Eroare judiciară



Yüklə 3,95 Mb.
səhifə38/38
tarix17.01.2019
ölçüsü3,95 Mb.
#99870
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38

69

Când Inger Johanne îl întâlni pe Aksel Seier la recepţia Hotelului Continental, în dimineaţa de 9 iunie, mai să nul recunoască. La Harwichport, cu blugii şi cu cămaşa lui de flanelă, avea alura unui pescar sau a unui argat bun la toate, scăpat dintrun orăşel al Noii Anglii. Acum, părea un turist din Florida, aflat în voiaj. Pe lângă toate celelalte schimbări, părul de pe frunte îi dispăruse, aşa că nu mai avea după ce săşi ascundă ochii. Chipul îi era grav. Când o văzu, nici măcar nu zâmbi; şi nui propuse să ia loc. Lăsa impresia că nare timp de pierdut. Când îi vorbi despre fiul lui, care se afla la spital, în urma unui grav accident de circulaţie, o făcu în englezeşte. Era o chestiune de ore, şopti el cu glasul stins. Trebuiau să plece.

― Vreţi… începu Inger Johanne şovăind, complet dezorientată la gândul că Aksel Seier avea un fiu, un fiu care trăia în Norvegia, un fiu care se afla la spital şi care poate că avea să moară. Vreţi să vă însoţesc? Do you want me to come? Keep your company?

El fu de acord.

― Yeah. I think so. Thanks.

Ea înţelese deabia în taxi.

Mai târziu, în zilele şi săptămânile ce urmară, de fiecare dată când încercă să înţeleagă ce se petrecuse în taxiul care îi ducea la spitalul unde Karsten Åsli trăgea să moară, se gândi la fostul ei profesor de matematică din colegiu.

Dintrun motiv oarecare, alesese grupa C. Poate fiindcă era bună la învăţătură. Grupa C era făcută pentru ăia cu glagorie. Inger Johanne nu pricepuse niciodată nimic din matematică. Cifrele şi simbolurile matematice îi păreau la fel de lipsite de sens ca hieroglifele: semne mute, ce se închideau în faţa eforturilor înverşunate pe care le făcea Inger Johanne ca să înţeleagă. La examenul simulat din anul întâi, Inger Johanne avusese ceva ca un soi de revelaţie, după cum considerase ea, după aceea. Problemele îşi găsiseră rezolvarea. A fost ca şi cum întrezărise o lume necunoscută, o existenţă de o logică implacabilă. Răspunsurile se aflau la sfârşitul unor lungi serii de simboluri şi cifre. Profesorul, care mirosea a moş şi a bomboane de pe timpuri, murmurase, aplecat peste umărul ei:

― Ia te uită, Inger Johanne! Ia te uită! Tânăra domnişoară sa luminat!

Şi chiar aşa era.

Aksel pomenise de Karsten. Ea nu reacţionase. Îi vorbise despre Eva. Ea ascultase. Apoi, din întâmplare, aproape fără să vrea, în clipa când taxiul intra în curtea spitalului, el rostise numele de familie ale amândurora.

I se părea că no mai poate surprinde nimic.

Simţise doar o uşoară furnicătură pe pielea braţelor. Nimic altceva.

Problema era rezolvată. Karsten Åsli era fiul lui Aksel.

― Ia te uită, Inger Johanne, murmură profesorul de mate, plescăind, cu bomboana lipită de cerul gurii. Tânăra domnişoară sa luminat!
Doi poliţişti în civil aşteptau pe culoar, dar Aksel Seier nu observa, la drept vorbind, pe nimeni. Inger Johanne îşi dădu seama că el încă nu fusese pus la curent cu ceea ce făcuse fiusău. Ea se rugă în gând ca asta să se întâmple cât mai târziu, după ce totul se va fi terminat.

Îşi puse mâna pe umărul lui Aksel Seier. El se opri şi o privi în ochi.

― Am să vă povestesc ceva, îl anunţă ea, cu glasul scăzut. Ieri… am aflat unicul adevăr despre moartea lui Hedvig. Sunteţi, cu adevărat, nevinovat.

― I know that, răspunse el, cu un glas ca de robot, fără să clipească.

― O să vă povestesc totul. Când asta…

Ea aruncă o privire rapidă spre camera lui Karsten Åsli.

― Când asta se va încheia. În acel moment, vă voi povesti ce sa întâmplat.

Aksel puse mâna pe clanţă.

― Încă un lucru. E vorba de o bătrână. E foarte bolnavă. Mulţumită ei a ieşit la lumină adevărul. Se numeşte Alvhild Sofienberg. Vreau să mergem împreună la ea. După aceea, când se va termina totul. Îmi promiteţi?

El dădu uşor din cap şi deschise uşa. Inger Johanne intră după el.

Faţa vânătă şi umflată a lui Karsten Åsli abia dacă se zărea de sub bandaje, în mijlocul cearşafurilor de un alb imaculat şi al maşinăriilor gâlgâitoare, menite săl mai ţină în viaţă încă vreo câteva ore. Aksel se aşeză pe singurul scaun din încăpere. Inger Johanne se duse la fereastră. Nu bolnavul era cel care îi acapara gândurile, ci Aksel Seier, pe care îl văzu când se întoarse. Numai la el se gândea.

― Ai plătit pentru fiul tău, Aksel. Ai ispăşit păcatele fiului tău. Sper că vei avea forţa să vezi lucrurile în lumina asta.



Aksel Seier stătea cu capul în jos, ţinând între palmele lui mâna lui Karsten.
* * *
Şi tavanul a fost albastru. Omul de la magazin susţinea că o culoare închisă ar fi făcut ca încăperea să pară mai mică. Se înşela. Dimpotrivă, tavanul se înălţa, aproape că dispărea. Aşa cum dorisem eu însumi, când eram mic: o boltă întunecată, spuzită cu stele, ca fundal pentru un crainou subţirel, răsărit chiar deasupra ferestrei. Pe vremea aia, pentru mine, alegea Buni. Buni şi mami. O cameră de băieţel, zugrăvită în galben şi alb.

Parcă ar fi cineva aici.

Cineva mă ţine de mână. Nu e mami. Aşa făcea ea, rareori, noaptea, când venea să mă vadă după ce se culca buni. Mami vorbea atât de puţin. Alţi copii sunt legănaţi şi adorm ascultând poveşti. Eu adormeam ascultândumi propria voce. Întotdeauna. Mami vorbea atât de puţin.

Fericirea este un lucru de care abia dacămi pot aminti, ca o atingere fugară, întrun grup de necunoscuţi: dispărută mai înainte dea apuca eu să mă întorc. Când camera a fost aranjată şi nau mai rămas decât două zile până să vină el, în sfârşit, mam simţit mulţumit. Fericirea este un lucru copilăresc, iar eu mă apropii de treizeci şi patru de ani, nu trebuie să uităm. Dar eram mulţumit, de bună seamă. Mă bucuram.

Camera era gata. Pe Lună, stătea călare un puşti. Blond, ţinând o undiţă, o varga de bambus prevăzută cu fir şi flotor; şi, jos de totagăţată de cârligul undiţei –, o stea. O picătură de vopsea galbenă se prelingea spre colţul ferestrei, ca şi cum cerul începuse să se topească.

Fiul meu putea, în sfârşit, să sosească. Mă doare.

Peste tot, sunt numai o durere, o durere mare, fără început şi fără sfârşit.

Cred că sunt pe moarte.

Nu pot să mor. La 19 iunie, trebuie sămi duc proiectul la bun sfârşit. Ziua de naştere a lui Preben. Lam pierdut pe Preben, dar lam luat înapoi, dândule altora ceea ce meritau. Celor care mau trădat. Mau trădat cu toţii, întotdeauna.

Căzuserăm de acord să se numească Joachim. Trebuia să poarte cel deal doilea prenume al meu. Trebuia să se numească Joachim Åsli, şi eu cumpărasem un trenuleţ. Când lam dus la spital, pe ea au apucato furiile. Cred că so fi aşteptat la vreo bijuterie, de parcă ar fi făcut ceva demn de o medalie. Am mişcat locomotiva Märklin prin faţa copilului, imitând zgomotul trenului, iar el a deschis, efectiv, ochii şi a zâmbit. Ellen sa întors cu spatele şi mia spus că era doar o strâmbătură.

Aş fi fost un tată formidabil. Am în mine chestia asta.

Sunt mic şi stau în picioare, pe masa din bucătărie, îmbrăcat întrun costumaş de iarnă, care mia fost trimis. După multă vreme, am întrebato pe mami dacă tati fusese acela care voise sămi facă un cadou. Nu mia răspuns niciodată. Chiar dacă, pe atunci, naveam decât patru ani, îmi amintesc timbrele: erau mari şi ciudate. Ambalajul era plin de ştampile şi de timbre ciudate. Costumaşul era bleu şi uşor ca fulgul, iar eu voiam să ies afară, în zăpadă. Buni mi la smuls. Altcineva a avut parte de el.

Altcineva a avut parte, întotdeauna, de ceea ce este al meu.

Ellen a dispărut cu puştiul. Nici măcar nu ma declarat ca tată al copilului. Miau trebuit patru luni ca să descopăr căl botezase Preben.

Trebuie să termin. Trebuie să trăiesc.

Cineva mă ţine de mână. Nu e mami. E un bărbat.

Eu nam avut niciodată tată. Era deajuns să pun întrebarea asta, că Buni se şi încrunta. Mami întorcea capul. Întrun orăşel, cei care nau tată au o mie. Sunt şoptite neîncetat alte şi alte nume, la şcoală, în sălile de întruniri, în curţile de recreaţie. Era insuportabil. Tot ce voiam, era să ştiu. Naveam nevoie de tată, voiam doar să ştiu. Tot ceea cemi trebuia era un nume.

Emilie. O să moară în pivniţă. Este a mea, ca şi Preben. Grete plângea, refuza, voia să se ducă la ai ei. Pe vremea aia eram aşa de tânăr, am lăsato să plece. Nu mia păsat de puştoaică. Numi pasă de ea. Eu îl voiam pe Preben.

Emilie poate, foarte bine, să moară.

Şi ceilalţi copii ar fi putut fi ai mei.

Leam avut pe mamele lor. Dar ei nau înţeles.

Cineva mă ţine de mână, iar acolo, lângă fereastră, stă în lumină un înger.

Postfaţa autoarei
În primăvara lui 2000, am avut ocazia să ascult o poveste adevărată. Era despre Ingvald Hansen, un bărbat care fusese condamnat pe viaţă, în 1983. Principala acuzaţie era violarea şi uciderea unei fetiţe de şapte ani, Mary. Aşa cum mia fost istorisită, la o masă dintrun restaurant, povestea era oribil de fascinantă. Numeroase elemente te făceau să crezi că acel bărbat fusese victima unei erori judiciare.

Primul meu reflex a fost să anchetez mai în profunzime cazul respectiv. Dar, în loc de asta, inspirată de el, am început să scriu o carte în care am creat un alt personaj, dintro altă epocă. În consecinţă, Hansen şi Seier pot avea destine asemănătoare, în anumite puncte esenţiale, dar este evident că, în carte, nu prezint povestea aceluiaşi om. Tot ceea ce ştiu despre Ingvald Hansen am aflat dintrun articol publicat de Anders Bratholm, profesor şi doctor în drept, în Tidsskrift for Iov og rett, 2000, p. 443 sq, şi dintrun reportaj publicat de Aftenposten, la 4 noiembrie 2000. Rezulta, printre altele, că Hansen murise la câţiva ani după o surprinzătoare şi, aparent, inexplicabilă eliberare.

Cititorii care se vor osteni să citească aceste articole îşi vor da seama că realitatea ma inspirat şi în altă privinţă: când Ingvald Hansen a făcut cerere de graţiere, în 1950, aceasta a fost examinată de o tânără juristă. Anna Louise Beer, fostă preşedintă a tribunalului de succesiuni din Oslo, are cele mai mari merite în acest caz: mulţumită ei a fost readusă în actualitate povestea lui Ingvald Hansen. Ea na uitat niciodată acest caz, deşi împrejurările din acea perioadă nu iau îngăduit absolut deloc să dezvolte ideea în lumina căreia acel om ar fi putut fi victima unei colosale nedreptăţi. În anii ’90, ea a încercat, pe baza articolelor menţionate, săşi procure actele acestui caz, dar dispăruseră fără urmă.

Nu o cunosc pe judecătoarea Beer şi nam întâlnito niciodată. Personajul Alvhild Sofienberg, asemenea tuturor celorlalte din acest roman, este, prin urmare, absolut fictiv. Dar elementele cunoscute de Alvhild, în privinţa cazului lui Aksel, sunt totuşi similare, în anumite puncte, cu ceea ce a putut afla judecătoarea Beer, în cazul lui Ingvald Hansen.

Faptele mulţumită cărora „dezleg”, în roman, misterul lui Aksel Seier sunt pur imaginare. Nam nicio bază care să mă facă să presupun ceva în legătură cu ceea ce sar mai fi putut întâmpla în viaţa lui Ingvald Hansen, după eliberarea sa în nişte circumstanţe atât de ciudate.

La redactarea cărţii, am primit un ajutor nepreţuit, din partea multor persoane. Trebuie săl menţionez în mod deosebit pe fratele meu, Even, care, în timp ceşi pregătea teza de doctorat în medicină, mia făcut cunoscută o înspăimântătoare „reţetă” de crimă. Berit ReissAndersen îmi este o prietenă scumpă şi un critic avizat. Îi mulţumesc, de asemenea, Evei Grøner, redactorul şi principalul meu ghid, precum şi editorului suedez, AnneMarie Skarp, pentru sprijinul său entuziast şi preţios, oferit în cursul redactării. Aş dori, apoi, săi mulţumesc lui Øystein Mæland, pentru critica sa constructivă. Recunoştinţa mea se îndreaptă şi către Line Lunde, sprijinul meu fidel încă de când am realizat Zeiţa oarbă. Ea mia oferit această poveste pasionantă, care constituie punctul de plecare pentru Eroare judiciară.

Şi, bineînţeles, multe mulţumiri ţie, Tine.
Cape Cod, 18 aprilie 2001

Anne HOLT



Yüklə 3,95 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin