Eschbach Andreas



Yüklə 1,8 Mb.
səhifə33/36
tarix09.01.2019
ölçüsü1,8 Mb.
#94619
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   36

— Mulţumesc, aştept pe cineva, am răspuns degajat.

— Să anunţ persoana respectivă telefonic?

Am rânjit şi am scos din buzunar telefonul meu mobil:

— Am făcut asta deja. Doamna va trebui să apară din moment în moment.

— Înţeleg.

Mi-a venit totuşi o idee:

— Dar mi-aţi putea spune unde găsesc o toaletă.

Bucuros că poate face dovada utilităţii lui, a arătat către un coridor placat cu marmură.

— Pe acolo înainte, apoi la dreapta la doar câţiva paşi.

— Minunat!

Am mulţumit şi am luat-o din loc grăbit, dar când am ieşit din raza lui de vedere am încetinit, m-am dus la uşa casei scărilor şi am urcat la etajul şase. Acolo era o mulţime de lume, multe femei veneau dinspre lifturi, era un du-te-vino agitat; paznicul, dacă nu avea să mă mai revadă, îşi va închipui că îmi întâlnisem companioana imaginară şi părăsisem hotelul împreună cu ea.

Eram convins că aprecierea Birgittei era corectă, că Sofia Hernâdez Cruz nici nu bănuia cum obţinuse. Dar nu consideram asta ca un motiv s-o las în plata Domnului. Trăia într-o iluzie fără îndoială plăcută, dar în noaptea aceasta iluzia va lua sfârşit.

S-a întors puţin după ora unsprezece. Cu uşa întredeschisă a mai schimbat câteva cuvinte cu cineva de pe coridor, dar a intrat singură.

Nici măcar nu a tresărit când a întâmpinat-o un bărbat cu o armă în mână. Doar s-a oprit şi a ridicat din sprâncene.

— Dumneavoastră cine sunteţi? A întrebat. Şi ce căutaţi aici?

— Vreau să vă spun o poveste.

Hans-Olof mă privea fix, alb ca varul, cu o faţă pe care un artist plastic ar fi considerat-o cu siguranţă o imagine a groazei.

— Eşti smintit? Rosti el răguşit.

— Da, eram complet smintit.

Pe ecranul televizorului ceremonia acordării premiilor era în plină desfăşurare. Muzică gravă, la pupitru un vorbitor în frac elegant, trompete. Un bărbat care primise medalia şi diploma din mâna regelui se înclină şi reveni la locul lui. Aplauze furtunoase în sală, până când orchestra începu din nou să cânte.

M-am lăsat comod pe sofa, cu mâna pe deasupra spătarului ei.

— Am vrut să îi stric plăcerea premiului, am spus. Şi în afară de asta, ea era ultima mea speranţă.

— De ce îmi povestiţi mie asta? A întrebat Sofia Hernândez Cruz, după ce am terminat de relatat.

— Pentru că, dacă Kristina mai trăieşte, dumneavoastră sunteţi singura care mai are o şansă de a o salva.

— Ah, da? Şi după părerea dumneavoastră, cum aş putea face asta?

— Făcând totul public. Abia acum mi-am dat seama că ar fi trebuit să las jos pistolul. L-am lăsat. Orice s-ar întâmpla, nu aveam să îl mai folosesc. Festivitatea va fi transmisă în direct. Camerele presei mondiale şi milioane de ochi vor fi îndreptaţi asupra dumneavoastră. Dacă refuzaţi în ultima secundă premiul… Dacă mergeţi la microfon şi explicaţi de ce o faceţi – nimeni nu va putea fi redus la tăcere. Dumneavoastră veţi sparge astfel zidul tăcerii construit de conspiraţie.

M-a privit cu ochi de gheaţă, cu buzele strânse.

Chiar vă aşteptaţi ca eu să cred o asemenea poveste? Vă daţi seama ce pretindeţi?

~Da.

— Nu. Nu cred că vă daţi seama.



— Eu vă cer să renunţaţi la zece milioane de coroane şi la o medalie din aur de optsprezece carate, în schimbul vieţii unei fete de paisprezece ani, pe care nici nu o cunoaşteţi.

Dădu supărată din cap.

