Eseuri despre Marxism



Yüklə 294,98 Kb.
səhifə7/9
tarix12.08.2018
ölçüsü294,98 Kb.
#70362
1   2   3   4   5   6   7   8   9
neimperialiste (în ciuda alianţei ei cu imperialismul SUA), sprijin ce a mers în cazul Nicaraguei până la recunoaşterea independenţei marionetelor pro-ruse Abhazia şi Osetia de Sud, a fost un lucru nepermis, o dovadă că liderii lor nu au ştiut unde să se oprească. Ei au făcut un compromis corect, dar nu l-au făcut cu măsură, l-au făcut cu cine trebuia, dar nu l-au făcut exact cum trebuia. Ceea ce nu înseamnă, bineînţeles, că ei nu ar mai trebui sprijiniţi, un lider revoluţionar care calcă strâmb merită întotdeauna o a doua şansă mai ales când el continuă să ducă o luptă consecventă cu adevăraţii duşmani, cei situaţi cel mai aproape de el. Trădarea luptei revoluţionare a muncitorilor din alte ţări are întotdeauna repercusiuni mai lente decât trădarea luptei revoluţionare a muncitorilor de la tine de-acasă, ea este o trădare, dar una care se repercutează mai lent şi poate fi compensată mai uşor, de lupta revoluţionarilor de acolo, încrederea pierdută acolo se poate recâştiga, dar încrederea pierdută acasă e mult mai greu de recâştigat, mai ales atunci când persişti în trădare ani mulţi la rând, cum au făcut Kautsky sau Plehanov. Să faci compromisuri potrivite într-o manieră nepotrivită este de aceea cu mult, mult mai puţin grav decât să le faci, cum au făcut Kautsky şi Plehanov în 1914-1918/1914-1917, pe cele nepotrivite într-o manieră “potrivită”.

Şi la Stalin putem întâlni un exemplu de compromis bun făcut într-o manieră proastă. Pactul sovieto-german din august 1939 a fost pentru Uniunea Sovietică o necesitate, deoarece tratativele pentru un pact asemănător cu Anglia şi Franţa eşuaseră, iar planul acestora era de îndreptare a agresiunii naziste tot mai spre Est, dinspre Cehia spre URSS. Chiar şi anti-stalinistul vehement Roy Medvedev recunoaşte într-una din cărţile sale că Uniunea Sovietică “a fost obligată să semneze pactul” 12. Nu, nu îl putem învinui pe Stalin că “s-a înţeles” cu Hitler, dar îl putem învinui pentru faptul că într-o mare măsură a abandonat politica de sprijinire a rezistenţei anti-naziste, atât la nivel material cât şi propagandistic. Pactul de neagresiune cu Hitler era necesar, dar Stalin a greşit pentru că l-a împins prea departe. Şi spunând acestea, pentru că tot am amintit de Hitler şi Cehia nu strică să ne amintim cât de mult greşesc cei care îşi închipuie că ce au făcut puterile occidentale cu Serbia în privinţa provinciei Kosovo a fost primul precedent de acest gen, într-adevăr smulgerea acestei provincii din trupul Serbiei sub pretextul “drepturilor minorităţilor” a fost un precedent extrem de negativ, dar nu a fost primul de acest gen, primul a fost cel de la Munchen din 1938 când Anglia şi Franţa, într-o situaţie identică, sub exact acelaşi pretext, au smuls Sudetia din trupul Cehoslovaciei şi au dăruit-o lui Hitler. Nu trebuie să se uite că naţionaliştii albanezi au avut multe de învăţat de la cei germani, nu doar cei de pildă maghiari de la cei albanezi… Şi nu “pactul Ribbentrop-Molotov” a deschis drumul celui de-al doilea război mondial, cum susţin anti-comuniştii, ci Munchenul l-a deschis, Munchenul este explicaţia directă atât pentru pactul Ribbentrop-Molotov cât şi pentru invadarea din 1939 a Poloniei, începutul oficial al războiului. Dacă ar fi fost ascultate propunerile Uniunii Sovietice privind securitatea colectivă nu ar fi existat nici un Munchen si, deci, nici un pact Ribbentrop-Molotov, problema a fost că imperialiştii anglo-francezi urau comunismul mult mai tare decât îl urau pe Hitler, abia atunci când Hitler i-a ameninţat şi pe ei în mod direct au început să fie deschişi spre ceea ce susţinea acest extraordinar diplomat care a fost Litvinov în anii ’30.

