Emile Faguet

Toate acestea au făcut din el un om de acţiune care are mereu iniţiative, nu duce nimic până la capăt şi o ia fără încetare de la început până când vine vârsta care domoleşte şi purifică totul. În plus, a fost un timid, ca toţi cei care au mai mult orgoliu decât vanitate. Nu se putea hotărî să vorbească în faţa unui public numeros şi obligaţia de a rosti discursul de primire l-a împiedicat, se spune, să accepte alegerea lui în Academie. Imbătrî- 1 Op. Cât, p. 285.

2 Vezi şi: op. Cât, p. 12, maxima 26.

3 Op. Cât, p. 278.

Nind, această nelinişte a spiritului piere de la sine. A rămas un om dezgustat foarte clarvăzător, trist, ca toţi cei al căror caracter îi împiedică să dea întreaga măsură a inteligenţei lor, prea mândru pentru a se plânge şi a se consola de soarta lui bârfind, frecventându-i îndeajuns pe oameni pentru a-i cunoaşte bine, prea desprins de ei pentru a-i urî, dar nutrind încă destul interes faţă de ei pentru a-i dispreţui: Alceste pe jumătate în pustiu, dar la o distanţă destul de mică de oameni pentru a le simţi apropierea şi pentru a fi bucuros că a fugit de ei. Foarte bun de altfel cu puţinii aleşi ai inimii lui, ca toţi pesimiştii care nu sunt nişte simpli oameni răi, concentrând asupra câtorva persoane scumpe lui această nevoie de dragoste care este fondul însuşi al amărăciunii mizantropilor, în aceeaşi măsură încântător faţă de aceste persoane pe cât de mult îi repugnau ceilalţi şi îndrăgit de ele. „L-am văzut la moartea mamei lui, spune doamna de Sévigné, plângând cu o duioşie care m-a făcut să-l ador” 1. „Există un om pe lume, mai spune ea în legătură cu moartea tânărului Longueville, care nu este mai puţin lovit (decât doamna de Longueville); mă gândesc că, dacă s-ar fi întâlnit amândoi în acele prime momente şi dacă, în afară de pisică, n-ar fi fost nimeni cu ei, toate celelalte sentimente ar fi cedat locul ţipetelor şi lacrimilor, la care te-ai fi alăturat din toată inima. E o viziune.” – „Vă sfătuiesc să-i scrieţi domnului de La Rochefoucauld despre moartea fiului său, cavalerul şi despre rana celuilalt fiu al său, domnul de Marsillac. În această crudă întâmplare i-am putut vedea inima descoperită; el se numără printre cei mai aleşi oameni pe care i-am văzut în ceea ce priveşte curajul, meritul, duioşia şi înţelepciunea”.

O mare inimă înăcrită, dar nu stricată. Există o vârstă la care inima trebuie „să se frângă sau să se călească” 2 sau să se corupă. Inima lui La Rochefoucauld era prea nobilă pentru a se strica sau pentru a se înăspri, prea viguroasă pentru a se frânge. Ea s-a înălţat pentru a se pune în siguranţă, s-a refugiat în sanctuarul măreţ şi 1 Vezi şi: op. Cât., p. 282.

2 Chamfort (n.a.).

LA ROCHEFOUCAULD/97 puţin accesibil al câtorva afecţiuni nobile, încercate şi devotate; şi, de aici, înţeleptul fără iluzii, dintr-o ultimă slăbiciune, de care nu avem motive să ne plângem, a lăsat să cadă asupra restului oamenilor câteva priviri pătrunzătoare şi câteva judecăţi pline de un dispreţ măreţ şi savant.

III FILOSOFIA SA

La Rochefoucauld este un pesimist. În general, numim pesimişti pe cei care văd lumea în rău. De aici rezultă că există mai multe forme şi dintre cele mai diferite, de pesimism. Există pesimismul creştin, cel al lui Pascal, care este mai mult o metodă decât un sentiment şi care constă în a înfăţişa omul în toată nimicnicia sa, în a-i umili orgoliul şi în a-l îngenunchea la picioarele lui Dumnezeu.

Există pesimismul filosofic, care este un sistem şi care constă în a-i arăta omului nefericirea şi josnicia lui, socotite a fi de neîndreptat, în a-i combate pofta de viaţă, considerată ca o greşeală.

Există pesimismul care nu e decât un impuls de proastă dispoziţie şi de amărăciune trecătoare, de care sunt capabili oamenii cei mai îndrăgostiţi de viaţă şi de acţiune: acesta e pesimismul lui Voltaire din Candide: putem să-l considerăm ca o criză şi ca o indispoziţie, preţioase din punctul de vedere al artei, prin care trece un mare spirit.

Există pesimismul artistic şi poetic, ce rezultă, neîndoios, dintr-un fond de amărăciune şi dintr-o rană ascunsă, căci altfel ar avea un aer fals care ar sări tuturor în ochi, dar pe care artistul îl mângâie totuşi în inima lui, mai puţin ca pe o durere intimă, cât ca pe o materie bogată pentru strălucite lamentaţii şi frumoase deznădejdi: acesta este pesimismul mai multor poeţi moderni.

Pesimismul lui La Rochefoucauld n^are nimic sistematic, aproape nimic artistic, nimic trecător şi superficial; şi, trebuie să adăugăm, nimic creştin. E un pesi-

— Studii literare – c. 1/94998

Mism de mare senior în mult mai mare măsură dispreţuitor decât amar, care nu caută să ajungă la concluzii, care nu se preocupă de utilitatea spuselor sale, care nici nu se sinchiseşte să fie logic, până la capăt, cu toate că > e foarte închegat şi vădeşte o structură solidă; este pesi-/mismul foarte liniştit şi foarte puţin ambiţios al unui om care-i găseşte pe oameni răi şi care socoteşte interesant să le-o spună, de departe, cu toate amănuntele. Nu în-tâlnim la el nici revoltele şi nici indignările lui La Bruyère, nici bruştile necuviinţe ale lui Alceste. El nu se supără; constată, cu un zâmbet trist şi cu o figură gravă. Este atât de puţin indignat, încât nu este elocvent, deşi are imaginaţia necesară pentru a fi. E cu mult mai mizantrop decât Alceste; este un mizantrop ca ua Philinte, îmbătrânit, retras, care nu mai ţine să iasă în lume pentru a-şi plimba răutăţile deghizate în complimente, care-şi păstrează „flegma filosofică” şi dispreţul său liniştit faţă de oameni şi care nu o mai iubeşte decât p3 Elianta. Acest pesimism, am spus, nu este deloc sistematic; dar e bine închegat şi bine construit. Prin aceasta înţelegem că este metodic. La Rochefoucauld are o idee de ansamblu asupra omenirii şi o metodă pentru a raporta toate noţiunile şi observaţiile de amănunt la această idee. I Ideea sa generală este că omul nu e călăuzit decât de f interes; că „amorul propriu” [iubirea de sine] este mobi-/Iul oricărei acţiuni; „Virtuţile se pierd în interes, aidoma I cu fluviile-n mare” 1. „Nu este aproape decât un adevăr în cartea aceasta” 2, spune Voltaire. Acesta este. Ne dăm foarte bine seama că la această idee de ansamblu La Rochefoucauld n-a ajuns decât în urma tuturor observaţiilor făcute de el asupra lumii. Nu este o idee a priori; este o concluzie. Dar, în clipa în care a ajuns în posesia acestei idei generale, pentru a o pune în lumina ei, se întoarce înapoi la toate observaţiile pe care le-a făcut şi analizează dacă nu raportează fiecare din ele la judecata sa universală; şi aici intervine metoda, foarte sigură, foarte constantă, întotdeauna credincioasă sie însăşi şi uniformă.

1 Op. Cât, p. 45, maxima 171.

2 Op. Cât., p. 319.

LA ROCHEFOUCAULD/99

Această metodă constă în următoarele: în a dizolva orice virtute în pasiunile învecinate cu ea; în a arăta că fiecare dintre ele este foarte aproape de cutare viciu, de cutare defect, de cutare mobil interesat, că, în practică, se confundă cu acest viciu şi că numai printr^o greşeală sau prin prestigiul vanităţii noastre îi dăm numele de i virtute în loc de cel al viciului cu care se învecinează şi care e fratele sau tatăl ei. „Ceea ce luăm noi drept virtuţi nu este adesea decât o înmănunchere de acţiuni şi de interese diferite pe care întâmplarea sau priceperea noastră ştiu să le orânduiască” 1.

— De pildă, noi credem în clemenţă „din care s-a făcut o virtute”. Poate că, în sine, ea este o virtute, într-adevăr. Dar ea „se practică uneori din vanitate, câteodată din lene, adesea din teamă şi mai întotdeauna pentru toate trei la un loc” 2. Iată, deci, clemenţa nu negată în mod formal, ci fiecare act de clemenţă dizolvat într-unui din cele trei vicii care pot să contribuie la ea, sau în toate trei deodată şi pierzându-se ca „un fluviu-n mare”.

Admirăm dispreţul pentru bogăţii. De acord. Dar să-i cercetăm pe cei care defăimează avuţia. Unul nu ascultă l; cumva de „dorinţă ascunsă de a-şi răzbuna meritul penV tru nedreptatea sorţii prin dispreţuirea aceloraşi bunuri de care îl lipsea ea?” Orgoliu.

— Altul nu a găsit în '< aceasta „o taină. ca să se pună la adăpost de umilinţele sărăciei?” Dibăcie.

— Altul nu o consideră oare „un; drum ocolit pentru a ajunge la preţuirea pe care nu o obţine prin bogăţii”3. Ambiţie.

— Lata virtutea stoică redusă fie la ambiţie, fie la vanitate, fie la o simplii conduită abilă.

Cumpătarea e un lucru frumos. Dar ce-i face pe oameni să fie moderaţi? „temerea de a fi pizmuiţi”: prudenţă; – „o deşartă fălire cu puterea cugetului nostru”: vanitate; – „dorinţa lor de a părea mai presus de situaţia pe care o au”4; orgoliu.

— Şi aşa mai departe. Fiecare virtute omenească este arătată, aşa cum este în 1 Op. Cât, p. 5, maxima 1.

2 Op. Cât., p. 9, maxima 16.

3 Op. Cât., p. 9, maxima 54.

4 Op. Cât., p. 10, maxima 18.

Desfăşurarea lucrurilor, însoţită de toate cusururile care de obicei o preced sau îi urmează şi cu maliţiozitate este învăluită şi contopită în cortegiul ei, până când autorul ajunge la acest rezumat al gândirii sale: „Viciile intră în alcătuirea virtuţilor aşa cum intră otrăvurile în alcătuirea leacurilor. Chibzuinţă le îmbină şi le temperează şi se serveşte de ele cu folos împotriva vitregiilor vieţii” 1. Aflându-ne în posesia acestei metode, am putea să-l reconstruim în întregime pe La Rouchefoucauld în afara subtilităţii şi a stilului său. Ce gândeşte el despre curaj? E de ajuns să ne întrebăm ce însoţeşte, de obicei, curajul. De obicei e însoţit de vanitate, de plăcerea de a apărea ca un viteaz în ochii oamenilor. Şi nu e altceva i decât aceasta, spune La Rochefoucauld. Vitejia ar consta I „în a săvârşi fără martori, ceea ce ai fi în stare să săvâr-j şesti în faţa lumii întregi” 2.

— Ce vom spune despre tăria sufletească, despre neclintirea în suportarea nenorocirii? Care e cusurul învecinat? Este falsa neclintire, ipocrizia stoicului care suferă şi spune că durerea nu este uun rău. La Rochefoucauld: „Tăria înţelepţilor nu este l'decât arta de a-şi închide zbuciumul în inimă”3. Care este mobilul interesat care se deghizează în sinceritate? Este acea dibăcie care stârneşte încrederea celorlalţi prin. Exemplul dat. La Rochefoucauld: „Sinceritatea. pe care Jo vedem de obicei nu este decât o dibace prefăcătorie/pentru a câştiga încrederea altora” 4.

— De ce sentimente este însoţită adeseori prietenia? De o dorinţă de a face un schimb de bune procedee în care îţi place să crezi că primeşti mai mult decât dai. La Rochefoucauld: „Ceea ce au numit oamenii prietenie nu este decât o asociaţie, o menajare reciprocă a intereselor şi un schimb de ser-jvicii; în sfârşit, nu e decât o negustorie în care amorul: propriu [iubirea de sine] îşi propune ceva de câştigat” 5. I– Alături de instinctul de dreptate pe care-l simţim în noi, nu distingem o anumită dorinţă de a nu fi nedrep-' tăţiţi şi o anumită teamă că am putea fi? Această dorinţă 1 Op. Cât., pp. 48–49, maxima 182.

2 Op. Cât, p. 58, maxima 216.

3 Op. Cât, p. 10, maxima 20.

4 Op. Cât., p. 21, maxima 62.

5 Op. Cât., p. 27, maxima 83.

LA ROCHEFOUCAULD/101 şi această teamă constituie pentru La Rochefoucauld toată iubirea de dreptate. „Justiţia nu este decât o teamă cumplită de a nu ni se lua ceva ce ne aparţine; de aici provine consideraţia şi respectul pentru toate interesele aproapelui şi scrupuloasa sârguinţă de a nu-i pricinui nici un prejudiciu” 1. „înfierăm nedreptatea nu din duşmănia pe care o avem faţă de ea, ci pentru daunele pe care ni le pricinuieşte” 2.

Aşa continuă La Rochefoucauld, scoţând masca tuturor falselor virtuţi şi poate punând o mască celor adevărate.

Ce devine omul dintr-o concepţie de acest fel? O fiinţă jalnică, fără îndoială şi josnică, dar mai ales prefăcută şi asupra acestui lucru gândirea lui La Rochefoucauld revine neîncetat. Omul veşnic se amăgeşte, fiind rătăcit de această subtilă călăuză care este amorul propriu. El se crede perfect: „în genere, n-avem curajul să spunem că nu avem defecte şi că duşmanii noştri n-au nici un fel de calităţi; dar, de fapt, nu suntem prea departe de a crede aşa” 3.

— El nu se îndoieşte niciodată de inteligenţa lui. „Toată lumea se plânge de memorie şi nimeni de judecata pe care o are” 4.

— Se crede întotdea- | una superior celorlalţi, chiar prietenilor săi, chiar celor cărora le cere o îndrumare: „Cel care cere sfaturi pare să aibă un respect deosebit pentru părerile prietenului său, deşi nu se gândeşte decât să-l facă să le admită pe ale lui” 5.

— Îi place să fie amăgit de alţii, profitând de ignoranţa lor pentru a se face admirat şi e dezgustat de ei de îndată ce aceştia îl cunosc prea bine pentru a-l mai lăuda. De aici dispoziţia lui schimbătoare: „Ceea ce ne face să ne placă noile cunoştinţe nu-i atât plictiseala de cele vechi, sau plăcerea schimbării, cât jignirea de a nu fi destul de admiraţi de cei care ne cunosc prea bine şi speranţa că vom fi admiraţi mai mult de cei care nu ne cunosc atât” 6.

— Se iubeşte în întregime cu o dragoste neţărmurită. Îşi iubeşte cusururile: „încercăm să ne fa- 1 Op. Cât, capitolul: Maxime suprimate, p. 131, M. S. 14.

2 Op. Cât, p. 131, M. S. 17.

3 Op. Cât., p. 98, maxima 397.

4 Op. Cât, p. 28, maxima 89.

5 Op. Cât, p. 34, maxima 116.

6 Op. Cât, pp. 47–48, maxima 178.

Cem o cinste din defectele pe care nu vremsă. Le îndreptăm” 1.

— Îşi iubeşte nenorocirile şi îşi face din ele o glorie: „Cei care se cred înzestraţi cu merite îşi fac o cinste din faptul că sunt nefericiţi, ca să-i convingă pe alţii şi să se convingă pe ei înşişi că sunt vrednici să fie expuşi vitregiilor sorţii”2.

— Mai degrabă se defăimează decât să se dea uitării. „Preferăm să ne ponegrim singuri decât să nu spunem nimic despre noi” 3.

Dacă omul este astfel, cum va fi societatea? Aşa cum a te amăgi pe tine însuţi este întru totul specific omului, a ne înşela unii pe alţii este întru totul specific societăţii. /Minciuna este regele lumii. Obiceiul (vezi Montaigne şi Pascal) este o convenţie, o prejudecată, o iluzie, care-i călăuzeşte pe oameni. Lui îi datorează până şi sentimentele I lor cele mai intime: „Există oameni care n-ar fi fost nici-; când îndrăgostiţi dacă n-ar fi auzit niciodată vorbindu-se {de dragoste” 4.

— Oamenii au născocit minciunile privind '. Ţnfăţişarea lor pentru a-şi impune unii altora: „Gravitatea este un mister al trupului, născocit ca să ascundă defectele spiritului” 5. – „în toate categoriile sociale fiecare simulează o expresie şi o fizionomie ca să pară ceea ce vrea să fie crezut. Şi astfel putem spune că lumea nu e alcătuită decât din măşti” 6.

— S-a născocit o „monedă falsă” care este linguşirea şi „care nu are curs decât datorită vanităţii noastre” 7. Şi pe toate aceste minciuni se bazează şi dăinuie societatea: „Oamenii n-ar putea trăi multă vreme laolaltă dacă nu sHar amăgi unii pe alţii” 8. Această mizantropie atât de categorică este ea oare absolută? Nu, nu întru totul, s-a spus şi s-a crezut prea mult acest lucru. Metoda lui La Rochefoucauld este riguroasă, dar aceasta nu face din el un sistematic şi nu-şi face o fală din a se închide într-o gândire inflexibilă. S-a presupus, cu o oarecare uşurinţă, că formulele pe care le 1 Op. Cât., p. 107, maxima 442.

2 Op. Cât, p. 17, maxima 50.

3 Op. Cât., p. 39, maxima 138.

4 Op. Cât, p. 38, maxima 136. B Op. Cât., p. 69, maxima 257. • Op. Dt., p. 69, maxima 256.

7 Op. Cât, p. 43, maxima 158.

8 Op. Cât, p. 28, maxima 87.

LA ROCHEFOUCAULD/103 foloseşte el mereu: „cel mai adeseori, de obicei, în general, aproape toţi, aproape întotdeauna” nu erau decât menajamente de convenienţă. E prea mândru pentru a-şi fi impus aceste temperări din simplă curtoazie sau indulgenţă. Le foloseşte din plin fiindcă, într-adevăr, crede că virtutea pură există, dar că este extrem de rară. Dovadă este faptul că uneori lasă de o parte formulele de acest fel, ceea ce îţi dă temei să crezi că le acordă însemnătate acolo unde le foloseşte: „Mintea este întotdeauna amăgită de inimă^'1. Dovada este ca ei iace „afirmaţii, foarte rar, „ctaFluneori într-un sens favorabil: „A fi sincer înseamnă a-ţi deschide inima. Sinceritatea o găsim la foarte puţini oameni; iar aceea pe care o vedem de obicei nu este decât o dibace prefăcătorie pentru a câştiga încrederea altora” 2. Nu trebuie oare să traducem astfel? Sinceritatea există. Există una adevărată, care este un îndemn firesc al sufletului. Şi există şi una falsă. Cea falsă este aceea pe care o are toată lumea. Cea adevărată e aceea pe care o au câţiva; dar ea există.

— Am spus că el nu crede deloc în curaj. Totuşi vorbeşte de îndrăzneală ca unul care a văzut-o şi o admiră fără nici o rezervă, fără nici o restricţie, în afară de una, foarte firească şi anume că e un lucru rar. „îndrăzneala este o forţă extraordinară a sufletului, îl ridică mai presus de tulburările, de răvăşirea şi de emoţiile pe care vederea unor mari pericole le-ar putea stârni în el; tocmai prin forţa aceasta îşi păstrează eroii cumpătul şi folosirea nestingherită a judecăţii în toiul evenimentelor celor mai surprinzătoare şi mai cumplite” 3. Aceasta, desigur, nu este un lucru negativ. La Rochefoucauld nu este incredul în ceea ce priveşte virtutea; el e un rafinat care, din pricină că nu vrea s-o vadă decât acolo unde este pură, este foarte aproape, dar numai foarte aproape, să n-o vadă niciodată.

Partea delicată şi dificultatea pe care avea s-o întâl-nească, ne dăm bine seama de acest lucru, este acel ansamblu de sentimente pe care filosofii îl desemnează sub sumele de altruism, sentimentele fireşti de simpatie ale 1 Op. Cât., p. 31, maxima 102.

2 Op. Cât., p. 21, maxima 62.

3 Op. Cât., p. 58, maxima 217.

IM

Omului faţă de om. În general, se crede că omul se iubeşte pe sine însuşi şi este o sarcină uşoară pentru filosoful nostru de a dovedi acest lucru. Dar se mai crede şi că el îşi iubeşte semenul. Dacă e adevărat, ce se întâmpla cu iubirea de sine considerată a fi ceea ce caracterizează omul în întregul lui? Oare La Rochefoucauld se va apuca şi aici, să dizolve iubirea faţă de aproape în iubire de sine şi să demonstreze că iubirea faţă de aproape nu este decât o subtilă deghizare în care ştie să se ascundă iubirea de sine? El nu pierde nici această ocazie; dar şi aici, fără să meargă chiar la capăt şi fără să-şi împingă concepţia până la sistem.

Mila, de exemplu, sau compasiunea nu este oare adeseori însoţită în sufletul nostru de o anumită plăcere de a ne simţi mai fericiţi decât cei pe care îi plângem? Pentru La Rochefoucauld mila în întregul ei nu va fi decât această plăcere. „Adesea dăm dovadă mai mult de orgoliu decât de bunătate deplângând nenorocirile duşmanilor noştri; le dăm semne de compătimire ca să-i facem să înţeleagă că suntem mai presus de ei” 1. Dar, dacă eu nu-i exprim compasiunea mea celui care suferă, dacă o încerc în sinea mea fără a o arăta, probabil că atunci este sinceră.

— Nu, nu e sigur, ne răspunde moralistul. Vă este milă de nenorocirile în care vă este teamă că aţi putea cădea voi înşivă. Ceea ce vă înduioşează este condiţia ne-

! Fericită a omenirii. In fond, vă plângeţi pe voi înşivă.

' „Mila este adesea o regăsire a propriilor noastre nenorociri în nenorocirile altora. Este o iscusită prevedere a năpastelor peste care putem da” 2.

Oare recunoştinţa va găsi îndurare la La Rochefoucauld? Mai întâi ea este foarte rară. Motivul e simplu: „Orgoliul nu vrea să fie dator, iar amorul propriu nu vrea să plătească” 3. Şi apoi, nu este ea, când se manifestă, tot o dibăcie a egoismului nostru? Nu este oare pur şi simpiu aviditate? Ba bine că nu: „Recunoştinţa celor mai mulţi nu este decât o dorinţă ascunsă de a primi binefa-ceri şi mai mari” 4.

1 Op. Cât, p. 111, maxima 463.

2 Op. Cât, p. 71, maxima 264.

3 Op. Cât., p. 61, maxima 228. * Op. Cât, p. 79, maxima 298.

LA ROCHEFOUCAULD/105

Prietenia, aşa cum am mai văzut, este, adeseori, pentru La Rochefoucauld, un simplu negoţ. Şi este şi ames-^ tecată cu gelozie. „în nenorocirea celor mai buni prieteni I ai noştri găsim totdeauna ceva ce nu ne displace” 1. În sfârşit, ea se reduce la iubirea de sine, aşa cum mila se reduce la compasiunea faţă de noi înşine: „Nu putem < iubi ceva decât în raport cu noi şi nu facem altceva decât să dăm urmare gustului şi plăcerii noastre când îi preferăm pe prietenii noştri nouă înşine” 2.

Astfel, pentru La Rochefoucauld, aşa cum virtuţile se dizolvă în viciile şi defectele ce le înconjoară şi sentiI mentele, care par să ne lege de ceilalţi, se reduc, în ceea 1 ce priveşte fondul lor, la un instinct unic care este ataşa- 1 mentul nostru faţă de noi înşine.

— Nu face nici o ex- ' ' cepţie? E absolut sigur că nu-i place să facă şi că face numai în mică măsură. Totuşi ni se pare că admite unele şi că, atât atunci când este vorba de bunele sentimente, cât şi atunci când este vorba de virtuţi, se fereşte de a fi sistematic, pentru a rămâne drept. Nu trebuie să omitem, nici aici, să remarcăm că el foloseşte formule uşor restrictive: de obicei, adeseori, aproape toţi etc. Să mai remarcăm şi că, în această lucrare atât de completă asupra inimii omului, există sentimente foarte importante, de prim ordin, despre care nu vorbeşte. El analizează toate felurile de dragoste şi nu spune nimic nici despre dragostea de Dumnezeu, nici despre sentimentele de familie. Fără îndoială, n-^a îndrăznit să spună că dragostea de Dumnezeu nu este decât dragoste de sine. Să trecem peste acest punct. S-ar putea ca abţinerea lui La Rochefoucauld să nu fie aici decât rezerva impusă de bunul-gust al unui om binecrescut. Dar nu pomeneşte un cu-vânt nici despre dragostea filială, nici despre dragostea paternă, nici despre ataşamentul mamei faţă de fiul ei. Fără îndoială, el n-a îndrăznit să spună că o mamă, iu-bindu-şi fiul, se iubeşte pe sine. Vom spune mai mult: j el n-a crezut acest lucru şi a renunţat la sistemul său acolo unde sistemul său devenea fals.

1 Op. Cât, capitolul: Maxime suprimate, p. 132, M. S. 18.

2 Op. Cât., p. 26, maxima 81.

Trebuie să relevăm, în sfârşit, că recunoaşte, nu prin abţinere şi prin tăcere, ci categoric, existenţa unor sentimente dezinteresate. Se întâmplă rar, dar se întâmplă. Despre acest lucru nu s-a vorbit îndeajuns. L-am văzut i în ceea ce priveşte sinceritatea: „A fi sincer înseamnă a-ţi deschide inima. Sinceritatea o găsim la foarte puţini oameni”1. Aceasta înseamnă a recunoaşte că ea există, înseamnă a-i apune pe adevăratul ei nume şi nu a o numi un calcul interesat.

— Recunoştinţa spontană şi provenind dintr-un imbold al inimii există pentru La Rochefoucauld: „Există o anumită formă de recunoştinţă înflăcărată prin care nu numai că ne achităm de binefacerile primite, dar care face chiar ca prietenii noştri să se simtă îndatoraţi faţă de noi când Îs plătim ceea ce le datorăm” 2.

El recunoaşte dragostea pură, dezinteresată, fără o în-^ toarcere a egoismului la el însuşi. „Plăcerea dragostei se află hi ea însăşi şi eşti mai fericit prin pasiunea pe care o simţi tu însuţi decât prin aceea pe care o inspiri altora” 3. Nu este un pesimist sistematic şi nici măcar un La Rochefoucauld logic cel care spune acest lucru. E un om care crede că egoismul este sentimentul dominant în om, dar că unii oameni, câteodată, scapă de el; şi dacă, în aceste cazuri foarte rare, sistemul se dovedeşte a fi greşit, cu atât mai rău pentru el!

— Numai că vedeţi ce convins este că acest caz e aproape imperceptibil. Această dragoste curată există, spune el; dar nu există decât cu condiţia să fie pierdută în străfundul fiinţei noastre şi noi să nu ne dăm seama de ea: „Dacă (există o iubire curată şi cruţată de amestecul celorlalte pasiuni ale noastre, aceea este iubirea ascunsă în adân-cui inimii de care noi înşine nu avem habar”i.

Această ultimă trăsătură nu este numai o idee profundă şi pătrunzătoare, ca toate ideile lui La Rochefoucauld; aceasta este, poate, cheia întregii teorii a lui La Rochefoucauld asupra sufletului omenesc.

— Când vor- 1 Op. Cât., p. 21, maxima 62.

2 Op. Cât., p. 107, maxima 430.

3 Op. Cât, p. 70, maxima 259.