Eschbach Andreas

S-ar putea ca astăzi să omor pe cineva.

— Dimitri, am spus respirând precipitat, am nevoie de maşina ta. Neapărat. Imediat.

— Da, sigur. Ia-o! Poţi să nu mai îndrepţi puşcociul, ţi-o dau oricum.

CAPITOLUL 46

Când am ieşit din casă, era linişte şi întuneric, şi totul era pe cale să dispară sub zăpadă. Aerul avea un miros tipic de iarnă. Va fi una dintre acele ninsori care va îngropa întreaga ţară, de parcă cineva ar vărsa asupra ei basculantă după basculantă.

Nu aveam nici un motiv de reţinere. Furia mea va topi totul în faţa ei indiscutabil.

Pe locul descris de Dimitri, am găsit un Saab, cheia se potrivea şi interiorul încă mai duhnea de la ţigările lui; trebuia să fie maşina sa. Orice atingeam era murdar şi rece ca gheaţa, dar motorul porni după ce îl convinsesem că nu voi ceda, răsucind suficient de des şi de hotărât cheia în contact. Şi, minune, rezervorul de combustibil era plin!

Viscolul a aşteptat să părăsesc Stockholmul înainte să se dezlănţuiască. Apoi brusc în jurul meu mai era doar acel alb-cenuşiu răpciugos produs de prea multă zăpadă, noapte prea întunecată şi lumina prea slabă a farurilor, şi am simţit cum roţile începeau să patineze şi maşina începea să danseze. Mai încet. Alţii opreau pe marginea drumului. Am trecut pe lângă mai mult de o duzină de maşini oprite pe margine, printre care cel puţin trei dintre acele Volvo vechi, ca tancul, care nu se temeau de nimic.

Şi mai încet. Ceea ce nu trebuia pentru nimic în lume să mi se întâmple acum era un accident. Eram căutat de poliţie şi, dacă le cădeam în mâini în afara Stockholmului, mă vor trimite înapoi în închisoare, prea fericiţi de faptul că le furnizasem un motiv clasa întâi încălcând condiţiile eliberării mele.

Cu alte cuvinte, dacă o dădeam în bară, Kristina era moartă.

Chestia asta mă motiva la culme.

La un moment dat înaintam la pas. Ştergătoarele de parbriz trudeau din greu, flip-flap, flip-flap, instalaţia de încălzire era la maximum, şi simţeam zăpada scrâşnind sub cauciucuri. Ţineam strâns volanul, cu privirea pironită pe şosea, urmăream marcajele reflectorizante de pe marginea drumului, cu gândul doar la următorii zece metri.

Îmi trecu prin cap că eram slab dotat, doar cu pistolul în buzunar. Ce se întâmpla dacă nu dădeam de nimeni, ci doar de uşi încuiate? Aveam nevoie de o rangă, de ceva cu care la nevoie să pot lovi o scăfârlie.

Până la Norrkoping a mai mers cum a mai mers. De aici a trebuit să părăsesc autostrada şi s-o iau pe şoseaua 22. Aproape că am ratat ieşirea de pe autostradă. Pe bretea am intrat în derapaj pentru câteva secunde nesfârşite, pulsul luă valori incredibile, iar apoi nu a fost deloc mai bine.

Era o nebunie. Eu eram nebun pentru că insistam să conduc mai departe. Şoseaua nu se mai vedea, era ceva gri-murdar pe un fundal tot gri-murdar. Îmi spuneam în gând, doar să mai rezist pe următorii metri, doar să nu intru în derapaj. Eram un dansator pe o sârmă încărcată de gheaţă. Pe o sârmă îngheţată, lungă de trei sute cincizeci de kilometri. Iar în jurul meu urla viscolul, care mă împingea dintr-o parte într-alta.

De ce tocmai acum? De ce tocmai astăzi? Cu privirea fixă îndreptată înainte, conducând maşina ca pe săpun moale, am avut deodată senzaţia că şi vremea era copărtaşă la conspiraţie. Cerul, norii şi iarna se aliaseră ca duşmani ai mei, hotărâseră să mă omoare pe mine, pe Hans-Olof şi pe Kristina. Pe fiecare pod pe care trebuia să-l trec în drumul meu deznădăjduit, toţi aceşti inamici încercau să-şi încheie socotelile cu mine.

Brusc am simţit ceva ce nu mai simţisem de zeci de ani, ceva de care uitasem complet: teama, care fusese însoţitorul meu permanent în copilărie. Teama cumplită. Teama de copiii mai mari, de batjocura lor, de loviturile lor, de josniciile lor, dar mai ales teama de acel bărbat înalt, cu barbă, cu numele de Rune Kohlstrom, ale cărui toane, accese de furie şi pedepse erau complet imprevizibile. „Mături curtea, toată curtea, şi nu vreau să aud un cuvânt de împotrivire!” Indiferent dacă o făceai repede ori încet, întotdeauna exista pericolul de a o fi făcut prea încet sau prea repede. „Astăzi cureţi toaletele! Să vedem dacă îţi trece zbieratul!” La fiecare masă trebuia să înfuleci cu disperare, mai întâi pentru că niciodată nu era suficientă mâncare pentru toţi, şi apoi nu ştiai niciodată când vei mai primi ceva de mâncare. „Cei neascultători, cum eşti tu, nu au ce căuta la masă! Afară! Poţi să te uiţi de afară pe fereastră, şi vai de tine dacă te mişti de acolo!” Şi bineînţeles că ispăşind o pedeapsă puteai să greşeşti din nou, şi urmau loviturile cu palma, cu cureaua din piele, cu linia cea mare, cu tot ce exista la îndemână. Lovituri care dureau nu numai pentru că erau aplicate cu încrâncenare, ci şi pentru că erau atât de nedrepte.

Din când în când ne vizitau „dame din societate”, femei îmbrăcate fin, despre care nouă ni se spunea că sprijină orfelinatul cu bani, iar eu, în vârstă de zece ani, am ieşit în faţa uneia dintre ele şi m-am plâns inocent că directorul mă bătuse. Ridicasem cămaşa şi îi prezentasem dungile vineţii, înainte ca ea să poată zice ceva.

Ca urmare devenisem duşmanul de moarte al lui Rune Kohlstrom. După această zi începuseră sancţiunile cu adevărat josnice. „Să stai gol la colţ! Toţi să ia aminte la ruşinea ta!

Altceva nu meriţi!” A trebuit să dorm noaptea fără pătură, şi niciunul dintre ceilalţi nu m-a ajutat, nu m-a lăsat să mă strecor lângă el, niciunul! Dacă n-aş fi fost atunci în stare să descui broaştele simple de la uşi şi să mă strecor lângă sora mea, aş fi îngheţat.

Ele au ştiut toate că spusesem adevărul, dar nu au făcut nimic, nu au spus nimic, nu m-au ajutat. Damele din societate. Le-am urât mai mult decât pe Kohlstrom. Dar bineînţeles că n-am mai avut ocazia să le revăd.

După acest incident, am recurs la tactici de gherilă. Ca să spun aşa, descoperisem gherila, fără să fi cunoscut termenul. Diverse lucruri dispăreau ori se stricau, întotdeauna între ele şi mine aflându-se o încuietoare ca alibi. Rune Kohlstrom avea enorme probleme cu maşina lui. Mereu duhnea ceva groaznic în casa în care locuia el, aflată alături de clădirea noastră cu dormitoare, bucătărie şi sală de mese. Din când în când găsea mortăciuni în cutia poştală ori în cizmele de cauciuc, atunci când era atât de prost inspirat încât să le lase afară.

Mai ales chestia cu mortăciunile îl înfuria. Atunci tuna şi fulgera în mers, un colos care spumega, un monstru negru înspăimântător, de care ne ascundeam prin colţuri. „Vai de cel care a făcut asta! Zbiera el. Vai de el, dacă îl prind!”

Simpla amintire a acelor vremuri făcea să mi se umezească palmele şi să mi se accelereze pulsul. Cerule, încă îmi mai era teamă de acel om! Corpul meu şi-l amintea cu exactitate şi se temea de el. Corpul meu nu voia să mai revină în acel loc. Viscolul îi era aliat.

Viscolul împotriva căruia înaintam era atât de puternic de parcă ar fi vrut să mă împingă înapoi, la Stockholm. Într-o năvală hipnotizantă se îndreptau către mine fulgi mari şi albi, parcă spunând: „Mergi în direcţia greşită!” Rulam pe un drum, pe care maşina mea era doar tolerată.

N-are importanţă, îmi spuneam. Nu voi opri. Voi merge mai departe, voi ajunge la orfelinatul din Krâksberga şi îl voi înfrunta pe Kohlstrom. Sau voi muri încercând să fac asta.

Era un jurământ ferm, luat în faţa universului. Ca şi cum mi-ar fi transmis un semn, viscolul încetă pe loc, şi o freză de zăpadă coti în faţa mea dintr-un drum lateral, de parcă pe mine m-ar fi aşteptat. Aceasta arunca lateral zăpada ca o fântână albă în faţa mea, eu neavând altceva de făcut decât s-o urmez.

În sfârşit mergeam bine. Până la Oskarshamm abia dacă se mai simţeau efectele ninsorii. Începea să se crape de ziuă. Pe măsură ce mergeam, era tot mai puţină zăpadă pe drum. Când am ajuns la Krâksberga şi, în cele din urmă, în faţa orfelinatului, străbătusem cel puţin douăzeci de kilometri de drum printr-un peisaj de iarnă suedez obişnuit, iar soarele atârna palid şi obosit deasupra orizontului. Ceasul din bordul maşinii arăta ora opt şi cincizeci de minute în momentul în care opream în faţa clădirii pe care o văzusem pentru ultima oară acum aproape un sfert de secol. Condusesem şase ore fără pauză, şi rezervorul maşinii era ca şi gol.

În toţi aceşti ani încercasem să-mi şterg din memorie amintirile, dar ele se mai aflau încă acolo, şi ceea ce vedeam arăta exact ca odinioară. Doar la o scară mai mică. Curtea odinioară cu pământ pe jos era acum asfaltată. Scara largă de la intrare, aflată în interiorul unghiului clădirii principale în formă de L, avea acum balustradă. În plus, clădirea era proaspăt vopsită, iar pe acoperiş am descoperit o antenă pentru satelit.

Eram în acelaşi timp frânt de oboseală, dar şi atât de furios încât adrenalina îmi picura parcă şi din vârful firelor de păr. Cu alte cuvinte, nu mai răspundeam de mine.

Premisa cea mai bună pentru ceea ce intenţionam să fac.

Am scos pistolul de sub scaun şi l-am băgat în buzunarul scurtei, la îndemână, apoi am coborât. Parcasem pe drum, lângă accesul în orfelinat marcat de doi stâlpi din cărămidă. Pe vremea mea fuseseră doi bulumaci din lemn maroniu, aplecaţi de vânt.

Totuşi, abstracţie făcând de o oarecare cosmetizare, totul era neschimbat. Iată clădirea principală, care cu acoperişul ei ieşit mult deasupra curţii o umbrea pe aceasta ca un bot uriaş, flămând, iată şi ferestrele goale, oarbe ca şi atunci, strălucind ca totdeauna. În dreapta se aflau casa directorului, mică, roasă de vreme şi grădina ce dădea până în stradă, la fel de neîngrijită ca pe vremuri. Fereastra dormitorului, de sub care urmărisem aventurile lui Rune Kohlstrom cu una dintre doamnele din societate, până când fusesem în stare să redau aproape perfect sunetele compromiţătoare. Am căutat din priviri fereastra clădirii principale, sub care se aflase patul meu. A treia din partea dreaptă. Băieţii dormeau la parter, fetele sub acoperiş. Îi puteam vedea pe ceilalţi trăgând cu ochiul, în timp ce eu mă aflam sub fereastra deschisă şi aşteptam să mi se facă semn că Kohlstrom şi amanta lui se pregăteau să iasă din casă…

Ce s-o mai fi întâmplat cu ei?

Am mai făcut câţiva paşi şi m-am uitat în jur. Era linişte. Lunea, la ora nouă, ar fi trebuit să fie la clase, dar ferestrele erau întunecate. În clipa următoare mi-am dat seama că vremurile în care elevii de toate vârstele făceau cursuri într-o singură clasă trebuie să fi trecut demult. Probabil că dimineaţa venea un autobuz, care îi ducea pe şcolari la şcoala din cea mai apropiată localitate mai mare.

Cu atât mai bine.

Pe tăbliţa din dreptul soneriei inscripţia era neschimbată, Rune Kohlstrom, Orfelinatul Krâksberga, cu litere scrise strâmb de mână şi decolorate de trecerea timpului. Am sunat.

Nici o mişcare. Acelaşi lucru după ce am mai sunat încă o dată.

Gândul m-a dus la ranga pe care n-o aveam cu mine şi am examinat uşa. In nici un caz nu mă voi îndeletnici astăzi să migălesc la încuietori cu mâna goală. Aici şi acum opţiunea era pentru violenţă. Fără îndoială că cu un şut puternic cu piciorul uşa ar fi cedat, dar aşa ceva produce zgomot şi atrage atenţia, ceea ce în anumite împrejurări are acelaşi efect ca declanşarea unei alarme.

Poate că în spate, la magazii, voi găsi o unealtă potrivită. M-am îndepărtat de uşă şi am ocolit casa. Iată garajul cel vechi, asigurat tot cu un lanţ şi cu un lacăt cu care o scotea la capăt şi un copil de zece ani cu ajutorul unei sârme. Dar nu mai existau grajdurile în care pe vremuri ţineam ponei, capre, găini, iepuri şi altele. În locul lor era o coperdnă sub care erau multe biciclete şi un gen de loc de joacă, în măsura în care îţi puteai da seama sub zăpadă.

Dar aici era cineva. Un bărbat gârbovit, cu părul alb se îndrepta către mine. Era îmbrăcat cu un palton subţire, maro.

— God dag, mormăi acesta. Ce doriţi?

— Îl caut pe Rune Kohlstrom.

— Îl aveţi în faţa dumneavoastră.

Eram uimit. Acesta să fie Rune Kohlstrom? Un omuleţ slăbănog, cu ochelari, care îmi ajungea până la bărbie? L-am privit mai atent; da, era el fără nici o îndoială. I-aş fi recunoscut faţa oricând, dar nu mă aşteptasem să fie a unui corp atât de mic.

Natural. Eu crescusem. Nu numai căminul, dar şi directorul lui trebuie să i se fi părut micuţului Gunnar Forsberg mult mai mari decât îmi păreau acum mie. Uriaşul de atunci devenise acum un pidc. De neimaginat.

Compartimentul meu spiritual care se ocupa cu producţia de gulgute şi tertipuri nu m-a părăsit:

— Vin de la Rutlipharm. Din partea domnului Hungerbiihl.

— Ah, da? Faţa i se lumină de un zâmbet de bucurie. Progresează cercetările?

Am dat din cap.

— Nu. Vin pentru fată.

Kohlstrom se încruntă.

— Care fată?

— Fata care de la începutul lunii octombrie s-a aflat la dumneavoastră. Mi s-a spus că sunteţi la curent.

— La mine sunt o mulţime de fete. Dar de la începutul lunii octombrie… Mă măsură cu o privire neîncrezătoare a ochilor vicleni. Ochii lui nu se schimbaseră. Am simţit cum mă trecea un fior pe spinare. Cine sunteţi dumneavoastră de fapt?

OK, acum se termina cu făţarnicul joc de-a v-aţi ascunselea. Am scos pistolul, am făcut un pas către el şi i-am vârât ţeava în beregată, totul dintr-o singură mişcare fulgerătoare.

— Daţi-mi cel mai mic motiv ca să trag şi am să o fac, am şuierat. Mă aflu exact în dispoziţia necesară.

Bătrânul director încercă să tragă aer în piept.

— Pentru Dumnezeu, ce vreţi de la mine?

— Ceea ce tocmai v-am spus: fata.

În ochii lui apăru panica.

— Dar care fată?

— Cea ţinută aici cu forţa.

Am împins mai tare ţeava pistolului.

Kohlstrom înghiţi în sec.

— Vă înşelaţi. Aici este un orfelinat, aici nu este ţinută prizonieră nici o fată.

Părea foarte convingător. Ghinionul lui era că eu nu aveam de gând să mă las convins.

— Acum vom merge în clădirea principală şi acolo vom cobori în pivniţă. Cine se mai află aici? Bucătăresele? Altcineva?

— Nimeni, se grăbi el să mă asigure. Copiii sunt la şcoală, bucătăreasa a plecat la cumpărături…

— Ce este cu copiii care nu merg la şcoală?

Dădu negativ din cap.

— Nu mai avem.

— Cu atât mai bine.

L-am apucat de gulerul paltonului jerpelit şi i-am făcut vânt în direcţia clădirii. Nu opunea rezistenţă, făcea tot ce îi ceream.

Prima mea destinaţie privea încăperea din pivniţă în care eu trebuisem să petrec nenumărate ore, pe o saltea mucegăită, pe întuneric. Încăperea mai exista, dar nu ca temniţă, ci ca sală de tenis de masă în tonuri albe şi vernil.

Bun. Mai existau o mulţime de ascunzători în această casă şi le-am vizitat pe toate dirijându-l din spate pe Rune Kohlstrom: cocioaba din spatele centralei termice, boxa de sub scări, încăperea fără ferestre de lângă hornul de la mansardă, unde se intra doar printr-un oblon. Bineînţeles că am căutat şi în camerele şi în spaţiile normale. Oricum, standardul se îmbunătăţise: dormitoarele vechi de câte şase paturi asemănătoare lagărelor deveniseră camere mobilate comod pentru două persoane, iar fosta noastră clasă era acum sală pentru televizor, în care se mai găsea tot ce s-ar fi numit electronică distractivă.

Dar nici urmă de Kristina.

— Cine sunteţi dumneavoastră? Întrebă Kohlstrom tremurând. Ne aflam în capul scărilor, la mansardă, şi printr-o fereastră nou construită se vedea soarele sidefiu al iernii. De unde cunoaşteţi atât de bine locul? Aţi mai fost pe aici?

Am făcut semn cu pistolul.

— Casa dumneavoastră este dincolo. Mergem acolo.

Părea să nu mă fi auzit, mă privea doar cu ochi tremurători, care deveneau tot mai mari. Deschise gura, o închise, o deschise din nou şi şopti:

— Gunnar…?

Fir-ar să fie! Asta îmi mai lipsea… M-am retras un pas, în penumbră şi i-am ordonat:

— Jos, pe scări! Dă-i drumul!

— Eşti Gunnar… Gunnar Forsberg, şopti Kohlstrom, cu un ton ciudat în voce, care la început nu am înţeles că era de emoţie… Şi de uşurare. Trăieşti? Oh, Doamne, mai trăieşti…

Ridică braţele, ca şi cum ar fi vrut să mă îmbrăţişeze. I-am pus ţeava pistolului în faţă, ceea ce I-a oprit.

— În toţi aceşti ani am crezut că aţi murit, tu şi sora ta, continuă el. V-am căutat săptămâni întregi. Ah, nu săptămâni, ci luni! Am anunţat ziarele, televiziunea, şi nici o urmă, niciuna. Părea că v-a înghiţit pământul. Lasă braţele jos şi adăugă: Inga, ea ce mai face?

— Inga este moartă, am zis.

Pe chip i se citea consternarea.

— Moartă? Cum aşa?

— Un accident auto, acum cinci ani, provocat de soţul ei.

— Soţul ei? Deci se căsătorise?

— Da.

— Avea poate copii?

— O fiică, mi-a scăpat involuntar printre dinţi. Nu ar fi trebuit să îi spun nimic, nici cel mai mic lucru, dar nu am putut. Este fata pe care o caut.

Am căutat amănunţit şi în locuinţa lui Kohlstrom, şi în garajul lui, dar nu am găsit nimic. Apoi Kohlstrom a făcut o criză de slăbiciune şi a trebuit să se aşeze. Stăteam amândoi la masa albă din bucătăria lui sărăcăcioasă, vopsită în alb; mă uitam la el cum bea un pahar cu apă cu răsuflarea tăiată şi cu mâinile tremurânde. După care întrebă din nou cum de nu ne-au putut găsi forţele de căutare mobilizate atunci.

I-am povestit. De ce nu? Pierdusem şi ultima urmă, care de fapt nu fusese o urmă, ci o himeră. Îmi pierise şi ultima urmă de dorinţă de a-l omorî pe acest ticălos. I-am povestit pe scurt fuga noastră, lăsând de o parte tot ce se referea la spargeri şi fără a pomeni un cuvânt de răpirea Kristinei.

Şi, în mod ciudat, mi-a atras atenţia abia acum meticulozitatea cu care Inga pregătise fuga. Mi-am amintit cu câtă consecvenţă m-a condus, şi faptul că avea o hartă. Ştiuse de aşezarea de vacanţă de pe malul lacului Storuttern şi de faptul că în acea perioadă acolo nu mai era nimeni? Făcuse provizii, ceea ce în condiţiile din orfelinat reprezenta o performanţă strălucită, şi le porţionase cu grijă pentru toată durata călătoriei prin păduri. Insistase să evităm localităţile şi întâlnirile cu oameni şi se opusese deplasării cu autobuzul pe o porţiune de drum; ştiuse că toţi şoferii de autobuze din zonă vor fi întrebaţi de noi şi li se va arăta fotografia noastră.

— Dar de ce? A întrebat Kohlstrom. Dar pentru Dumnezeu, de ce aţi făcut asta?

L-am privit, această rămăşiţă smochinită a acelui uriaş care pe vremuri golea pe podea găleata cu lături, îmi vâra în mână o lingură şi urla: „Mănâncă!” Mai vedeam o uşă din scânduri în spatele grajdului, în faţa căreia stătea unul de pază rânjind cu satisfacţie, auzind ţipete din spatele uşii.

— Unii dintre băieţii mai mari violau fete cu regularitate, am zis. Lucru pe care dumneavoastră îl ignoraţi pur şi simplu.

— Ah, aşa… Asta… Se făcu mai mic pe scaunul lui şi începu să răscolească cu degetul firimiturile de pe masă. Niciodată nu am putut s-o scot la capăt cu acea agresivitate afişată de unii tineri. Nici când eram copil. Eram deseori bătut de părinţi, crede-mă, foarte des. Mai târziu m-am gândit că este o chestiune de educaţie. Dar ceea ce am trăit eu… Oftă şi apoi continuă: In urmă cu puţin timp s-a descoperit că este vorba despre o boală. Măsurile educative n-au nici o influenţă, este necesar tratamentul medicamentos. Un institut de cercetări elveţian face de câteva luni cercetări la noi. Totul se află încă în stadiu de început, dar când totul va funcţiona, Krâksberga va intra în istorie fară îndoială, va deveni ceva asemănător cu Summerhill sau Montessori. Eu nu voi avea parte de asta, la anul voi ieşi la pensie.

Am ridicat din sprâncene. Nu mă mira că lua de bun sindromul juvenil agresiv. Această boală fusese inventată pentru oameni ca el.

— Astfel arată bilanţul, toată viaţa mea a fost o greşeală, explică el, punându-şi cenuşă în cap. Trebuie să recunosc. Nu sunt făcut să lucrez cu copiii. Când eram tânăr, am făcut teribila greşeală să scriu o carte despre educaţie, o carte trufaşă plină de idioţenii. Iar când membrii asociaţiei care a fondat acest orfelinat mi-au încredinţat conducerea lui fund entuziasmaţi de cartea mea, nu am refuzat – aceasta este a doua mea greşeală. Mă gândeam că voi putea arăta întregii lumi cum se face treaba corect. Chiar am crezut asta. Doamne, eram aşa de tânăr! Habar n-aveam ce este lumea adevărată. Şi deodată mă aflam aici, singur cu o sută de copii, care în fiecare zi îmi dovedeau că nu ştiam nimic…

Sună un telefon, şi trebui ca acesta să sune şi a doua oară, ca să îmi dau seama că suna din buzunarul meu. Fusesem eu atât de neprevăzător încât să îl las deschis? Se pare că da. L-am scos şi am răspuns. Era Dimitri.

— Ce faci, stai jos? Se interesă el.

~Da.

— Am dat de telefonul Kristinei. Nu îţi va veni să crezi, este încă în funcţiune. La câteva zile este deschis doar pentru unu-două minute. Ultima dată a fost deschis ieri, la ora 17.13.

Am sărit în picioare.

— Unde este? Unde se află?

— Nu-ţi spun la telefon, vino aici. Şi în momentul următor închise.

CAPITOLUL 47

Paranoia afurisită a lui Dimitri! I-am format numărul înjurând, dar el nu mai răspunse oricât am sunat eu de lung.

Uitasem de Kohlstrom. M-am ridicat şi am plecat; l-am sunat pe Hans-Olof din mers:

— Unde eşti? Poţi să vorbeşti? Am noutăţi, şi totul este extrem de urgent.

— Sunt într-o discuţie, aşteaptă… Foşnete, paşi răsunători, o uşă care se închide. OK, acum.

— Ce discuţie era?

— Nimic special. Ultimele baliverne referitoare la festivitatea Nobel.

— Înţeleg. Am scos din buzunar cheile maşinii. Ascultă, tocmai m-a sunat Dimitri. Îl ştii, băiatul-minune, rusul cu computerele. A dat de urma telefonului Kristinei şi, după cât se pare, este încă în funcţiune.

Trase cu putere aer în plămâni.

— Asta înseamnă că l-ar putea localiza?

— Da, cam aşa ceva. Am deschis portiera maşinii cu mâna cealaltă, dar nu am urcat. Vocea lui Hans-Olof suna ciudat de slab şi electronic, era posibil ca în maşină să nu mai am semnal. Partea proastă este că Dimitri este paranoic în privinţa telefoanelor. Sau are un alt motiv, în orice caz nu a vrut să îmi spună mai mult la telefon. Trebuie să mă duc la el. Am încercat să-l sun, dar nu răspunde.

— Şi asta ce înseamnă?

— Înseamnă că nu am putut să-i spun că mă aflu la dracu'n praznic, la trei sute de kilometri de el, iar între mine şi Stockholm bântuie un viscol teribil.

— Cum aşa? Unde eşti?

— N-are importanţă. In orice caz, am nevoie de ore până ajung la el, şi nu ar fi imposibil să fiu nevoit să întorc şi să revin aici. M-am uitat la cer, care aici arăta senin. Poate că ce fusese mai rău trecuse, dar şi aşa mi-ar fi mâncat timp de care nu mai dispuneam. Am continuat: Fii atent! Trebuie să te duci la Dimitri, care să îţi dea poziţia. Pe urmă mă suni şi îmi transmiţi şi mie.

— Bine, este clar, aşa fac. Unde locuieşte?

— În Hallonbergen, exact în centru.

I-am dictat adresa şi pentru siguranţă l-am pus să o repete. Brusc în vocea lui Hans-Olof apăru o urmă de încredere:

— Clar, îl găsesc eu. Am nevoie doar de câteva minute ca să pot pleca de aici şi mă îndrept într-acolo.

— Stai, nu este aşa de simplu. Dimitri nu deschide niciodată când sună cineva la sonerie, iar numele lui nu apare niciunde. La nevoie va trebui să suni la altcineva, ca să-ţi dea drumul în casă. El stă la etajul trei, pe stânga, o uşă albastră. Îţi cunoaşte numele. Îi spui că eu te-am trimis. Şi că este un zevzec! Am oftat şi am adăugat: Nu, asta nu i-o spui. M-am gândit la ce ar mai fi important, când am observat că în telefon nu se mai auzea nimic. Alo! Mai eşti la telefon?

Nici un răspuns. Am luat telefonul de la ureche şi m-am uitat la el. Ecranul era cenuşiu şi gol.

Asta ce ar mai fi? L-am scuturat şi am apăsat butonul de pornire. Pentru o clipă, palid încât abia fu lizibil, apăru afişajul „Baterie epuizată!” După care totul redeveni mort.

Asta îmi mai lipsea! Bineînţeles că încărcătorul se afla la pensiune.

Trebuia să cumpăr unul pe drum. Voi găsi un magazin corespunzător abia la Oskarshamn. Văzusem undeva că existau încărcătoare pentru încărcarea acumulatorului telefonului mobil de la priza brichetei din maşină. De unul din acestea aveam nevoie, şi încă foarte… Stai! Dar nu mai aveam nici un ban în buzunar.