adevăratul maestru trebuie căutat puţin mai departe, şi, chiar dacă nu e mărturisită, influenţa lui nu e mai puţin prezentă. Acesta este Sainte-Beuve, spirit divers şi contradictoriu, despre a cărui manieră critică s-a spus că a putut da naştere unei posterităţi impresioniste, tot aşa după cum, în celălalt sens, metoda sa critică a favorizat importul de scientism în cercetarea literaturii. Multe din ideile exprimate de Sainte-Beuve cu câteva decenii înainte sunt recunoscute şi folosite de Faguet în practica sa critică.

În conferinţa despre F. Brunetière, ţinută în 1911, Faguet, opunându-l pe Brunetière, care se voia un critic judecător, înarmat cu legi clare, lui Sainte-Beuve, îl numeşte pe acesta din urmă impresionist, explicând în continuare termenul prin reproducerea unei definiţii diate de Sainte-Beuve actului critic: „O operă face asupra mea o anumită impresie, analizez această impresie şi dau rezultatul acestei analize, nimic mai mult. Nu vreau să judec – poate nu mă simt capabil –, în fine, nu judec. Sunt un reflex, dar un reflex care poate fi inteligent şi care se prezintă de o maniera particulară”. Această abdicare a criticului de la îndatorirea de a produce judecata de valoare e numai aparentă, alit la Sainte-Beuve, cât şi la Faguet. In realitate, opinia trebuie citită printre rânduri şi se află conţinută în întreaga prezentare a scriitorului cercetat. Rămâne insă evident faptul că, în chip fundamental, critica lui Sainte-Beuve este o critică simpatetică şi înţelegătoare, care:; e apropie cu intenţii bune de un autor, încercând să valorifice tot ce acesta îi poate oferi. Faguet nu pierde ocazia să remarce acest lucru în portretul pe care i-l dedică în Politiques et moralistes du dix-neuvième siècle; idealul critic reconstruit aici din părerile lui Sainte-Beuve sună ca un parti pris: „Să iubeşti totul pentru a înţelege totul; să nu urăşti nimic; nu numai să nu urăşti nimic, dar să nu dispreţuieşti nimic; să ai un fel de simpatie intelectuală, singura care nu are o -”contrepartie» şi care, fiindcă iubeşti un lucru, nu te sileşte să deteşti un altul.” Acest mod de a înţelege critica va reprezenta un principiu statornic pentru Faguet. Reluând caracterizarea criticii „amabile” în cartea sa L'Art de lire, Faguet va pune, chiar dacă nu în aceşti termeni, problema – fundamentală pentru definirea criticii integrale – a relaţiei dintre intuiţie şi analiză dintre vocaţie şi demonstraţie, dintre spontan şi raţionat. Dacă „simpatia e cheia cu care se intră”, în schimb al doilea moment aparţine examenului critic. Abia după aceasta, dacă obiectul cercetat o merită, se poate instala adevărata admiraţie, acum justificată, pentru că e dovedită. Explicitarea, demonstraţia, vin în acest fel să se adauge şi să ajute (iar nicidecum să se opună) intuiţiei, realizând împreună actul critic exemplar. Prin aceleaşi etape, creatorul şi cititorul de cărţi trec împreună. Întocmai ca la Călinesou, unde creatorul şi criticul, geniul producător şi geniul reproducător erau consubstanţiale, natura lor e înrudită şi la Faguet, diferind numai produsul obţinut. Simţul critic îl acompaniază şi pe creator în drumul său, iar pe cititor îl ajută să dobândească „o admiraţie inteligentă, o admiraţie conştientă, admiraţie care ştie pentru ce admiră”.

Dar ce este, în fond, un critic? El este, înainte de toate, un cititor avizat. Imaginea ghidului amabil şi discret, care se mulţumeşte să sugereze doar şi nicidecum să impună, prin orice fel de autoritate, un punct de vedere asupra lecturii altora, derivă cu necesitate din notele autorului. Criticul „e un prieten care discută cu voi despre lecturile voastre, făcând 10

Aceleaşi lecturi sau avându-le făcute”, „e un om care serveşte la a vă face să citiţi un autor dintr-un anumit punct de vedere şi în anumite dispoziţii de spirit pe care el vi le oferă”. E învederat faptul că ideea mandarinatului în critică, a direcţionării conştiinţei publice nu află la Faguet nici un fel de aderenţă. Dimpotrivă, el va deplânge chiar acest „obicei cam bizantin” al publicului (chestiunea, se pare, e mereu actuală) de a-i citi mai curând pe critici decât pe scriitorii înşişi. Mergând până la extrema postulatului după care criticul trebuie să se ediaseze din conştiinţa cititorului, el va susţine lipsa oricărei influenţe morale, în planul practic, din partea criticii. Înrudită cu creaţia, „critica e un gen literar ca oricare altul, iată totul. Suntem citiţi cum se citeşte un roman, un poem sau o carte de filosofie”, va afirma el în prefaţa volumului I din Propos littéraires. Vărsându-se astfel în matca mare a literaturii, critica participă la moralitatea de un tip mai înalt pe care o presupune receptarea frumosului în general. Dacă aici demonstraţia lui Faguet pare aproape identică celei a lui Maiorescu, e pentru că sursa este comună: teoria impersonalizării a lui Schopen-hauer. Făcând să fie iubită frumuseţea, criticul este şi el, indirect, un agent de moralitate.

Tot la Sainte-Beuve, dar nu numai la el, ci şi în orientarea general pozitivistă a epocii, află Faguet sursa unei înclinaţii cu consecinţe vizibile în maniera sa critică: ura împotriva ideilor generale. Nu fără temei va lăuda el la Renan prezenţa unei astfel de atitudini: credinţa în fapte, observaţia migăloasă şi răbdătoare. În această ordine de idei, marile ansambluri de fapte nu l-au atras niciodată, fie sub forma organizării teoretice şi sistematice, fie sub cea a sintezei de istorie literară. El respinge în egală măsură coborârea exegezei la ceea ce Călinescu, făcând procesul lansonismului, numea arhivistică şi istorie auxiliară, ca şi tentaţia marilor sisteme, care n-ar fi în fapt decât proiecţii subiective ale spiritului cercetător. Ceea ce şi-a refuzat, sau poate i-a lipsit, declară singur despre sine undeva, e „arta de a combina ansamblurile, de a degaja spiritul general al unui secol, de a urmări liniile sinuoase ale filiaţiilor şi ale influenţelor, într-un cuvânt, arta ideilor generale în literatură şi spiritul legilor literare”.

Faguet deschide, pornind de la acest refuz, un proces al istorismului. Relaţia, fundamentală pentru orice tradiţie literară, dintre prezent şi trecut e rezolvată de el printr-o distingere

11 netă – şi poate cam simplistă – între istoricul şi criticul literar. Primului i se cere să se apropie de condiţia omului de ştiinţă. El trebuie să fie „atât de impersonal pe cât poate să fie”. „Nu trebuie decât să informeze. Nu are de spus ce impresie a făcut asupra lui cutare autor. Nu trebuie să cunoască şi să facă cunoscute decât fapte şi raporturi între fapte”.

Aceste date, istoricul literar le aşază la îndemâna criticului, care „începe acolo unde sfârşeşte istoricul literar” şi care „e pe un cu totul alt plan geometric decât istoricul literar”. Lui i se solicită opinia despre autor, «fie că e tăcută din principii sau din emoţii”, în sfârşit, se aşteaptă de la el „nu o hartă a locului, ci impresii de voiaj”.

Reiese din toate acestea situaţia oarecum subalternă a istoricului literar, căruia, dacă i se acordă un aparent statut de om de ştiinţă, i se refuză în schimb dreptul oricărei interpretări sau al vreunui punct de vedere. În chip oarecum asemănător va proceda la noi G. Călinescu (în Tehnica criticii şi a istoriei literare), despărţind analiza de sinteză, istoria literară auxiliară de cea propriu-zisă. Călinescu va afla însă trăsătura de unire în personalitatea unică a criticului, căruia i se cere să alieze erudiţia istoricului cu vocaţia interpretativă, creatoare de noi structuri, de noi unghiuri de vedere. „Capul formator”, „conştiinţa structurante” invadează astfel faptele trecutului cu personalitatea lor, oferindu-le prezentului într-o formulă care le valorifică, reactualizându-le. „Simţul istoric implică o percepţie a trecutului nu numai ca trecut, ci şi ca prezent”, afirmă, în acelaşi spirit, T. S. Eliot: „nu este absurd ca trecutul să fie modificat de prezent, după cum prezentul este îndrumat de trecut”. Chiar dacă în teoria sa nu ajunge la o asemenea limpede afirmare a relaţiei dialectice dintre prezent şi trecut, Faguet va proceda întocmai în studiile asupra scriitorilor clasici, punându-le acestora întrebări din perspectiva prezentului şi elaborând de numeroase ori puncte de vedere noi şi personale.

În centrul modalităţilor şi procedeelor acestei critici, care se vrea prin excelenţă analitică, stă o tehnică ce-şi mărturiseşte evidenta ascendenţă sainte-beuviană: cea a portretului unui spirit, a reconstituirii unei personalităţi. Mai puţin interesat parcă decât al maestrului de accidentele exterioare, biografice şi atent mai mult la mişcarea ideilor, la surprinderea coordonate- 12

Lor morale şi filosofice ale spiritului cercetat, portretul lui Fa-guet are în comun cu cel al lui Sainte-Beuve fineţea spiritului disociativ şi cultul notei personale, unice. Remarcând la Sainte-Beuve o anumită atenţie la unic, atât de importantă pentru instaurarea unei viziuni noi în critica literară de la acea dată, Faguet şi-o însuşeşte pe deplin. Alegerea atârnă însă, crede criticul şi de înzestrarea personală a celui ce practică metoda, „căci există un spirit care constă în a vedea diferenţele dintre oameni şi un altul care consistă în a vedea asemănările dintre oameni; unul de analiză şi altul de sinteză”. Al doilea nu e mulţumit decât atunci când a făcut „să intre personajul într-un grup, grupul într-o lume, lumea într-un secol şi secolul în legile generale ale istoriei, adică într-o gândire. Dintre aceste două spirite, Sainte-Beuve îl are mai ales pe primul şi nu-l are aproape deloc pe al doilea”.

Despărţirea este însă prea tranşantă în ceea ce îl priveşte pe Sainte-Beuve. Portretele sale, atât de caracteristice pentru maniera criticii biografiste pe care acesta a impus-o, stau mărturie în favoarea alierii superioare a celor două spirite. Chiar daca ele ilustrează în mod evident capacitatea disociativă a criticului, sinteza este prezentă peste tot. Desigur, la nivelul redus de generalitate pe care îl reprezintă creatorul individual, ea este ajutată de existenţa acestui puternic centru de coeziune. Întregul va primi astfel într-un grad sporit impresia de coerenţă şi ds validitate. Relaţia cu faptele de la care s-a plecat e mai directă şi mai uşor de verificat aici decât în cazul unor sinteze ample, vizând un curent sau o epocă literară, ce par, fatalmente, investite cu un coeficient mai mare de arbitrar şi de subiectivitate. Însă legile construcţiei ansamblului, indiferent de proporţiile acestuia, rămân în principiu aceleaşi.

Faguet este un portretist prin vocaţie. Se vede numaidecât, păşind în orice direcţie în interiorul paginilor sale consacrate literaturii, sau în cele preocupate de ideologi, filosofi şi moralişti, că îi place să facă portrete, provocând adeseori ocaziile şi că se pricepe la aşa ceva. E, fără îndoială, vorba de o înzestrare particulară, ale cărei produse justifică pe deplin ideea criticii creatoare. Derivând din şcoala sainte-beuviană, această tehnică a portretului – care aliază trăsături de spirit cu note externe, cel mai adesea biografice, extrăgând din operă chipul ascuns al autorului ei, a cărui surprindere şi recreare, în fond personală, devin

13 obiectivul principal – şi-a găsit şi în critica românească străluciţi reprezentanţi, în E. Lovinescu (a cărui mărturisită formaţie la şcoala criticii lui Faguet e notorie), dar mai ales în G. Călinescu. Cele două „Vieţi”, a lui Eminescu şi a lui Creangă, precum şi întreaga sa Istorie a literaturii române. Mărturisesc la Călinescu deplina stăpânire a metodei.

Despre caracterizările lui Faguet s-a făcut observaţia că sunt statice, ferme, definitive. Abordarea scriitorului este la el în chip evident una de tip sincronic. Se poate spune că timpul a fost alungat dinăuntrul acestor imagini, ai căror posesori nu devin, ci sunt. E o retragere intre limitele unei gândiri sau ale unei imaginaţii, în care criticul se închide împreună cu autorul respectiv, într-un tête-à-tête consumat cu voluptate şi cu puţin interes pentru geneza ideilor aflate aici ori pentru influenţa lor exercitată în afară. Criticul pare a ţine seamă uneori şi de funcţia determinantă a unor factori externi. Ni se spune despre Montesquieu că „era un moderat. Era astfel prin naştere, prin ereditate şi oarecum datorită climei, provenind dintr-o familie situată deasupra mediei, fără a fi mare şi dintr-un ţinut temperat şi bltnd”. Dar legătura autentică între social şi individual e absentă, adevărata sursă a comentariului constituind-o opera propriu-zisă. Această „punere în paranteză”, dacă aduce o pierdere pentru relaţia, mai spectaculoasă, cu planul exterior, produce în schimb o imagine detaliată şi explicită a gândirii sau a imaginaţiei autorului studiat.

Portretele lui Faguet participă din plin la disocierea propusă de autorul lor între spiritul de analiză şi cel de sinteză. Structura lor obişnuită pare a avea în vedere o idee conţinută într-un citat din La Bruyère, reprodus nu întâmplător de Faguet: „Un om inegal nu e un singur om; sunt mai mulţi”. Şi, fireşte, criticul întâlneşte aproape peste tot „oameni inegali”. De aceea, portretele sale procedează în primul rând la o atentă desfacere a personalităţii, aparent unitare, a unui autor, în părţile ce o compun şi pe care un ochi grăbit şi neexersat nici nu le-ar fi bănuit. Acestea iau, în descrierea sa, ca într-un clivaj, forma unor straturi, pe care criticul le face să alunece unul peste celălalt, dezvăluindu-le adesea naturi contrarii, care le subliniază individualitatea. Aşa, de exemplu, întregul capitol despre J.- J. Rousseau din Secolul al XVIII-lea are în centru imaginea operei acestuia înţeleasă ca o arhitectură de romane (citeşte: cărţi de 4