— Ah, nu este vorba de bani.

— Atunci, de ce este vorba? Despre faima dumneavoastră?

Sofia Hernândez Cruz râse cu dispreţ.

— Faima mea? La o săptămână după acordarea premiului, opinia publică a şi uitat numele laureatului Nobel. Nici mie nu mi se va întâmpla altfel. Dacă faima m-ar interesa, tocmai atunci ar trebui să fac ceea ce propuneţi dumneavoastră – prin asta aş deveni probabil de-a dreptul nemuritoare.

— Cu atât mai bine. Ce vă împiedică?

Tăcu un moment. Apoi vorbi:

— Domnule Forsberg, eu sunt om de ştiinţă. Oamenii de ştiinţă nu sunt motivaţi nici de bani şi nici de perspectiva acestui gen ieftin de celebritate. Ceea ce îi mână pe ei este înainte de orice dorinţa de a şti. In urma celor povestite cu privire la… hm… Activitatea dumneavoastră profesională, cred că asta v-ar caracteriza pe dumneavoastră. Cel de al doilea motiv este evident că nu îl înţelegeţi corect: recunoaştere. Oamenii de ştiinţă vor recunoaşterea colegilor lor. Asta este ceea ce face în mod deosebit: reprezintă maximul recunoaşterii de care poate avea parte un om de ştiinţă pe lumea aceasta. Privirea i-a alunecat spre fereastra în spatele căreia scânteia noaptea Stockholmului. Continuă: Acesta este aspectul personal. Alături de el mai există aspectul responsabilităţii. Este premiul cel mai cunoscut, cel mai respectabil, cel mai important din lume. Este unic. In timpurile de astăzi, în care nu mai ridicăm monumente, el creează eroi, produce exemple, îi stimulează pe ceilalţi, mai tineri, să performeze. Este expresia convingerii că se poate ajunge la ceva, dacă se doreşte, şi că efortul merită să fie făcut. O asemenea instituţie nu este voie să fie vătămată uşuratic. Şi mai este şi faptul că eu sunt femeie. Şi asta implică responsabilitate, respectiv faţă de toate femeile care încearcă să se afirme în ştiinţele naturale. Femei care pentru activitatea lor ştiinţifică deseori au renunţat la copii şi chiar la soţi. In primii o sută de ani de existenţă, a fost acordat la 690 de bărbaţi şi doar la 29 de femei, dintre care 6 pentru realizări în domeniul meu de activitate, adică medicină şi fiziologie. Dacă tocmai eu aş fi primul laureat din istoria premiului care aruncă în aer ceremonia acordării lui – dumneavoastră ce credeţi, cât va mai dura până când se va cuteza ca premiul să fie acordat din nou acestei creaturi emoţionale, imprevizibile, care este femeia?

Simţeam în mine ceva care era pe punctul de a se frânge. Ultima speranţă, credeam eu. Ultimul fir care mă mai lega de viaţa aceasta.

— Nu vreau să cred asta, am spus cu greu. Nu vreau să cred că veţi accepta un premiu mânjit cu sânge.

Mă privi lung, în tăcere, scrutător.

— Aici aveţi şi dumneavoastră dreptate, consimţi ea în final. N-aş putea face asta. N-aş face-o dacă ar exista o urmă de credibilitate în ce spuneţi dumneavoastră.

M-a rugat să stau pe sofa, a scos din birou un bloc-notes mare, galben, un pix, şi mi-a cerut să îi mai povestesc totul din nou. În timp ce făceam asta, ea făcea încruntată note, îmi punea mereu întrebări, voia să cunoască fiecare detaliu. După ce parcurse pentru a treia sau a patra oară notiţele, se adânci în tăcere şi în gânduri, răsfoind paginile înainte şi înapoi.

Rareori întâlneşti în viaţă o astfel de meditaţie. Am priceput că era vorba despre abordarea unei probleme de către o minte analitică atât de ascuţită, încât propria mea gândire părea ca un cuţit-jucărie pe lângă spada unui samurai. În jurul laureatei se făcu brusc simţită o concentrare despre care cred că putea fi măsurată precum un câmp magnetic.

În cele din urmă se lăsă pe speteaza scaunului, puse notesul lângă ea şi pixul deasupra lui.