Desigur însă că în afară de ţări capitalist-imperialiste precum şi de ţări care îşi cuceresc libertatea mai există şi o altă categorie de ţări, cele dependente, cele asuprite de imperialism, ţările de tip colonial şi semi-colonial, aşa-numita “lume a treia”. Iar Lenin avea o cu totul altă părere despre natura compromisurilor care trebuiesc încercate de comunişti aici. Aici duşmanul principal al maselor asuprite nu mai era burghezia proprie ci, din contră, burghezia străină, nu burghezia de acelaşi neam era aici inamicul numărul unu ci, din contră, burghezia ţărilor ocupante. Burghezia de acelaşi neam putea fi, din contră, un aliat; într-o inversare completă a situaţiei din ţările imperialiste protagoniste ale primului război mondial ceea ce era atunci condamnabil devenea aici şi acum nu numai permis dar chiar necesar. Aici încearcă puţin să aplici ce a făcut Lenin în 1917 şi o să vezi că ajungi exact la rezultatul opus, că nu numai nu vei reuşi să faci o revoluţie dar, dimpotrivă, vei adânci robia în care se află poporul tău. Dacă te aliezi cu oligarhia britanică împotriva celei indiene sau cu oligarhia japoneză împotriva celei coreene ori chineze o poţi “răsturna” pe a ta, dar o întăreşti inevitabil pe cea străina pentru că nu vei avea mijloace să te aperi împotriva ei, nu vei avea o putere de stat cu care să te asiguri că ea nu se va erija într-un nou stăpân şi mai sinistru decât cel pe care tocmai l-ai răsturnat cu “ajutorul” ei. Dacă procedezi aşa, ceea ce ai luat de la tâlharii tăi vei fi obligat să dai la tâlharii altora. Exemplul lui Lenin din 1917 ar deveni unul negativ în timp ce pozitiv al deveni tocmai cel al trădătorului Plehanov. Ce era un compromis bun în Rusia devenea unul nu rău ci extrem de rău în India, Coreea sau China, ce era revoluţionar în Rusia devenea inevitabil o trădare în India, Coreea sau China.

Trebuie înţeles aici faptul că burghezia imperialistă străină reprezintă în acelaşi timp o burghezie interna, în ciuda faptului că e străina ea e de fapt internă, pentru simplul motiv că ocupă principalele poziţii economice în ţara respectivă, ţine în mână principalele pârghii economice de acolo, ca e în măsura să dicteze economic în ţara respectivă, şi cine dictează economic ştim bine ca va dicta şi politic. Burghezia engleză în India britanică era o burghezie internă Indiei, burghezia japoneză între 1937-1945 era o burghezie internă Chinei, burghezia franceză în Vietnam era o burghezie internă Vietnamului. Asta aviz celor care neagă că existenţa dominaţiei imperialiste ar anula caracterul primordial al contradicţiilor interne în raport cu cele externe şi care pornind de la această falsă concluzie ar putea spune că procentul de 2% investiţii străine directe în Rusia ar anula faptul că Rusia e într-adevăr o mare putere imperialistă şi nicidecum o colonie. Şi totuşi, exista şi situaţii când intr-adevăr contradicţiile externe devin mai importante, când într-adevăr poporul trebuie să se unească cu exploatatorii autohtoni chiar şi în cazul în care burghezia imperialistă ar fi doar una externă. În lucrarea sa “Despre contradicţii” din 1937 Mao a spus foarte clar că unirea întregii Chine împotriva englezilor în războiul opiului din 1840 a fost un lucru bun cu toate că pe atunci burghezia engleză nu deţinea proprietăţi, pământuri şi fabrici în China şi, din contra, China era nu doar o semicolonie ca o sută de ani mai târziu ci era ea însăşi un imperiu! Se poate deci cere maselor să susţină exploatatorii proprii şi intr-un imperiu care nu susţine nici o ţară socialistă?

Răspunsul e ca da, dar numai intr-un imperiu de tip feudal sau sclavagist care luptă cu unul capitalist gen China anului 1840 contra Anglia anului 1840 sau cu un “imperiu” semi-sclavagist şi semi-gentilic cum era cel incaş în preajma Conquistei. Când există o diferenţă de formaţiuni sociale care se traduce printr-o diferenţă tehnico-militară de secole şi chiar milenii (vezi ce am spus în capitolul precedent despre incaşii din preajma Conquistei) atunci da, o alianţă cu exploatatorii “imperialişti” este binevenita. Rău au făcut de exemplu triburile mexicane că l-au susţinut pe Cortes împotriva aztecilor la 1519-1521. Da, acele triburi erau exploatate - şi încă destul de crunt - de azteci, nu de spanioli. Dar diferenţa de tehnica militară atât între ei şi spanioli cât şi între azteci şi spanioli era atât de copleşitor de mult în favoarea spaniolilor că orice disensiune între azteci şi acele triburi ar fi condamnat şi pe unii şi pe alţii, la fel cum în ziua de azi orice disensiune între muncitorii americani şi imperialiştii americani sau între insurgenţii afgani şi imperialiştii americani ar fi fatală şi unor şi altora în cazul unei invazii extraterestre “clasice” gen Independence Day - deşi o astfel de invazie ar fi destul de improbabilă dacă admitem că o civilizaţie cu milenii sau secole mai avansată decât a noastră ar trebuie să se organizeze pe baze comuniste, deci inerent paşnice.

În ţările de tip colonial şi semi-colonial burghezia străina este deci duşmanul principal, fie ca e vorba de una externa sau una interna. De aici, necesitatea pentru muncitorii şi comuniştii de acolo să îşi schimbe radical tactica faţă de tâlharii, de exploatatorii “proprii”. Aşa se face că în 1920, la congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste, Lenin a susţinut necesitatea unei alianţe a proletariatului şi comuniştilor nu doar cu masele largi ale ţărănimii şi micii burghezii ci chiar şi cu reprezentanţii burgheziei propriu-zise dacă aceasta luptă împotriva imperialismului, a burgheziei ţării sau ţărilor imperialiste ocupante. Lenin, care nu doar că nu era dar nici nu dorea să se pretindă un zeu, căruia din contră îi repugna categoric să îl privească cineva în calitate de zeu, a avut grijă să îi avertizeze pe noii săi discipoli din India, Coreea şi China împotriva dogmatismului, a avut grijă să le spune să ţină seama de condiţiile specifice ale ţărilor lor şi ca atare să nu îl urmeze într-un tip de compromis atunci când nu numai că nu trebuie să îl urmeze, dar din contră trebuie să facă exact pe dos. Patriotismul nepatriotic din cazul “marxiştilor” din ţările imperialiste se transformă, dacă vreţi, într-un patriotism patriotic, în vreme ce antipatriotismul patriotic al adevăraţilor marxişti este condamnat să eşueze într-un antipatriotism cu adevărat antipatriotic. Ţările de tip colonial şi semicolonial sunt singurele în care patriotismul şi trădarea de patrie îşi păstrează în întregime sensul cu care suntem noi obişnuiţi. Daca antipatriotismul patriotic este necesar pentru comuniştii Lumii Întâi, patriotismul patriotic e la fel de necesar pentru comuniştii Lumii a Treia.



Bineînţeles însă că şi în cazul acestui tip de ţări nu trebuie niciodată să pierzi din vedere că duşmanul secundar se poate transforma în cel principal, ceea ce impune ca şi în cazul alianţelor legitime cu burghezia naţională luarea unei serii de măsuri de precauţie. Burghezia naţională îţi este necesară ca aliat azi dar mâine, în caz că ajunge la putere, îţi va da cu o mare bucurie în cap. Să ne amintim doar de momentul Shanghai 1927 şi vom înţelege foarte bine acest lucru, vom înţelege de asemenea că ea îţi poate da în cap cu o foarte mare bucurie chiar şi înainte de a fi răsturnat jugul imperialiştilor străini. De aceea, atunci când alianţa între muncitori şi burghezia naţională va înceta comuniştii vor trebui să se găsească pregătiţi de luptă, adică să fie stăpâni pe oamenii lor, pe votanţii lor, pe armele lor şi, extrem de important, pe ideologia lor. Doresc marxiştii să schimbe un jug cu altul? Bineînţeles că nu, şi dacă Lenin nu a luat de la tâlharii “săi” ca să dea la tâlharii altora, nici marxiştii lumii a treia nu trebuie să ia de la tâlharii altora ca să dea la tâlharii “lor” de “acelaşi neam”. Tactica, atitudinea faţă de “neaoşi” şi “străini” se inversează de la o “lume” la alta, dar principiul rămâne acelaşi, nu trebuie să lupţi cu un tâlhar ca să îl întăreşti pe celălalt. Când lupta cu duşmanul principal se încheie tu trebuie să fii atât de puternic încât ori să nu îi permiţi deloc duşmanului secundar să îi ia locul ori să fii în stare să începi lupta cu el de îndată ce acest lucru, schimbarea de asupritor, s-a produs. Lupta cu duşmanul principal trebuie să presupună neapărat menţinerea şi întărirea capacităţii de luptă cu duşmanul secundar în vederea momentului când acesta se va transforma în duşman principal, iar această menţinere şi întărire a capacităţii de luptă nu sunt posibile fără păstrarea, în cadrul coaliţiei cu burghezia naţională, a independenţei politice, organizatorice şi ideologice stricte. Te aliezi cu burghezia naţională neimperialistă împotriva celei străine imperialiste dar continui să militezi pentru exproprierea ei, accepţi alianţa cu naţionalismul burghez mai puţin rău dar îţi menţii neschimbate concepţiile internaţionaliste, te aliezi cu burghezia care luptă pentru independenţă naţională doar în scopul schimbării actualei dependenţe cu una nouă dar tu continui să susţii solidaritatea cu muncitorii naţiunii asupritoare precum şi lozinca unei federaţii socialiste a coloniei sau semicoloniei tale cu metropola. Accepţi de exemplu alianţa cu burghezia indiană naţionalistă care doreşte separarea de Anglia din cauză că este mult mai probabil ca aceasta să se producă înainte de declanşarea revoluţiei socialiste în Anglia (muncitorii metropolelor, “corupţi” temporar de imperialism, se vor radicaliza şi ei, dar şansele de a se radicaliza înaintea celor din colonii şi semicolonii, sau o dată cu ei, sunt infime, dacă radicalizarea s-ar produce înainte sau concomitent, evident că n-ar mai exista absolut nici o necesitate obiectivă a alianţei cu această burghezie naţionalistă), accepţi această alianţă ca pe un rău temporar, dar tu, în calitate de marxist, continui să militezi pentru Statele Unite Socialiste ale Angliei şi Indiei. Accepţi alianţa cu burghezia algeriană naţionalistă care doreşte separarea de Franţa, din cauză că această separare e mult mai probabil să se producă înainte de declanşarea revoluţiei socialiste în Franţa, dar tu, în calitate de marxist, continui să militezi pentru singura formă cu adevărat acceptabilă de relaţii între ţările socialiste, anume federaţia socialistă supranaţională, în cazul de faţă Statele Unite ale Franţei şi Algeriei, sau, şi mai bine, Statele Unite ale Franţei şi tuturor coloniilor din zonă, nu doar Algeria ci şi Marocul şi Tunisia. Etc. Proletariatul trebuie să îşi păstreze independenţa pe toate planurile.

Iar această linie generală a independenţei proletariatului a fost apărată cu o deosebită vigoare atât de clasicii marxismului cât şi de conducătorii de revoluţii proletare victorioase.

Încă din 1850, în “Adresa” lor către conducerea centrală a Ligii Comuniştilor Marx şi Engels au definit foarte bine atitudinea proletariatului faţă de aliaţii săi temporari din interior. În cazul unei alianţe cu democraţii mic-burghezi împotriva feudalismului şi marii burghezii (revoluţia burghezo-democratică fiind pe atunci la ordinea zilei în Germania) comuniştii trebuie să îşi menţină independenţa intactă. Iar sfatul lor a fost bine avut în minte de Lenin atunci când în 1920, la acelaşi congres al Cominternului la care îi îndemna pe comuniştii din ţările coloniale să facă front comun cu burghezia “lor” naţională el le cerea totodată să dea dovadă faţă de aceasta de o maximă prevedere. “Internaţionala Comunistă - spunea el - trebuie să fie în alianţă vremelnică cu democraţia burgheză din colonii şi din ţările înapoiate, fără să se contopească însă cu ea şi păstrând neapărat independenţa mişcării proletare chiar dacă aceasta e încă într-o formă cu totul embrionară.” 13

Aceste sfaturi înţelepte vor fi urmate în anii ’30 de liderul mişcării proletare chineze, Mao Zedong. Urmându-i pe Marx şi Lenin, dar ştiind să înveţe şi din lecţia marii înfrângeri din 1927, Mao a ştiut să asigure Partidului Comunist Chinez independenţa în cadrul celui de-al doilea Front Unit Antijaponez încheiat în 1937 cu reprezentantul nu al burgheziei chineze naţionale ci al celei compradore, dar pro-americane, adică de partea rivalului inamicului principal japonez, anume Gomindanul. În faţa oportuniştilor de dreapta care mergeau pe linia că orice alianţă cu gomindaniştii e bună pe motivul că doar ei, nu-i aşa, lupta împotriva japonezilor, refuzând deci să înveţe ceva din lecţia anului 1927, precum şi în faţa ultrastângiştilor care foloseau dezastrul din 1927 ca justificare pentru respingerea oricărei alianţe cu Gomindanul, Mao a susţinut calea corectă, calea lui Marx şi Lenin - alianţă da, subordonare niciodată. Unii spuneau - orice fel de compromis, alţii - nici un fel de compromis, Mao a susţinut singura variantă justă, aceea a unui compromis care să te ajute să lupţi nu doar cu duşmanul de azi dar şi cu duşmanul de mâine.

Edificator în acest sens este ce spunea Mao în 1938: “Numai prin menţinerea fermă a frontului naţional unit vom putea să învingem dificultăţile, să alungăm inamicul şi să construim o Chină nouă. În acelaşi timp fiecare partid sau grupare dinăuntrul frontului unit trebuie să-şi menţină independenţa politică, ideologică şi organizatorică, lucru valabil şi pentru Gomindan şi pentru Partidul Comunist şi pentru orice alt partid sau grupare… A vorbi numai de unitate negând independenţa înseamnă a abandona Principiul Democraţiei, şi cu asta nici Partidul Comunist nici vreun alt partid nu poate fi de acord. Fără îndoială că independenţa în cadrul frontului unit nu poate fi absolută ci numai relativă, că a o privi drept ceva absolut ar submina politica generală de unire împotriva inamicului. Dar această independenţă relativă nu trebuie negată - fiecare partid trebuie să fie, din punct de vedere ideologic, politic, organizatoric, independent… Acest lucru trebuie să fie foarte bine înţeles de toţi membrii Partidului Comunist precum şi de cei ai partidelor prietene.” 14

Memorabil este de asemenea răspunsul dat de Mao în 1940 acelor gomindanişti care cereau, în numele unităţii, măsuri concrete de punere a Partidului Comunist Chinez la remorca burgheziei chineze. “Anti-comuniştii duri din Gomindan pun accentul pe unitate, dar unitatea de care vorbesc ei nu este una reală ci una falsă, nu este o unificare raţională ci una iraţională, nu este una în substanţă ci doar una în formă. Ei ţipă despre unificare, dar doresc de fapt să lichideze Partidul Comunist, Armata a Opta şi Noua Armată a Patra precum şi Regiunea de Graniţă Shanxi-Gansu-Ningxia, sub pretextul că ţara nu se poate unifica atâta vreme cât există ele. Ei vor ca Gomindanul să aibă totul, vor ca dictatura acestui partid nu numai să continue dar să se şi consolideze. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, am mai putea noi oare să vorbim de unitate? Să fim drepţi - dacă nu ar fi fost Partidul Comunist, Armata a Opta şi Noua Armată a Patra plus Regiunea de Graniţă Shanxi-Gansu-Ningxia care să nu ia iniţiativa încetării războiului civil şi unirii în vederea rezistenţei împotriva Japoniei nu s-ar fi putut iniţia Frontul Naţional Unit Antijaponez, nu s-ar fi putut rezolva pe cale paşnică incidental de la Xian, nu am fi avut astăzi posibilitatea să rezistăm împotriva Japoniei. Şi dacă azi Partidul Comunist, armatele a 8-a şi a 4-a, regiunea eliberată Shanxi-Gansu-Ningxia, bazele anti-japoneze din zonele noastre, nu ar sprijini cu toate forţele rezistenţa antijaponeză şi combate tendinţele periculoase de capitulare forţele noastre ar fi dezbinate şi ne-am afla într-o situaţie cumplită. Cei câteva mii de luptători ai Armatei a Opta şi Noii Armate a Patra ţin doar sub focul lor două cincimi din forţele inamice, nu mai puţin de 17 din cele 40 de divizii japoneze. Atunci de ce să desfiinţăm noi aceste armate? Regiunea de graniţă Shanxi-Gansu-Ningxia este cea mai progresistă regiune a ţării, este o zonă democratică ce serveşte drept bază a luptei antijaponeze. Aici nu există oficiali corupţi, nu există satrapi locali, nu există jocuri de noroc, nu există prostituţie, nu există concubinaj, nu există cerşetori, nu există clici egoiste, nu există atmosferă de delăsare, nu există dispute meschine, nu există profitori de război. Atunci de ce să desfiinţăm această regiune? Numai nişte oameni cu totul lipsiţi de ruşine pot să sugereze aşa ceva. Ce drept au aceşti anticomunişti înrăiţi să rostească un singur cuvânt împotriva noastră? Nu, tovarăşi! Este nevoie nu de abolirea Regiunii de Graniţă ci e nevoie ca întreaga ţară să îi urmeze exemplul, nu să fie lichidate Armata a Opta şi Noua Armată a Patra e nevoie ci ca întreaga ţară să le urmeze exemplul, nu să fie lichidat Partidul Comunist ci întreaga ţară să îi urmeze exemplul, nu să coborâm oamenii progresişti la nivelul celor înapoiaţi ci să îi facem pe ultimii să se ridice la nivelul primilor.” 15



Iată un mod cu adevărat marxist şi proletar de a pune problema, unul care a asigurat comuniştilor şi maselor largi ale poporului chinez succesul nu doar în lupta cu imperialismul fascist japonez ci şi, mai apoi, cu aceiaşi gomindanişti transformaţi (într-o renegare totală a principiilor marelui lor mentor Sun Yat-Sen) în aliaţi ai imperialismului american! Ce-i care îi critică pe “staliniştii” chinezi pentru subordonarea faţă de Gomindan de care au dat dovadă înaintea dezastrului din 1927 nu trebuie să uite că tot ei au fost cei care au ştiut să corecteze această greşeală, care au corectat-o cu adevărat, adică fără a cădea în extrema cealaltă, cea ultrastângistă de refuzare a oricărui compromis. Da, Partidul Comunist Chinez a greşit în 1925 şi urmările s-au văzut în 1927, dar cine altul dacă nu tot “stalinistul” Partid Comunist Chinez a corectat această greşeală în 1937, cu urmările ce s-au văzut bine în 1945 şi 1949? Da, Troţki a avut dreptate să îi critice pe Stalin şi pe Buharin precum şi pe comuniştii chinezi pentru tactica nu greşită ci profund greşită din 1925-1927, pentru oportunismul de atunci, după cum a avut dreptate să îl critice pe Stalin pentru ultrastângismul dinaintea venirii la putere a lui Hitler, când a interzis comuniştilor germani să se alieze cu social-democraţii pentru a bara drumul naziştilor. Au existat situaţii când Troţki a avut dreptate împotriva lui Stalin, acest lucru trebuie spus cu toată tăria. Dar le dă oare asta dreptul urmaşilor săi, epigonilor săi, să critice Partidul Comunist Chinez şi pe marele Mao Zedong pentru că, prin corectarea greşelii din 1925-1927, nu au căzut totuşi în ultrastângismul pe care majoritatea organizaţiilor troţkiste îl manifestă nu numai faţă de organizaţii comuniste de altă orientare dar şi între ele, una faţă de alta? Dacă Troţki a avut dreptate să-l critice pe Stalin, au oare troţkiştii dreptate să-l critice pe Mao? Oare Troţki dacă ar trăi acum le-ar da dreptate? Oare un om care a ştiut să-l condamne pe Stalin şi pentru oportunism şi pentru sectarism ar fi de acord ca nişte sectarişti să-l condamne pe un om care nu a fost nici una nici alta, doar pentru că la momentul respectiv l-a susţinut pe Stalin în lupta cu Troţki? Nu a sosit oare timpul ca troţkiştii să nu se mai lege de amănunte din trecut şi să pună pe primul plan necesităţile luptei prezente? Ale unei lupte care presupune alianţa, ba chiar strânsă, cu acei revoluţionari de care te apropie mult mai multe lucruri decât te despart? Troţki a susţinut Frontul Unit cu nişte oameni de care îl despărţeau mult mai multe decât îi despart pe urmaşii lui de cei ai lui Mao, nu ar fi oare timpul ca şi troţkiştii de azi să susţină ceea ce susţinea maestrul lor? Bineînţeles că ar cam trebui.

Un caz oarecum atipic îl reprezintă acele ţări ne-imperialiste care nu se găsesc în mod clar în sfera de influenţă a unei puteri imperialiste, acele ţări situate la întretăierea sferelor de influenţă ale unor puteri imperialiste rivale, cum sunt, de pildă, unele din fostele ţări socialiste ale Europei de Est, între care şi România. Este România o ţară capitalistă? Bineînţeles că da. Este ea şi imperialistă? Categoric nu. Din contră, aşa cum am arătat la începutul capitolului, dominaţia imperialistă este puternică. Dar totodată aici nu exista, pana la masurile de austeritate anunţate în primăvara anului trecut, o singură putere imperialistă care să dicteze, aşa cum exista în China după 1931 şi mai ales după 1937, când japonezii au transformat mare parte din ea dintr-o semicolonie a mai multor imperialişti într-o colonie a unui singur imperialist. Aici existau cu o putere şi influenţă aproximativ egală giganţi capitalişti ai Vestului şi giganţi capitalişti ai Estului, iar în Est puterea care domină este, bineînţeles, Rusia. Din această cauză burghezia “naţională” română avea o mult mai mare tendinţă de a oscila, căci ea putea obţine la fel de bine avantaje manevrând între cele două blocuri ca şi colaborând cu poporul împotriva unuia din ele sau ambelor. Totul s-a schimbat însă în primăvara lui 2010 când, la presiunea FMI, au fost luate acele măsuri nemaivăzut de dure într-o ţară ce se afla deja undeva foarte jos comparativ cu nucleul imperialist al UE, şi anume undeva la graniţa dintre Lumea a Doua şi Lumea întâi. Acum gruparea imperialistă americană a devenit clar duşmanul principal al maselor largi ale poporului român, acum gruparea burgheză pro-americană, cea din jurul lui Traian Băsescu şi a PDL-ului a devenit clar gruparea cea mai rea a burgheziei româneşti, corespunzând grupării burgheziei compradore pro-japoneze a lui Wang Chin-wei din timpul războiului antijaponez al poporului chinez, în timp ce PSD-ul, gruparea pro-rusă a devenit echivalentul grupării burgheziei compradore pro-americane a lui Chiang Kai-si din acelaşi război. Aşa cum comuniştii chinezi de atunci s-au aliat cu compradorii pro-americani ai lui Chiang Kai-si în ciuda a tot ce le făcuseră până atunci tot aşa şi comuniştii români de azi trebuie, vrând-nevrând, să se alieze cu compradorii pro-ruşi din jurul lui Ponta şi Patriciu, de dragul luptei cu răul cel mare al acestei ţări - gruparea compradora pro-americana. Bineînţeles, principiul sfânt al comuniştilor chinezi de atunci, acela al menţinerii
Yüklə 294,98 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin