Emile Faguet

De tout ce qu'on rêva, Considérez que c'est une chose bien triste

De le voir qui s'en va11 Să nu te mânii, firea mea stranie de-ţi pare, /O, Doamne!

— Această rană prea mult a sângerat! /In sufletul meu pururi durerea-i cea mai tare, I Şi inima se pleacă, dar nu s-a resemnat. /. /Vezi tu, avem nevoie de pruncii noştri zilnic, /Stăpâne, când, odată, în dimineţi de-azur, /Printre nevoi, necazuri şi chinul nostru zilnic, /Din umbra ce ne-aruncă destinul nostru dur, I Răsare, cu căpşorul lui sfânt ca o icoană, /Voiosul prichindel, I Frumos, parc-ar deschide o uşă-aeriană/Când intră-n casă el; /Din chipul tău, tu însuţi, când l-ai văzut cum creşte, f Ani şaisprezece, gingaş şi dulce şi mintos, I Când ai ştiut că pruncul iubit ce te iubeşte/Aduce soare-n suflet şi-n casa ta prinos, I Că-i singura plăcere ce pe pământ există, /Din câte le visezi,! Socoate că nu-i clipă, în viaţa noastră tristă, /Pe veci plecând să-l vezi! V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., pp. 178– 179.

VICTOR HUGO/395

Slujba de istoric literar are părţile ei neplăcute. În clipa aceasta, aş vrea să citesc şi să recitesc Pauca meae, întrucât mi-am dat seama că n-o ştiu încă pe dinafară; şi trebuie, pentru a fi complet, să continui să spun că Victor Hugo nu s-a menţinut întotdeauna la această înălţime, ceea ce e cât se poate de firesc, dar că, în materie de sentimente, ca şi în altele mai târziu, a schimbat în procedee de atelier ceea ce fusese emoţie de cămin şi de sanctuar. Este ceea ce-i îndreptăţeşte aproape pe delicaţii prea rafinaţi care nu admit sensibilitatea în artă. Fără-ndoială, ei soeot că aceste lucruri sacre, care ţin de inimă, nu sunt frumoase decât atunci când sunt sincere şi că, devenind material pentru artă, fiind mânuite de-a valma cu ştersături şi rime rebele, ele îşi pierd, dacă nu sinceritatea, cel puţin ceva din pudoarea lor. Cred că este, cel puţin, nevoie de multă rezervă şi de scrupule în această privinţă şi nu^mi place artistul care, ştiind că sentimentul îi reuşeşte, îşi face din aceasta un gen şi un material. Pauca meae, izolat în mijlocul întregii opere a lui Hugo, ar fi fost foarte impunător. A revenit prea adeseori asupra acestor subiecte, şi-a expus prea mult căminul, ca şi pe sine însuşi. Este aici o delicateţe care îi lipsea. Alte lucruri frumoase. În Celei care a rămas în Franţa, de pildă, când tatăl se apropie de locurile unde doarme moarta, acest strigăt sublim: 0 souvenirs! Ô forme horrible des collines! 1

Dar câte puerilităţi, câtă naivitate contrafăcută, câte strădanii de a gângăvi sub pretextul de a fi tandru, câtă gângureală de prunc lipsită de firesc şi câtă osteneală îşi dă cel mai mare poet francez al secolului ca să rivalizeze cu Gustave Droz în Micul Paul (cu excepţia câtorva trăsături frumoase), în Arta de a fi bunic şi chiar în Claire P. şi chiar în Mamei unui copil mort! Să-i spui unei mame care şi-a pierdut copilul: nu l-ai făcut destul de bine să înţeleagă: 1 O, amintiri! O, îngrozitoare formă a dealurilor!

Que, tânt qu'on est petit, la mère sur nous veille, Mais que plus tard on la défend;

Et qu'elle aura besoin, quand elle sera vieille, D'un homme qui soit son enfant, 1 asta e foarte frumos şi foarte nobil; dar să adaugi:

Hélas! Vous avez donc laissé la cage ouverte, Que votre oiseau s'est envolé! 2 asta e drăguţ; şi cel mai nepotrivit limbaj în care i se poate vorbi unei mame îndoliate este de a-i spune lucruri drăguţe. Tot aşa în Claire P., tânăra fată moartă care s-a ridicat la ceruri: et dit aux anges sous leurs voiles: «Est-ce qu'il est permis de cueillir des étoiles?» 3

Sensibilitatea lui Hugo este uneori profundă şi puternică, uneori violentă şi neputincioasă să se supună legilor artei, adeseori sărăcăcioasă, rece şi, în cazurile acestea, artificială, lăsând în locul ei să se strecoare manierismul, micile zâmbete false şi micile gesturi dulcege.

Omul pe care-l studiem începe poate să se contureze. Robust, viguros, născut pentru a trăi optzeci şi trei de ani şi a avea, la acea vârstă, „o agonie de taur” de opt zile; sanguin; cam vulgar 4, cu mânii violente, nu destul tact, nu destulă măsură, o putere de muncă şi o perseverenţă neînchipuite, o lipsă de simţ al ridicolului uluitoare; – cam burghez, cu vanităţi meschine, pedanterie, ambiţii mai prejos de el, pizme, nu destui spirit, 1 Că, atâta vreme cât eşti mic, mama veghează asupra ta, I Dar că mai târziu trebuie s-o aperi tu I Şi că, atunci când va fi bătrlnă, va avea nevoie/De un om care să fie copilul ei.

2 Vai! Lăsat-aţi aşadar colivia deschisă, I De-a zburat pasărea voastră!

3. Şi spune îngerilor sub vălurile lor: /„E oare îngăduit să culegi stele?” 4 In ceea ce priveşte temperamentul şi nicidecum manierele, care erau foarte politicoase. Dar în viaţa publică, în lucrări, temperamentul său iese la iveală (n.a.).

VICTOR HUGO/397 gust pentru politică, pentru calambururi; – o sensibilitate cât se poate de plebee sub anumite aspecte, care sunt cele bune, profundă şi aprigă, cu izbucniri zgomotoase, când e vorba de un doliu familial: burgheză, de asemenea, sub alte aspecte, puţin cam rece în chestiunile de dragoste, puţin cam senzuală în chestiunile de galanterie, puţin cam ceremonioasă în consolări, confidenţe, imagini de copii; – suflet viguros al unui om din clasele mijlocii, în general bine înzestrat, căruia subtilităţile, delicateţea, anumite pudori, un anumit dispreţ nobil, o anumită distincţie, chiar anumite slăbiciuni care dau un farmec, tot ceea ce este aristocratic în sensul înalt al cuvântului, i-au lipsit.

— Ce inteligenţă s-a format şi ce imaginaţie a înflorit în sufletul croit în acest fel; ce gânditor şi ce artist s-a născut în acest om este ceea ce ranime de descoperit.

V IDEILE SALE GENERALE

Există o contradicţie, care nu e decât aparenta, la Hugo, atunci când îl studiem din punctul de vedere al ideilor. Foarte repede ne dăm seama că are puţine idei şi chiar că nu le îndrăgeşte şi nici pe oamenii care le au; şi, în acelaşi timp, îl vedem că vorbeşte neîncetat despre aceasta, proslăvindu-i mereu pe „gânditori”, „marile spirite” şi „adevărurile sublime”. Totuşi aceste lucruri se împacă destul de bine.

Are puţine idei, e adevărat. In toate genurile literare în care e nevoie de idei viguroase, exacte şi cumpănite este nespus de slab: în istorie, în critică, în cugetări şi maxime. Mirabeau al lui nu-i decât strălucitor şi nu ne dă nici o idee despre Mirabeau, ci doar despre gesturile, statura şi chipul acestuia. William Shakespeare al său este o culme a vidului. Literatură şi filosofie amestecate este o carte aproape ridicolă.

— Nu-i plac ideile, în cărţile pe care le-am citat, chiar dacă n-are el, cel puţin le întâlneşte în calea sa pe cele ale altora. Ar putea 398

Să-i dea de gândit, să le examineze, măcar să le citeze. El le ocoleşte. Se poate oare concepe o carte despre Mirabeau în care să nu fie vorba de Ideile lui Mirabeau privind structura politică a Franţei? Se poate oare imagina o carte despre Shakespeare în care să nu existe nimic referitor nici la psihologia lui Shakespeare, nici la filosofia lui Shakespeare? Ar crede cineva că se poate scrie o carte despre Revoluţia din 1830 în care să nu se pomenească un cuvânt despre starea socială a Franţei în 1830? Şi totuşi aşa este. Ideea alunecă pe deasupra lui Hugo. O înţelege, poate. Dar n-o cuprinde. Nu-i stârneşte curiozitatea. O lasă deoparte. Până şi cea mai palidă imagine îl interesează mai mult.

Nu-i plac cei care au idei. El, care se complace să întocmească, în proză şi în versuri, un nomenclator cu nume ilustre, nu citează niciodată (sau citează cu foarte multă nepăsare şi în funcţie de rimă, fără să insiste) numele filosofilor, istoricilor, gânditorilor, Descartes, Leibniz, Spinoza, Kant, Montesquieu. Mişcarea ştiinţifică îi este necunoscută (gândiţi-vă la Lucreţiu, la Vergiliu; la Goethe, care e la curent cu întreaga ştiinţă şi o anticipează). El a făcut o glumă vulgară în legătură cu Darwin şi asta-i tot1. In schimb, îi plac puerilităţile, citează părerea lui Gerolamo Cardano cu privire la grânarul cu dublă refracţie, pentru a trage de aici concluzia că geniul este o astfel de piatră, şi-şi afirmă credinţa în mesele care se învârtesc2.

E o banalitate să spui că Hugo este slab moralist şi nu prea cunoaşte omul, că eroii din romanele şi dramele sale nu sunt vii, n-au nimic concret şi complex, sunt numai nişte splendide megafoane ale muzei sale sonore, şi, în această calitate, sunt goale, ca nişte trompete3.

— Şi ce importanţă are?

— N-ar avea, într-adevăr, nici o importanţă. E un poet bun şi nu-i nicidecum necesar ca un poet să aibă idei. Homer nu are. Hugo nu trebuia decât să se lase în voia prodigioasei lui facultăţi de a 1 A doua Legendă, II, Franţa şi Sufletul (n.a.).

2 William Shakespeare, II, 1, 3; ibid., I, 2, 1 (n.a.).

3 Trebuie să facem o mică rezervă în ceea ce priveşte Esca din Cele patru inspiraţii (n.a.).

VICTOR HUGO/399 vedea, de a compune, de a zugrăvi şi de a ritma pentru a fi ceea ce este, un artist superior. Dar înclinaţiile caracterului său, vanitatea, pedanteria îl împingeau tocmai să aibă despre poet o cu totull altă idee, nepotrivită cu geniul său. A crezut toată viaţa că poetul este un apostol sau un Orfeu, un păstor al sufletelor, o „făclie”, care se cuvine să aibă idei, toate ideile care luminează lumea şi o fac mai bună şi să rezume în el forţele civilizaţiei. Ceea ce este greşit nu-i felul acesta de a ţi-l închipui pe poet; căci există un asemenea gen de poeţi, şi, în această privinţă, nu înţeleg zeflemelele grosolane ale lui Veuillot şi ironiile uşoare ale D-lui Weiss; a crede că Victor Hugo avea această vocaţie înseamnă a te înşela.

Dar la el aceasta era o idee fixă. A avutK> încă de la început şi până la sfârşit a devenit din ce în ce mai tenace. O întâlnim în prefeţele sale la Ode, în prefaţa sa la Literatură şi filosofie amestecate, în Discursul rostit de el la Academia Franceză, în „Funcţii de poet” (Lumini şi umbre), pretutindeni. De pe la 1830 şi până pe la 1845, procedeul lui obişnuit era de a încadra o mică culegere de poezii familiare şi plăcute între un prolog auster şi un epilog solemn, în care problemele sociale erau numai salutate cu gravitate şi de a scrie la începutul unei cărţi de elegii dulcege: „Momentul politic este grav.” – o manie nevinovată, dar care l-a făcut să încerce să aibă idei. Şi cum acest lucru nu intra în orientarea firească a spiritului lui, le-a luat în mod succesiv de la cei din jur, reflectând în mod strălucit ideile generaţiilor pe care le-a străbătut, fără să aprofundeze niciuna din ele şi fără să şi le însuşească printr-o muncă de concentrare şi de reflectare. A spus-o chiar el şi a exprimat-o foarte izbutit într-o imagine strălucită: „Totul, spune el, Fait reluire et vibrer mon ime de cristal, Mon ime aux mille voix, que le Dieu que j'adore

Mit au centre de tout comme un écho sonore1.

1 Vibrează-n al meu suflet cu luciu de cristal, I Cu mii de voci pe care Stăpânul ce-l ador/L-a pus în centrul lumii ca un ecou sonor (Frunze de toamnă, I, n.a.). Legenda secolelor, ei. Cât., ţ. 51.

Exact aşa este. El vibrează la vântul care bate şi cu atât mai tare cu cât vântul e mai violent. Schimbările lui politice, de pildă, pe care adversarii i le-au imputat destul de prosteşte, nu sunt decât modificări ale aptitudinii lui de a reflecta. Dar aceste schimbări sunt o dovadă că ideile lui nu sunt decât reflectări. Căci ideile lui sunt întotdeauna cele pe care le are toată lumea la o anumită dată, dar întotdeauna cu o oarecare întârziere.

— Ideile sale generale din 1822 până în 1833 (Ode, Prefeţe, Jurnalul. Unui iacobit în Literatură şi filosofie amestecate) sunt cele aie lui Chateaubriand; – opiniile lui din 1831 (in mod brusc) sunt cele pe care le avea Le Globe în 1826.

— Apoi, sub Ludovic-Filip, este liberal, dar religios, creştin din toată inima, dispreţuindu-l pe Voltaire, având pe la 1840 filosofia pe care francezii din clasele mijlocii o aveau prin 1830.

— Este republican conservator şi înscris pe lista dreptei în 1848 şi republican radical în 1849. Abia atunci este cuprins de furiile anticléricale, care constituie o caracteristică mai curâni a burghezului din 1845 (Michelet şi Quinet la Collège de France) decât a burghezului din 1850; – şi aşa cum a fost republican după Lamartine, devine socialist după Pierre Leroux şi vag panteist după Jean Reynaud1.

— Odată ajuns aici, se opreşte, totuşi şi rămâne în aceeaşi stare de spirit până la moarte. Are cincizeci de ani. Deprinderea s-a format.

Pe deplin sincer în toate acestea, fără să fi avut vreodată, orice s-ar spune, altă ambiţie, cel puţin alta ambiţie tenace şi prelungită, decât aceea a gloriei sale. Până-ntr-atât de sincer încât crede că a avut dintotdeauna părerile şi ideile pe care le are. „Am spus”, „am văzuf ale lui din Scrisă în 1846 (Contemplaţii, II) sunt foarte ciudate în această privinţă. Cum, în momentul în care publică această bucată (1855), se ocupă de socialism, de istorie din punct de vedere popular, de eliberare intelectuală şi morală, de stârpirea pauperităţii etc., având în 1 Poate, dar nu sunt prea sigur şi după Goethe. Voi mai avea prilejul să revin asupra acestui lucru (n.a.).

VICTOR HUGO/401 gând Mizerabilii şi Legenda, crede că aceste ide: care-l solicită le-a avut înainte de 1846 şi, în legătură cu opera lui dinainte de 1846, scrie: „Am pledat pentru cei mici, am cerut îndurarea generală, am vrut să înlocuiesc ocna cu şcoala, am visat la progrese de tot felul, am eliberat dragostea, i-am reabilitat pe ocnaş şi pe prostituată şi am fost republican”, toate lucruri despre care nu este câtuşi de puţin vorba în cărţile lui din 1830 până în 1848. În perioada când spune asta, el aşa îşi vede opera trecută, până-ntr-atât este de sincer şi totodată de sensibil la impresia de moment.

Se consideră că ideile care nu sunt decât un fenomen de refracţie sunt întotdeauna cam inconsistente. Victor Hugo nu este aproape niciodată obscur, orice s-ar fi spus vreodată; dar el e oscilant, fiindcă e>te superficial. In faţa unei idei a lui ai o ezitare, nu fiindcă e prea greu de înţeles, ci fiindcă te aştepţi la o idea profundă, pe care o anunţă, pe care vrei s-o găseşti şi pe care o cauţi. Până la Contemplaţii, în bucăţile filosofice, procedeul său consta în a desfăşura aparatul unei dizertaţii, în a ridica o problemă importantă şi a se eschiva (Pensar Dudar. Îndoiala care zace-n noi, Panta visării etc.). Incepân:! Cu Contemplaţii, artificiile prin care se convinge singur că are o mare idee originală sunt mai complicate. Prin solemnitatea tonului, aerul profetic, apocaliptica punere în scenă îşi creează iluzia unei idei importante care e o idee adeseori comună. Vrând să prezinte sistemul lui de educaţie, începe astfel: „Când societăţile diforme îşi vor simţi fruntea înălţându-se în copilul mai bine înţeles, când se va cunoaşte legea creşterii vulturilor.” Pentru a spune în cele din urmă (e singura idee sesizabilă) că magistrul întunecat trebuie înlocuit prin învăţătorul lucid, fără să putem afla de ce magistrul nu era lucid şi ce l-ar împiedica pe învăţător să fie întunecat1.

Într-un dialog cu spiritul său (Gură de nălucă – Contemplaţii, II) el exprimă această idee, care este interesantă, dar nu este nouă, că lumea noastră este rea, dar 1 Contemplaţii, I, 1, 13 (n.a.).

— Studii literare – c. 1/949402

Că ea aparţine totuşi creaţiei, fiindcă Dumnezeu a creat binele şi răul. Şi se întrerupe pentru a-şi spune:

O sombre aile invisible à l'immense envergure! Esprit! Esprit! Esprit! M'écriai-je éperdu.1

Sosie spunea mai simplu: „Măi, drace, dar de unde vorbesc aşa curat?” – Şi acesta este, într-adevăr, un procedeu; căci, de-a lungul acestei întregi bucăţi, el întrerupe nişte raţionamente, oarecum cunoscute de la Malebranche încoace, cu privire la necesitatea în care se afla lumea înconjurătoare de a fi imperfectă pentru a putea dăinui, prin exclamaţii ca: „O profunzime!” şi prin uimirea de a „nu-şi fi pierdut încă cunoştinţa1' – „Veniţi mai iute, domnilor, căci mor.”

Astfel creează iluzia, în orice caz lui şi-o creează, a unei filosofii care nu e de dispreţuit, dar nu e nici originală, nici profundă, care aminteşte oarecum de liceu şi pe care un • critic contemporan2 a denumit-o spiritual o „metafizică rudimentară”. Ea constă, în linii generale, în credinţa într-un Dumnezeu personal, distinct de infinit3; într-un fel de panteism naturalist, totuşi4; într-o metempsihoză care răsplăteşte şi răzbună, punând sufletele celor buni în fiinţe pure şi sufletele celor răi în fiinţe blestemate5; în credinţa în liberul-arbitru al omului 6; poate într-un progres moral nelimitat7.

Toate acestea nu sunt prea închegate şi asta n-are importanţă; dar, mai ales, nu sunt adâncite. Goethe, din care poate se inspiră Hugo în Satirul, deşi este destul de eclectic şi nu admite „sa se limiteze la un singur fel de a gândi”, este un alt panteist şi un naturalist în alt gen decât Hugo. Acesta, foarte bine călăuzit de geniul său, preferă o idee generală foarte simplă, foarte limpede, 1 O, întunecată şi nevăzută aripă larg deschisă! I Spirite al meu! Spirite! Spirite! Strigai, deznădăjduit.

2 D-l Jules Lemaâtre (n.a.).

3 A doua Legendă, II, Prăpastie – Titanul (n. a).

4 Prima Legendă, Satirul (n.a.).

5 Contemplaţii, II, Gură de nălucă (n.a.).

6 Idem. (n.a.).

7 Contemplaţii, II. Ibo (n.a.).

VICTOR HUGO/405 chiar cam comună (Prăpastie), care se pretează la o dezvoltare plină de strălucire; dar, prost inspirat de amorul său propriu, o ia drept o idee originală şi prodigioasă şi, considerând-o complicată, reuşeşte uneori s-o încurce. Are, de pildă, un poem simbolic destul de ingenios, Cucuveaua (Contemplaţii, I). Cucuveaua moartă, ţintuită de o poartă, se gândeşte la Hristos, de asemenea răstignit de oameni. Era, ca şi ea, „o uriaşă cucuvea a dragostei”; intrat în noaptea omenirii, el a declarat război perfizilor duşmani ai omului, viciilor, minciunilor, întregului cortegiu întunecat al umbrei. A fost răstignit.

— Iată o idee poetică. Simbolul este precis, nou, limpede, bine dezvoltat; chiar caracterul lui straniu îi dă savoare şi, dealtfel, versurile sunt foarte frumoase. Din două sau trei linii, Hugo îl strică fără nici un motiv. Cucuveaua spune: „Bl, care făcea binele, pătimeşte ca şi mine, care făceam răul”; şi, în altă parte: „oamenii prigonesc binele, răul, ghearele şi aripile”. Iată ce supără. Este, într-adevăr, un simbol, sau o opoziţie? Trebuia să aleagă. Lucrul în sine este foarte limpede; o şovăială a autorului, sau nu ştiu ce rafinament, îl alterează pe alocuri.

De cele mai multe ori ideile sale filosofice nu numai că sunt puţin cam banale în ceea ce priveşte fondul (niciodată forma); dar, de fapt, nu sunt decât vorbe. Şi aşa cum îi place să înşire la nesfârşit nume de oameni mari, tot aşa îi place să îngrămădească, în enumerări strălucite, titlurile unor idei, fără a scrie capitolul respectiv. El spune: Libertate! Dreptate! Omenie! Progres! Fără să ne arate îndeajuns care este progresul său, care sunt libertatea sa şi dreptatea sa, singurul lucru care ar interesa credem noi. Ibo este o odă cu o mişcare minunată. Dar care sunt ideile din Ibo, acele idei spre a căror cucerire poetul se avântă într-un elan atât de măreţ? Sunt „Dreptate, Dragoste, Credinţă, Raţiune, Frumuseţe, Ideal, Libertate, Drept”. Foarte frumos; dar toate acestea ar trebui să fie cât de cât definite măcar printr-o indicaţie scurtă, fiindcă sunt lucruri care nu merg împreună de la sine şi fiindcă oamenii au opus uneori credinţei raţiunea, idealului dreptul, raţiunii frumuseţea şi dragostei dreptatea; de unde rezultă că din această odă rămâne amintirea unui 404

Frumos elan liric, dar nu a unei idei de ansamblu. Puteau rămâne amândouă.

Acelaşi lucru îl voi spune despre In largul cerului, dealtminteri atât de frumos ca poem. Ideea generală din în largul cerului, cam banală şi pentru uzul elevilor din clasele medii, ca de obicei, dar întru totul acceptabilă şi putând oferi o temă frumoasă, este ideea progresului uman (simbolizată prin inventarea dirijabilelor). Iată toate ideile de amănunt, relevate textual şi cu scrupulozitate: „Viitor, Virtute, Ştiinţă, Drept, Raţiune, Frăţie, Religie, Adevăr, Iubire, Drept, Mare, Bun, Frumos, Pace, Civilizaţie, Progres, Ordine adevărată, Libertate în lumină”. Toate astea produc un teribil zomăit filosofic; dar cine nu simte că ar fi mai bine dacă autorul ar indica ceea ce vede în două sau trei dintre aceste cuvinte, în loc să îngrămădească astfel marile vocabule generale în spatele cărora nu există cititor să vadă altceva decât cu-vântul învecinat? Comparaţi (nu ca valoare estetică, ştiu bine, dar pentru moment este vorba despre idei), comparaţi cu Zenit de Sully Prudhomme; şi observaţi diferenţa dintre un filosof care cugetă şi adânceşte ideile şi un om care îşi oferă spectacolul unor umbre chinezeşti ale gândirii.

Dar, să ne gândim că şi prin această latură, Hugo era într-adevăr omul în care se reflecta orientarea spirituală a vremii sale. Noi, în epoca noastră, suntem prea sătui de cuvintele generale, foarte vibrante şi foarte amăgitoare, de Justiţie, Drept, Ideal, Libertate, Progres, pe care toată lumea, fără excepţie, le repetă începând din 1750, fiecare dându-le un sens care nu este sensul pe care li-l dă celălalt. Până la urmă am descoperit că nu erau de ajuns pentru a ne înţelege între noi. Îri 1818, lumea nu era sătulă de ele. De foarte bună-credinţă, oamenii le rosteau cu convingerea duioasă că exprimă o idee. Nu era decât indicată şi încă în mod foarte vag, o tendinţă, ceea ce este iarăşi o vorbă din acel timp. Hugo este filosoful frazeologiei secolului al XlX-lea.

Dacă o tendinţă există, care sunt atunci înclinaţiile spiritului său când pare că se mărgineşte, mai puţin decât de obicei, la reflectarea opiniilor epocii prin care trece? Prin temperamentul său, care era sănătos şi vivICTOR HUGO/405 guros, prin înrâurirea avută de viaţa sa, care a fost fericită, asupra spiritului său, prin lipsa sa, nu de sensibilitate, n-aş spune niciodată acest lucru, dar de o anumită sensibilitate, nervoasă, delicată şi gata oricând să sufere, precum şi din alte motive, fără-ndoială, avea o vizibilă înclinaţie spre optimism. Este, poate, singurul dintre poeţii, în versuri sau în proză, ai secolului nostru, care nu a cântat, cel puţin într-un anumit moment, deznădejdea şi dezgustul de viaţă. Melancolia sa, pentru că în 1830 trebuia să fii melancolic, este atât de voită şi atât de forţată, încât nu riscă să fie contagioasA (Orientale: Năluci). Sinuciderea îl înfurie şi îl revolţi (Cân-tecele amurgului: Ani douăzeci el încă n-avea). Pauca meae exprimă o imensă suferinţă şi chiar dorinţa de a muri, atât de firească într-o asemenea situaţie, dar nu adevărata disperare, voinţa de a nu mai exista. El a crezut în Dumnezeu până la sfârşit, cu încăpăţânare, în ciuda partidului căruia îi aparţinea şi într-un Dumnezeu bun, providenţial, care răsplăteşte şi răzbună, ceea ce constituie expresia însăşi a optimismului. Nu mai era creştin cam de prin 1850; dar îl iubea pe Hristos ca pe o întruchipare a bunătăţii şi a unei credinţe într-o ordine generală aşezată pe dreptate şi îndurare. El pare sensibil la argumentul ordinii universale şi al frumuseţilor lumii care poate fi văzută:

Maintenant qu'attendri par ces divins spectacles, Plaines, forêts, rochers, vallons, fleuve argenté, Voyanx ma petitesse et voyant vos miracles, Je reprends ma raison devant l'immensité.1 îi place să considere lumea ca pe o mare operă armonioasă a unei inteligenţe superioare, în care ordinea morală îşi găseşte până la urmă împlinirea. La toate astea a amestecat puţin din Pitagora şi din Jean Rey- 1 Cu inima aprinsă de peisaje sfinte, j Câmpii, păduri, vâlcele, stânci, fluvii argintate; I Văzându-ţi iar puterea şi a mea nimicnicie I îmi îndreptez gândirea în spaţii înstelate. V. Hugo, La Villequier, traci, de Constantin Goran, Tipografia „Modernă”, Constanţa, 1947, p. 5.

Naud; dar acesta este fondul. Şi de acest fond trebuie să legăm veleităţile lui de panteism, care în sine nu par decât o preocupare de a privi lumea într-^o frumoasă şi impunătoare unitate (Satirul); metempsihoză sa (Gură de nălucă), care reprezintă mai ales ideea dreptăţii în viaţa de apoi, când fiecare, la sfârşit, e pus la locul ce i se cuvine; idealismul său vag şi străduinţa sa de a zări, dincolo de infinitul însuşi şi de totalitatea forţelor naturale, o fiinţă mai puternică decât orice, care este spirit (Titanul, Prăpastie, Supremaţie).