— Domnule Forsberg, aţi înţeles pentru ce descoperire trebuie să primesc?

Am privit-o iritat.

— Am citit câte ceva. Dar acum nu aş putea să sintetizez totul în câteva fraze.

— Nici eu nu aş putea. Dar dacă totuşi aţi auzit câte ceva, ştiţi că m-am ocupat de modalitatea în care creierul nostru reproduce mediul înconjurător. Creierul uman este structura cea mai complexă cunoscută de noi, dar pentru că el este parte a universului nu poate bineînţeles să fie atât de mare pentru a înţelege universul în totalitatea lui. Deci adevărul absolut nu ne este accesibil, cel puţin în configuraţia noastră umană. Ceea ce face creierul este crearea de modele ale lumii, iar ceea ce am cercetat eu este modalitatea în care aceste modele arată în plan neurologic. Sunt complexe de neuroni, ce pot fi răspândite în tot encefalul, dar care totuşi sunt conectate între ele atâta timp cât suntem conştienţi de o anumită reprezentare. Este remarcabil că numărul acestor neuroni poate oscila mult. Cu cât acesta este mai mic, cu atât este mai simplă, mai modestă, mai grosolană şi reprezentarea respectivă – modelul aferent unui aspect al lumii, dacă vreţi. Şi, foarte important, şi conştiinţa noastră se micşorează sau se dilată odată cu mărimea neuronilor activi, pentru că nu există o conştiinţă în sine, există numai conţinut al conştiinţei. Când ne identificăm cu o reprezentare creată doar de un număr redus de neuroni, avem şi o perspectivă asupra lumii îngustă, simplificată, într-o anumită măsură falsă. Fără îndoială că asta nu trebuie să rămână aşa, pentru că eşantionul de neuroni nu este niciodată activat la fel; el se modifică permanent. Un moment al cunoaşterii, asta am putut să demonstrez, este legat de faptul că mai multe eşantioane de neuroni aflaţi în legătură, care anterior au fost independenţi unul faţă de celălalt, se leagă într-un eşantion unic, mai mare. Lucrul acesta, la proporţii mici, se întâmplă de sute de ori pe zi, dar uneori se petrece şi la mari dimensiuni: acestea sunt momentele în care viaţa noastră literalmente se poate schimba. Făcu o scurtă pauză, apoi continuă: Spus cu vorbe simple, înseamnă că singura cale pe care ne putem apropia de adevăr este aceea prin care reducem numărul iluziilor noastre.

Am aşteptat, dar nu mai urmă nimic. Şedea cu bloc-notesul în poală şi mă privea.

— Sună frumos, dar ce vreţi mai exact să spuneţi cu asta?

— Cu asta vreau să spun că, dacă veţi răspunde la o ultimă întrebare spre mulţumirea mea, voi face ceea ce cereţi dumneavoastră.

Ceremonia era în plină desfăşurare. Piesa pe care orchestra o interpretase în onoarea laureatului Nobel pentru chimie luă sfârşit şi la pupitrul pe a cărui parte frontală era reprodus chipul lui Nobel apăru din nou un bărbat în smoching. Acesta începu cu un laudatio adresat Sofiei Hernândez Cruz. Vorbi pe un ton mai curând vesel, căci în faţa sa avea o sală plină de oameni îmbrăcaţi scump, care practic nu înţelegeau nimic din realizarea ştiinţifică a laureatei în medicină, dar care totuşi voiau să se distreze.

Camera se opri pe laureată, care se îndreptă în fotoliul ei roşu şi asculta cu o expresie oarecum întrebătoare. Fără nici o îndoială că din discursul ţinut în limba suedeză înţelegea doar propriul nume şi câţiva termeni de specialitate.

Ca toţi laureaţii premiului Nobel, şi Sofia Hernândez Cruz trebuise să participe într-una din zilele anterioare la o repetiţie, unde se exersase fiecare pas din timpul ceremoniei. Deci ştia că trebuia să se ridice în picioare când vorbitorul se întorcea spre ea şi trecea din limba suedeză la limba engleză. El repetă cele mai importante puncte conţinute în laudatio, de data aceasta pe un ton festiv-serios, pe măsura momentului, şi încheie cu tradiţionalele cuvinte:

— Acum vă rog să veniţi pentru a primi din mâna Maiestăţii Sale, regele Suediei.

Răsunară trompetele care anunţau că regele se ridicase, ceea ce însemna că, natural, toţi ceilalţi trebuiau să se ridice şi ei.

Prim-plan. Spaniola afişă zâmbetul ei fin, calm şi suveran.

— Dumnezeule! Murmură Hans-Olof. Crezi că o va face?

Nu am spus nimic, doar urmăream pe ecran ce se petrecea.

Sofia Hernândez Cruz păşea ceremonios pe covorul albastru-verde, urmând exact linia curbă stabilită de ceremonial, care începea la fotoliul ei şi se termina la marele şi simplul N încadrat într-un cerc, emblema fundaţiei Nobel şi centrul scenei.

Pupitrul oratorului, cu cele două microfoane pe el, era la mai puţin de trei paşi de ea.

Cari al XVI-lea Gustav Folke Hubertus, rege al Suediei, stătea la două palme în exteriorul cercului strălucind auriu, în mână cu mapa de piele conţinând diploma şi cu caseta medaliei, şi zâmbea. Ca în fiecare an, şi acum părul lui era puţin mai rar decât în anul anterior.

Savanta se apropie de emblema de pe covor. Regele îi ieşi în întâmpinare şi întinse mâna.

Sofia Hernândez Cruz o apucă şi luă şi mapa, şi caseta pe care i le întindea regele.

— Nu! Strigă Hans-Olof.

Regele se retrase câţiva paşi, în timp ce laureata se înclina mai întâi în faţa familiei regale, apoi în faţa comisiei şi în cele din urmă în faţa publicului. Protocolul prevedea în mod normal ca laureatele să facă reverenţe. Dar un asemenea gest nu s-ar fi potrivit nici pe departe Sofiei Hernândez Cruz ca această înclinare a capului, decentă, abia schiţată.

— Te-a minţit! Izbucni Hans-Olof. N-a făcut-o. Acum totul este pierdut.

Dădea din cap, gâfâia şi urmărea fascinat cum spaniola revenea la locul ei, în aplauzele frenetice ale publicului.

— Ştii, comportarea ta mă miră, am spus.

— Ce?


Hans-Olof se întoarse către mine. Şi privi în ţeava propriului lui pistol, pe care o ţineam îndreptată spre fruntea lui.

CAPITOLUL 49

— Gunnar, spuse ca sugrumat Hans-Olof, nu îmi arde de glume.

— Nici mie!

— Ce se întâmplă? Ţi-ai pierdut minţile? Mă privi, privi apoi pistolul şi din nou se uită la mine. Era evident că nu ştia ce să creadă şi adăugă: Nu găseşti că, dacă aici cineva este îndreptăţit să-şi piardă minţile, acela sunt eu?

— Nu mi-am pierdut minţile. Dimpotrivă, în viaţa mea nu am fost mai lucid decât acum.

— Frumos. Atunci te rog să îţi aminteşti că eu sunt cumnatul tău şi lasă jos pistolul.

N-am schiţat nici cea mai mică mişcare.

— Îmi amintesc de mai multe decât crezi tu. Tocmai de aceea s-ar putea să trebuiască să te împuşc acum.

— Gunnar… Te rog… Hans-Olof încă nu înţelesese. Tonul lui mai era încă tonul unui om care avea de-a face cu un nebun. Putem discuta despre orice. Nu există nici un motiv ca cineva să fie împuşcat.

M-am rezemat de speteaza canapelei şi am mai coborât braţul în care ţineam arma devenită cam grea, dar tot cu ţeava îndreptată către el.

— Bine, discutăm, am spus şi am arătat către televizor. Spune-mi un lucru, chiar te aşteptai ca Sofia Hernândez să refuze premiul?

Hans-Olof mă măsură cu privirea, neştiind ce răspuns aşteptam, şi înghiţi în sec.

— Hai să zicem că pentru un moment am sperat.

— Ştii de ce n-a făcut-o?

— Nu.


— N-a făcut-o pentru că la ultima ei întrebare n-am putut să-i dau un răspuns care să o mulţumească.

Făcu ochii mari.

— Ce?

— N-am putut să răspund întrebării nici măcar într-un fel care să mă mulţumească pe mine. Am aruncat o privire pe ecran. Orchestra interpreta ceva clasic, iar camera urmărea figura Sofiei Hernândez Cruz copleşită de emoţie. Zâmbea cuiva din public şi ochii îi erau umezi.



— Dacă cineva merită, atunci era femeia asta. Ea s-a gândit câteva minute, după care a pus exact întrebarea pe care ar fi trebuit să mi-o pun eu acum două săptămâni, dar la care pur şi simplu nu m-am gândit. Întrebarea care demontează tot ceea ce am crezut eu şi reasamblează imaginea cu totul diferit.

— Dar care este întrebarea?

— Ea m-a întrebat: „Aţi văzut vreo dovadă a faptului că Kristina a fost răpită?”

Faţa lui Hans-Olof tresări. Duse mâna la gură şi tuşi lung.

— Şi ce este cu asta? Ce dovadă? Ce vrea ea drept dovadă?

— Interesant, nu? Chiar foarte interesant. Mi-a pus o întrebare, care prin faptul că n-am putut răspunde la ea, a devenit răspuns la multe alte întrebări. De exemplu, la întrebarea cum de a apărut deodată poliţia când eram în birourile firmei Rutlipharm. Nu putea fi vorba despre sistemul de alarmă, care era de tot râsul. Iar că cineva din clădirile învecinate m-ar fi văzut nu cred nicidecum. Mai întâi, pentru că am fost atent, şi pe urmă nu sunt chiar un nepriceput în chestiunile acestea; iar în al doilea rând, geamurile reflectă mult prea mult lumina din exterior, chiar şi noaptea.

— Nici eu nu mă pricep la aşa ceva.

— La o gândire mai serioasă, am continuat eu sumbru, se stabileşte că au dat greş doar pătrunderile de care ştiai tu.

— Eu? Chiţăi Hans-Olof. Asta ce mai vrea să însemne?

— Dacă în noaptea de joi eu n-aş fi dormit mai mult şi din această cauză n-aş fi ajuns prea târziu la Sodertălje, poliţia trimisă aici la o periculoasă ameninţare cu bombă m-ar fi surprins asupra faptului în casa lui Hungerbiihl. Dar când am pătruns la Bosse Nordin nu am fost deranjat de nimeni – poate pentru că am făcut-o cu o noapte mai devreme decât îţi spusesem ţie? După cum nimic nu s-a întâmplat nici când am pătruns în clădirea Fundaţiei Nobel…

Ochii lui şi aşa măriţi se dilatară şi mai mult.

— Ai pătruns la Fundaţia Nobel?

— Un tur de documentare. Am intrat, m-am uitat, am ieşit. Absolut paşnic, fără a lăsa în urmă nici măcar o zgârietură. Tot ce am luat, a fost o legitimaţie în alb. Nu îi va fi observată lipsa.

Hans-Olof trecu cu palmele peste faţă.

— Eşti nebun. La fundaţie? Este de neconceput… Cobori mâinile de la faţă la gât şi îşi lărgi gulerul cămăşii. Ştii că ceea ce tocmai faci, la noi, în lumea ştiinţei, s-ar numi „generalizare neperrnisă”. Neseriozitate la cel mai înalt grad. Tu ai de-a face cu un caz particular, din care tragi concluzii mult prea cuprinzătoare. N-a fost decât o singură spargere la care ceva nu a mers bine, şi tu vrei să mă faci pe mine vinovat de nu ştiu ce doar pentru că celelalte spargeri ale tale n-au fost tulburate? Este absurd.

— Bine, trecem la altă temă. Luni de-a rândul Kristina te-a sunat la fiecare două zile, dar din momentul în care am instalat casetofonul pentru înregistrarea convorbirilor n-a mai sunat deloc. Ga să vezi coincidenţă, nu?

— Gunnar, te rog! Nu ştiu nimic de asta.

— Cert este că eu nu am auzit cu urechile mele nici un cuvânt de la ea.

S-a făcut roşu la faţă.

— Şi ce să fi făcut? Să îi dau ei numărul tău de telefon? Strigă el. Şi dă dracului pistolul deoparte!

Am ridicat pistolul şi am apăsat pe trăgaci.

Se produse un zgomot asurzitor. Glonţul sfărâmă un colţ al dulapului şi se înfipse în peretele din spatele lui.

Lui Hans-Olof i se tăie răsuflarea.

— Skit! Am crezut că… Skit! Nu poate fi adevărat… Gunnar! Ce înseamnă asta?

— Am vrut doar să mă asigur că funcţionează, am spus calm. Putem să procedăm şi mai ştiinţific, dacă vrei. In ştiinţă este ceva obişnuit să expui o ipoteză care explică toate faptele observate, şi apoi se încearcă probarea ei, nu?

Hans-Olof tremura din toate încheieturile.

— La drept vorbind poate fi doar falsificată, şopti el, dar treacă de la mine. Cum vrei tu.

— M-am întrebat de ce am pătruns de fapt la Rutlipharm, şi încă pe nepregătite şi fără să am idee de ce îmi va aduce asta. La drept vorbind am făcut-o doar în baza poveştii tale furtunoase. Altceva nu mai ştiam. Întâmplător ştiu că în ce priveşte inventarea de poveşti impresionante eşti bunicel. Privirea îmi alunecă peste rafturile cu romane poliţiste. Ipoteza – care, după cum am spus, nu îmi aparţine din păcate – sună astfel: tot ceea ce s-a întâmplat au fost numai manevre de a mă băga pe mine înapoi la închisoare cât mai repede posibil, de teamă ca eu să nu descopăr că, de fapt, Kristina nu fusese răpită.

Se îndreptă şi se albi brusc la faţă. Cred că pentru prima dată am observat o anumită asemănare între el şi şoriceii pe care îi chinuia în laborator.

— Ce prostie! Strigă. Tu erai în închisoare! De ce să fi pus eu în mişcare cerul şi pământul ca să te scot de acolo, dacă aş fi intenţionat să te bag la loc? Aş fi putut foarte bine să te las acolo unde erai!

— Chiar aşa să fi fost? Ai pus cerul şi pământul în mişcare?

— Literalmente am căzut în genunchi în faţa lui Sjolander Ekberg, dacă vrei să şdi!

— Ca să mă elibereze ori ca să mă mai ţină înăuntru?

— Ce? Bineînţeles că el a obţinut eliberarea ta prin graţiere.

— De ce mi-o fi aşa de greu să cred asta? Am dus din nou mâna în spatele canapelei. Pe locul în care aşezasem pistolul se mai afla o bucată de hârtie împăturită. Poate pentru că atunci când azi-dimineaţă ţi-am percheziţionat biroul, am găsit asta? Şi în treacăt spus – ascunzătorile tale sunt de doi bani. Ar fi trebuit să fii mai atent mai devreme, când povesteam ceva.

L-am văzut cum înţepenea. Ar fi trebuit să îmi fac griji că îl va lovi damblaua, dar şi asta făcea parte dintre lucrurile pe care îmi era greu să le fac în acest moment.

Am scuturat foaia în aşa fel încât aceasta s-a despăturit şi am ţinut-o astfel ca el să o poată vedea. Purta antetul Ministerului Justiţiei şi era adresată domnului profesor Hans-Olof Andersson. Am cid cu voce tare:

— Din dispoziţia ministrului justiţiei, deţinuţii care au fost condamnaţi la închisoare pe o durată mai mare de zece ani pentru săvârşirea unui delict săvârşit fără a folosi violenţa fizică şi care au ispăşit mai mult de jumătate din această pedeapsă se eliberează condiţionat cu data de 1 decembrie.

M-am oprit, apoi am continuat: Iar bunul tău prieten Sjolander scrie pe ea: „Se referă la cumnatul tău Gunnar Forsberg, la Stockholms Fangelse. M-am gândit să te previn, având în vedere cât de îndârjit a fost împotriva ta la înmormântarea Ingăi”. Trebuie să fie bine să ai un astfel de prieten grijuliu. M-am interesat, şi dispoziţia a apărut la întâi noiembrie, iar această scrisoare datează din trei noiembrie. Ai primit-o deci cu mai mult de o săptămână înainte de înlăcrimata ta vizită efectuată la mine în închisoare.

Am dat drumul scrisorii pe masa din faţa canapelei. Hans-Olof se uita la ea, deschidea şi închidea gura ca un peşte aruncat pe mal de un val neaşteptat.

— Dar cum… De unde…?

— Nu tu m-ai eliberat, după ce ţi-o cerusem eu, ci tu ştiai că voi fi eliberat, şi de atunci ai început să-mi torni o uriaşă minciună. Am ridicat din nou pistolul şi l-am îndreptat către porcul de cumnat al meu. De aceea, acum este rândul tău să răspunzi la întrebări care să îmi dea satisfacţie, altfel, cum mă vezi, îţi împrăştii ţesutul nervos cerebral pe covorul din camera de zi. Iar prima întrebare este: Unde se află Kristina? Şi sfatul meu este să nu spui că este moartă.

Hans-Olof respira ca cineva care sângera de moarte. Mâinile pe care şi le frângea se albiră din cauza strângerii. Fixă cu privirea cartul mesei, scrisoarea, covorul de lână maro de pe podea, pervazul ferestrei cu ghivecele prăfuite de flori şi nu scoase nici un cuvânt. Doar gemea, ca şi cum ar fi încercat să aducă la lumina zilei ceva peste care era prăvălită o enormă greutate, ca şi cum ceea ce voia el să dezvăluie era înnodat, deşi crescut din oasele lui.

— I-am spus mereu să nu se mai vânture atât, şopti el.

Şi iarăşi se scufundă în tăcere. Îşi răsucea mâinile. Privea fix. Gâfâi. Tăcerea se răspândea dând impresia că ne-am afunda într-un abis fără fund.

— I-am spus mereu să pună ceva pe ea. Dar nu m-a ascultat. Doar râdea de mine. Urmă o expiraţie grea, ce părea să dea curs cuvintelor. Îi plăcea să umble goală de mic copil. Inga nu a descurajat-o. Iarna, vara, îi era indiferent. Stimula imunitatea. Asta este adevărat. La început era ceva nevinovat, era un copil… Dar pe măsură ce creştea, semăna tot mai mult cu mama ei… Un suspin îi scutură întregul corp. Continuă: Resimt atât de mult lipsa Ingăi, ştii? Zilnic mă gândesc la ea. In fiecare dimineaţă când mă trezesc mă îngrozeşte faptul că patul de lângă mine este gol. Seara nu pot să adorm, pentru că ea nu este aici, mă trezesc tresărind şi gândindu-mă că este ceva în neregulă, unde este ea? Mă blestem pentru beţia mea de atunci, crede-mă, mă blestem. Nu voi putea să-mi iert asta cât voi trăi. De fapt, îmi este indiferent cât voi trăi. Timpul petrecut cu Inga a fost singurul care a contat în viaţa mea, singurul…

— Kristina! Am spus, rostind parcă un cuvânt din gheaţă.

Hans-Olof se opri şi privi în gol cu ochi lipsiţi de viaţă.

— Cum să-ţi explic? Nu se poate explica. Şi nici scuza nu se poate.

Senzaţia de îngheţ se răspândea tot mai mult în corpul meu. Prin cap îmi străfulgerau imagini, viziuni sângeroase, mâini care sugrumă, figura unei fete… Nu! Nu asta! Mi se făcu greaţă şi degetul de pe trăgaci începu să tremure.

— Era o tensiune ce creştea câte puţin în fiecare zi. O priveam pe Kristina, dar o vedeam pe Inga, numai pe Inga. Îmi reveneau amintiri, dorul… Atât de puternic că aproape mă scotea din minţi. Suspină, începu să îşi mişte partea superioară a corpului înainte şi înapoi şi să vorbească mai repede: Era la începutul lui octombrie. Într-o seară, eu… Era târziu, poate ora zece sau unsprezece, nu mai ţin minte… Kristina era în camera ei, eu eram în camera mea, prin cap îmi treceau ca o febră acele imagini de odinioară şi Kristina… Cum iese din baie pe coridor fără nimic pe ea, cum arată ca Inga… Eram deja în pijama, şi pe urmă, nu mai ştiu cum… Deodată eram pe coridor, ducându-mă la camera Kristinei…


Yüklə 1,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin