Eugen cizek istoria literaturii latine


XXXIX. LITERATURA CREŞTINĂ



Yüklə 2,43 Mb.
səhifə50/54
tarix27.10.2017
ölçüsü2,43 Mb.
#16666
1   ...   46   47   48   49   50   51   52   53   54

XXXIX. LITERATURA CREŞTINĂ

Trăsături generale

L

iteratura creştină a alcătuit o unitate autonomă în interiorul culturii antice. în multe privinţe, ea nici n-a aparţinut antichităţii, prefigurând mai degrabă evul mediu. Deşi ruptura cu tradiţiile antice n-a fost şi n-a putut fi totală, literatura creştină exprimă în mare măsură o mentalitate şi o ideologie nouă. Autorii creştini, exponenţii noii religii în general, convertesc în interesul religiei lor metavalori ca obsequium şi sanctitudo, pentru a răspândi cuvântul Domnului. Pe de altă parte, creştinii impun valori noi, ca „graţia", gratia, coborâtă printre ei ca să le întărească existenţa, şi „binecuvântarea", benedictio, acordată de divinitate şi de puternicii episcopi creştini. Totodată, cum am arătat, creştinismul abandonează complet opoziţia roman/Barbar. Pe de altă parte, chiar atunci când scriau cu talent, scriitorii creştini nu urmăreau cu prioritate obiective literare. Pe când chiar autorii necreştini de reţete medicale considerau că ei făuresc în primul rând literatură. Cum am mai notat de fapt, scriitorii creştini confereau discursului lor vocaţii polemice şi doctrinare manifeste, considerau că ei exprimă, apără şi propagă cuvântul revelat de Dumnezeu. Reiterăm observaţia că ruptura faţă de literatura necreştină n-a fost totală. Se poate mai degrabă vorbi de o alternanţă între discontinuitate şi continuitate. Autorii creştini nu se izolează de tendinţele estetice generale ale literaturii latine. Ei sunt înrâuriţi de cultura păgână a vremii, pe care concomitent o combat şi încearcă s-o integreze.

De fapt literatura creştină debutează târziu, la sfârşitul secolului al ll-lea d.C. şi la începutul veacului următor. Pentru că nu pot fi considerate pendinte de literatură inscripţiile funerare mai vechi din catacombe, scrise într-o latină rudimentară. De fapt, chiar la Roma, limba oficială a bisericii creştine fusese iniţial greaca, în care erau redactate textele sacre. Până la urmă emerge însă şi o literatură creştină în latineşte, propagată în Italia, Africa şi în alte zone occidentale ale Imperiului. Cu unele excepţii, scriitorii creştini atestă că religia noastră nu rămâne total străină de marile tradiţii culturale şi filosofice ale antichităţii. Ei preiau, în funcţie de formaţia lor retorică, îndeobşte necreştină,

784


TRĂSĂTURI GENERALE

idei şi concepte ale păgânilor, prin excelenţă neoplatoniciene, şi se exprimă într-un stil clasicizant. Preocupările lor religioase vor asuma iniţial un caracter îndeosebi apologetic, adică dirijat spre combaterea păgânismului, pentru a îmbrăca ulterior o orientare patristică, menită să reprobe numeroasele erezii, ca donatismul, arianismul etc, care se dezvoltă în sânul comunităţilor creştine. S-a ajuns de fapt la un simbolism abstract de tip gnostic: problemele păcatului şi ale mântuirii au dobândit un statut privilegiat în reflecţiile autorilor creştini. Totodată mulţi dintre autorii creştini provin din Africa romană. Prin ei, Cartagina pare aproape să-şi ia revanşa asupra vechii Rome. Nu întâmplător, într-o polemică purtată împotriva lui Augustin, un episcop din Italia îl va acuza pe marele scriitor şi teolog african de perfidie punică!

Pe de altă parte, unii scriitori creştini au realizat opere deosebit de performante din punct de vedere artistic: Tertuilian, Lactanţiu, îndeosebi Augustin, însă şi alţii, printre prozatori, Prudentius, printre poeţi. Unele texte de proză capătă o coloratură romanescă. Lirismul autentic se împleteşte cu accentele retorice şi cu limbajul declamatoriu, în numeroase opere literare creştine. Exponenţii literaturii creştine, în majoritatea lor, aderă la cel de-al treilea clasicism1.

Minucius Felix

Unii cercetători moderni consideră că Tertuilian ar fi fost primul autor creştin important de literatură latină, iar Minucius Felix al doilea. Dar, în orice caz, testimoniul de apologetică latină oferit de Minucius Felix ilustrează prima fază a atitudinii comunităţilor creştine faţă de Imperiu şi societate, caracterizată de căutarea unei anumite concilieri, în vreme ce Tertuilian dă seama mai ales de etapa următoare, cea a refuzului structurilor tradiţionale date. Mărturia lui Minucius Felix rezidă în elegantul dialog intitulat Octauius.

Dispunem de puţine informaţii cu privire la viaţa lui Marcus Minucius Felix. Se pare că era originar din Africa romană, unde, înainte de convertirea la creştinism, ar fi fost un avocat talentat. Opinăm că ar fi trăit şi scris mai degrabă în a doua jumătate a secolului al ll-lea d.C, decât în prima parte a veacului subsecvent2. Titlul unicei opere conservate a lui Minucius Felix, adică „Octavius", Octauius, se referă de fapt la unul dintre personajele textului, care este, cum am semnalat imediat mai sus, convertit într-un mic dialog în manieră ciceroniană. Octauius constituie de fapt primul dialog vreodată scris de autori creştini. Discuţia se desfăşoară în clipe de tihnă, pe malul mării, la Ostia, între autor şi doi prieteni ai lui: creştinul Octavius lanuarius şi păgânul Caecilius Natalis. Controversa purcede de la o statuie a lui Serapis, pe care o salută Caecilius. Urmează o discuţie pe teme religioase, arbitrată de autor şi desfăşurată, fără înverşunare, potrivit acordului prealabil stabilit între antagonişti (MIN., l-4). Caecilius începe prin a apăra vechile culte religioase şi prin a reproba doctrina creştină, atitudinea exponenţilor ei (MIN., 5-l3). Octavius îi răspunde, exaltând bazele teoretice ale creştinismului şi morala lui (MIN., 16-37). în final, Caecilius pare să se recunoască învins şi să accepte creştinismul (MIN., 38-40).

785


LITERATURA CREŞTINĂ

Moderaţia caracterizează întreaga dezbatere, care nu comportă o dramă colectivă, ci o conversaţie elegantă, între intelectuali rafinaţi. Octavius respinge acuzaţiile aduse creştinismului, pornind de la unele elemente neopitagoreice, care par a conduce polemica spre un creştinism filosofic, mai degrabă integrat tradiţiei culturale antice decât ostil ei. în realitate, integrarea este incompletă. Octauius răspunde orizontului de aşteptare al literaţilor vremii, foarte competenţi în materie de literatură şi de filosofie antică. Pe aceştia, Minucius Felix încearcă să-i convingă, să-i atragă de partea noii religii. Scriitorul expune ideile cu precauţie şi eleganţă, deşi cu ardentă convingere, care caută mai ales mijloace subtile de persuasiune. Octauius constituie un relevant exemplu de suasorie şi de controversă creştine. După exemplul lui Cicero, Minucius Felix îşi structurează cu abilitate dialogul, astfel încât discuţiile să se desfăşoare lin şi firesc. Punerea în scenă evocă, în treacăt, murmurul valurilor şi frumuseţea peisajului ambiant*. Scriitura comportă o exprimare de o puritate aproape clasică. Frazele sunt ample, clare, ciceroniene, bogate într-o ornamentaţie stilistică plasticizantă. Este limpede că, deşi ruptura cu vechile structuri mentale antice nu poate fi escamotată, Minucius Felix se străduieşte să dovedească existenţa unei continuităţi, să demonstreze prezenţa unor punţi de legătură între vechiul discurs mental şi veşmântul lui stilistic, pe de o parte, şi noua credinţă creştină, pe de alta3.



Tertuilian

Ponderaţiei subtile a lui Minucius Felix i se contrapune vehemenţa lui Tertuilian, de altfel un scriitor înzestrat cu un talent literar remarcabil. Propensiunea spre montanism l-a determinat oare să preconizeze contestarea globală, aprigă a societăţii antice? Sau invers - cum este probabil - recuzarea structurilor socio-politice şi cultural-religioase l-a împins spre aderarea, în ultimă instanţă, la erezia montanistă, deosebit de aspră faţă de Imperiu şi de obiceiurile lui? Opera amplă a lui Tertuilian dezvăluie inflexibilitate crescândă şi evoluţie spirituală, din care nu lipsesc angoase răscolitoare.



Quintus Septimius Florens Tertullianus era, ca şi Minucius Felix, originar din Africa romană. El s-a născut la Cartagina, în jurul anului 160 d.C, din părinţi necreştini. Tatăl său era centurion în garda proconsulului provinciei Africa. Tertuilian a studiat cu asiduitate la Cartagina retorica, dar şi dreptul, de fapt toate ramurile culturii antice. Trebuie totuşi să fi încercat anumite frustrări şi complexe, datorită originii sale relativ modeste, şi mai ales să-şi fi cenzurat cu asprime un

S-a detectat totuşi un bizar simbolism şi în construirea cadrului dialogului, care ar fi concomitent realist şi „criptocreştin", cu subtilitate. Bărcile trase pe plaja Ostiei ar conota pe cele ale Tiberiadei, în vreme ce jocurile inocente ale copiilor de pe acelaşi ţărm ar aminti cuvântul lui Cristos (MIM, 4).

786

TERTULLIAN



eros năvalnic, pulsiuni psihice deosebit de puternice. S-a creştinat în jurul vârstei de 30 de ani şi s-a remarcat cu rapiditate prin forţa elocinţei, însă şi prin austeritatea morală. A fost ales preot şi a militat cu fervoare pentru creştinismul intransigent, sub flamura unei mentalităţi organic protestatare, efen/escente şi aprige. Sufletul său veşnic nemulţumit, încărcat de fermenţi spirituali contradictorii, inflexibilitatea sa doctrinară l-au determinat, spre sfârşitul vieţii, îndeosebi prin 207-213, să adere la erezia montanistă. Secta creată de Montanus, prin 160-l70 d.C, predica o extremă austeritate, întoarcerea spre moravurile creştinismului iniţial şi refuzul oricărei pactizări cu lumea necreştină. Mai târziu, Tertuliian s-a despărţit şi de montanişti, ca să-şi creeze o sectă proprie, încă mai intransigentă. Se pare că Tertuliian ar fi murit la o vârstă foarte înaintată.

Activitatea literară foarte fecundă a lui Tertuliian s-a desfăşurat între 197 şi 222 d.C. S-au păstrat 31 de lucrări, în vreme ce alte 11 s-au pierdut4. Nu vom putea menţiona şi prezenta toate scrierile conservate. Din primii ani de creaţie literară datează scrieri cum au fcst: „Către martiri", Ad martyres, „Către păgâni", Ad nationes, şi mai ales .Apologia", Apologeticum. Ad nationes, în două cărţi, încorporează o virulentă condamnare a păgânismului. Termenul de naţio, de fapt „seminţie", subînţeles „străină", desemna, graţie unui ebraism transpus în greacă şi apoi în latină, „necredincioşii". Cum am mai arătat, „străinul" sau „celălalt" nu mai era Barbarul, ci necreştinul. în această scriere sunt atacaţi violent păgânii persecutori şi sunt respinse acuzaţiile de imoralitate aduse de ei creştinilor. De asemenea sunt satirizate implacabil tradiţia culturală necreştină, modul de viaţă, religia, ideile societăţii oficiale. Apologeticum constituie opera cea mai importantă a lui Tertuliian şi totodată baza apologeticii creştine. Apărarea dreptei credinţe asuma forma unui discurs, adresat guvernatorilor provinciei Africa şi structurat după normele oratoriei clasice. în cursul expunerii, Tertuliian întoarce cu abilitate, împotriva adepţilor cultelor religioase tradiţionale, acuzaţiile aduse de ei creştinismului.

Tertuliian prezintă şi chintesenţa doctrinei creştine (Apoi., 15, 8-27). Creştinismul nu trebuie confundat cu un sistem filosofic [Apoi., 46-49). Mai ales însă îl preocupă refutarea succesivă a obiecţiilor aduse creştinilor, crimele şi imoralitatea de care erau învinuiţi, neparticiparea la cultul imperial şi la serbările păgâne, detestarea statului şi societăţii romane. Ceea ce conferă validitate artistică Apologiei este tocmai înverşunarea manifestată împotriva societăţii tradiţionale, minate de orgoliul, viciile şi erorile ei. în anul 200 d.C, Tertulfian publică „Despre subterfugiul ereticilor", De praescriptione hereticorum, care prefigurează întreaga literatură patristică şi va servi ca text de bază bisericii oficiale. Tertuliian blamează cu pasiune ereziile, care începuseră să se dezvolte pe corpul creştinismului: orice sectă care nu se înscrie în tradiţia apostolică trebuie respinsă*. Ardentul rigorism al lui Tertuliian emerge într-o lucrare ca „Despre ţinuta femeilor", De cultu feminarum. Aici, scriitorul recomandă fecioarelor să poarte un văl pe faţă nu numai la biserică, ci şi pe stradă şi în reuniunile publice.

„Despre post împotriva materialiştilor", De ieiunio aduersus psychicos, traduce consecinţele adeziunii lui Tertuliian la montanism. Montaniştii şi adeptele lor, profeteie, aşteptau permanent reîntoarcerea lui Cristos, în haine de judecător, sub semnul Duhului Sfânt. De aceea Tertuliian exaltă asceza şi abstinenţa, preconizate de montanişti. El reprobă, pe un ton pasional, adepţii

Refutarea ereziilor implică principii ale dreptului roman. Sectele eretice ar vehicula forme deghizate de idolatrie păgână.

787


LITERATURA CREŞTINĂ

bisericii oficiale, „materialiştii" (psychicî), care ar vegeta In mijlocul unei vieţi carnale şi animalice, pe când montaniştii, „spiritualiştii" (pneumatici), ar duce o existenţă cu adevărat demnă. Idei similare apar In alte lucrări, unde este sondată condiţia umană, ca în „Despre spirit", De anima, sau „Despre exortarea castităţii", De exhortatione castitate etc. Iar „Despre carnea lui Cristos", De carne Christi, posterioară lui 212 d.C, proclamă realitatea corpului omenesc al lui Cristos. Tertuilian declară că biserica oficială ar pactiza cu duşmanii ei, că iartă prea uşor păcatele, care n-ar reclama îngăduinţa. Trebuie să prevaleze justiţia, şi nu toleranţa.



Ideile şi arta lui Tertuilian

Tertuilian a fost fondatorul apologeticii latine şi totodată unul dintre iniţiatorii patristicii. El abordează problemele cardinale ale Dreptei Credinţe, precum cele ale răului, moralităţii noi, făuririi unor structuri mentale inedite, trinităţii etc. Tertuilian consemnează aspecte relevante ale vieţii urbane a vremii. A fost cu adevărat un luvenal creştin. Combustiei interioare, cultului ascezei şi fermităţii doctrinare le corespunde o indignare permanentă. Vehementa critică traduce exigenţe oratorice tradiţionale, însă şi un temperament exploziv, precum şi un supraeu foarte exigent. într-o reputată teză de doctorat, Jean-Claude Fredouille a apreciat ardoarea „sacră" a polemistului, ca expresie a modelului omului mânios, „l'homme en colere", şi a stilului pasional. Confruntării pacifice a sistemelor de gândire, practicate de întreaga cultură antică, i se substituie războiul de idei. Nu există, afirmă Tertuilian, cale de mijloc între adevăr -totdeauna revelat - şi eroare. Totuşi preconizarea implacabilă a interdicţiilor religioase, cultural-sociale, morale este compensată de clamarea rolului pozitiv al îndurării, postului şi penitenţei, chiar de un anumit pragmatism. Tertuilian, deşi preconizează discontinuitatea, ruptura cu societatea şi cultura tradiţională, operează o abilă conversiune a experienţelor literare necreştine, în vederea optimizării propagandei pe care o întreprindea. Deoarece Tertuilian, cum am arătat, era un competent cunoscător al retoricii, filosofiei şi dreptului societăţii tradiţionale.



Am arătat mai sus că Tertuilian mânuieşte schemele oratoriei consacrate, subtilităţile retorice4bis. Sintaxei ciceroniene a discursului, întemeiată pe triada clasică (a instrui, a delecta, a emoţiona), i se aliază o scriitură foarte colorată, adesea caustică, o patină barocă şi mai ales expresionistă. Desigur, abundă reminiscenţele livreşti, locurile comune, împrumuturile lexicale din opera lui Apuleius. însă Tertuilian se adresează şi latinei colocviale a epocii, ca să-şi făurească un vocabular foarte expresiv. Utilizează şi proverbe populare. De asemenea, el creează cuvinte ori conotaţii noi, pentru a ilustra conceptele inedite, căci înzestrează metalimbajul teoretic al creştinismului cu termeni ca „treime", trinitas, sau „persoană", persona (care primeşte o accepţie total necunoscută culturii tradiţionale). Limbajul lui Tertuilian, deşi pitoresc şi foarte

. 788


IDEILE Şl ARTA LUI TERTULLIAN

pregnant, este adesea sinuos, obscur, aproape ermetic. Acest limbaj complicat se adaptează spiritualismului exacerbat al autorului. Oricum, suflul viguros al demonstraţiei ideilor, relieful deosebit de pregnant al imagisticii, expresivitatea scriiturii i-au asigurat lui Tertullian statutul de al doilea mare talent artistic prilejuit de literatura creştină. Autori ca el compensează reculul înregistrat de proza necreştină a secolului al lll-lea d.C.5



Alţi prozatori ai secolului al lll-lea

într-adevăr, eforturile lui Tertullian au avut continuatori abili. O reală efervescenţă, o veritabilă creativitate se pot degaja din dezvoltarea prozei creştine, în această vreme de sterilizare a prozei păgâne. Totodată contestaţia globală a societăţii şi culturii tradiţionale rămâne invarianta, elementul focalizator al propagandei întreprinse de urmaşii lui Tertullian. Ciprian este cel mai semnificativ dintre ei. Predicatorii creştini erau adesea obligaţi să recurgă la un discurs apropiat de exprimarea colocvială a adepţilor noii religii, proveniţi din categoriile sociale de condiţie modestă.



Tascius Caedlius Ciprianus a fost un profesor de retorică, tot romano-african din Cartagina, convertit la creştinism prin 246 d.C. şi devenit ulterior episcop. Prin 250 el este urmărit de persecutori, cum rezultă din scrisori ale sale, redactate în această perioadă. Mai târziu şi-a alcătuit operele capitale, „Despre biserica catolică", De catholica ecclesia, şi „Despre cei ce au alunecat" (de fapt „au abjurat"), De lapsis, în care reprobă cu severitate implacabilă orice îngăduinţă faţă de creştinii care, înfricoşaţi, îşi abandonaseră religia şi sacrificaseră zeilor în timpul persecuţiilor. Ciprian va fi decapitat din ordinul împăratului Valerian, la 14 septembrie 258.

Ciprian continuă în mod intenţional orientarea lui Tertullian, însă nu atestă virtuozitatea retorică a maestrului său. El manijfestă însă o anumită sensibilitate spirituală, când îşi narează convertirea în „Către Donatus", Ad Donatum, care prefigurează introspecţia lui Augustin. Ceea ce nu-i diminuează inflexibilitatea, încearcă să se exprime simplu, dar în manieră ciceroniană.

Un alt romano-african şi profesor de retorică numit Arnobius s-a convertit la creştinism sub Diocleţian. Afirma că adeziunea la noua Credinţă fusese determinată de un vis. A scris, în şapte cărţi, „împotriva păgânilor", Aduersus nationes, care constituie o stranie mărturie de apologetică, anterioară hotărârii de a i se acorda creştinismului toleranţa. Esenţialul rezidă în refutarea sistematică a incriminărilor aduse creştinismului de către păgâni, care îi atribuiau acestuia răspunderea tuturor calamităţilor vremii. Arnobius nu pare a fi cunoscut temeinic dogmele creştine, dar şi-a combătut adversarii cu intransigenţă şi ironie sarcastică foarte performante. Ca şi Tertullian, Arnobius a pendulat între un stil de inspiraţie clasicizantă şi un suculent expresionism popular. Pentru a contesta global vechea lume antică, a citat îndeosebi din Platon şi Lucreţiu6.

LITERATURA CREŞTINA



Commodianus

intransigenţa, polemica efervescentă, contestarea neîndurătoare a lumii antice asumă accente încă mai acuzate în mărturia primului poet creştin de limbă latină, adică în poemele lui Commodianus.

Nu cunoaştem nici patria şi nici numele complet ale lui Commodianus, scriitor care a trăit probabil în secolul al lll-lea şi, într-un acrostih din poemele sale, s-a proclamat „Commodianus cerşetor al lui Cristos" (adică ascet), Commodianus mendicus Christi. într-o culegere de optzeci de poeme, de dimensiuni care variază între 6 şi 48 de stihuri şi intitulată „învăţături", Instructiones, Commodianus reprobă cu intransigenţă pe păgâni şi pe mozaici, însă recomandă creştinilor o conduită ireproşabilă, plină de caritate, pe temele cele mai pioase. Sunt acuzate luxul unor femei creştine {Instr., 2, 18-l9), funeraliile somptuoase (Instr., 2, 33). Hexametrii lui Claudian sunt alcătuiţi în acrostih (două acrostihuri sunt abecedare: Instr., 1, 35 şi 2, 19). Poemele au fost grupate în două cărţi. încă mai semnificativă este cealaltă operă a lui Commodianus, adică poemul relativ amplu şi format din 1060 de hexametri, purtând titlul de „Poemul apologetic", Carmen Apologeticum. După o vehementă reprobare a păgânismului (CA., vv. l-88) şi o prezentare a doctrinei trinităţii, singurul mijloc de salvare a oamenilor (CA., vv. 89-790), Commodianus închipuie un tablou al conflagraţiei lumii romane şi al triumfului final al dreptăţii (CA, vv. 79l-l060).

Accentele satirice, tensiunea emoţională accentuată sunt subordonate pretutindeni, în special în Carmen Apologeticum, tonului apocaliptic şi unor elemente de doctrină eretică (montanistă, sabelliană etc). Fantezia şi realitatea se împletesc în tabloul cuceririi Romei de către Barbari, care îi vor considera pe creştini ca pe fraţii lor (C. A., vv. 807-822). Apoi focul va purifica pământul şi va aduce conflagraţia finală a universului. înaintea clamării eternităţii Romei de către scriitorii din cercul Nicomachilor, Commodianus se ridică deschis împotriva Imperiului. Sub impactul psihologiei colective, făurite de anarhia militară, de eşecurile Romei şi de persecutarea creştinilor, poetul întrevede ruinele fumegânde ale statului imperial, simbol al corupţiei, şi se bucură nespus. De aceea exclamă: „plânge pentru veşnicie, cea care se fălea că este eternă", adică Roma (C. A., v. 923, în latină: luget in aeternum quae se iactabat aeterna). Niciodată ura împotriva Romei n-a fost atât de intensiv exprimată în literatura latină. Poezia apocaliptică a lui Commodianus respinge orice clasicism, cum recuză orice tradiţie romană. Ea se hrăneşte „gurmand" din expresionismul popular. De unde abateri masive de la normele clasice, de ordin lexical, morfologic şi sintactic. Commodianus ştie să alcătuiască hexametri buni. Totuşi, privilegiază o metrică novatoare, de sorginte populară, pe care o atestau şi inscripţiile vremii. Primul hemistih al hexametrului se bazează pe accent, încât numai a doua parte a versului, care vine după o cezură invariabil pentimemeră, respectă tiparul clasic al cantităţii. Toate acestea nu-l împiedică pe Commodianus să recurgă la un limbaj figurat, la exclamaţii, interogaţii şi tirade retorice. Spiritualismul lui intransigent, contestarea societăţii, culturii şi religiei

790

COMMODIANUS



tradiţionale vehiculează însă ostentativ un expresionism popular anticlasic. Commodianus este aproape o insulă chiar în interiorul literaturii creştine7.

Lactanţiu

Lactanţiu ilustrează un moment de tranziţie. Ori, mai bine spus, o răscruce pe drumul evoluţiei literaturii creştine, de la contestaţia globală la concilierea cu societatea, cu Imperiul şi cultura tradiţională. Şi nu numai pe plan stilistic. Totuşi concilierea funcţionează, în discursul lui Lactanţiu, numai faţă de Imperiu şi de tradiţiile lui culturale. Cultele păgâne şi adepţii lor nu află nici o îngăduinţă în ochii lui Lactanţiu.



Lucius Caecilius Firmianus Lactantius era şi el romano-african, născut probabil în jurul anului 250 d.C., retor şi discipol al lui Arnobius. Iniţial păgân, a fost angajat de Diocleţian ca profesor în şcoala retorico-propagandistică din Nicomedia. Din această perioadă datează unele scrieri precreştine în versuri şi în proză. Se pare că persecutarea majoră a creştinismului, iniţiată de împăratul Diocleţian în 303 d.C, l-a tulburat profund. Oricum împăratul Galerius a închis şcoala din Nicomedia şi Lactanţiu a aderat la creştinism. Se pare că şi-a petrecut sfârşitul vieţii în anturajul împăratului Constantin.

S-au pierdut toate scrierile precreştine ale lui Lactanţiu, inclusiv manualul de metrică şi gramatică, intitulat „Gramaticul", Grammaticus. De altfel nu s-au conservat, în totalitatea lor, nici lucrările compuse după convertirea la creştinism, survenită după ce Lactanţiu depăşise vârsta de 50 de ani8. Scrierile de teologie creştină preconizează îndeobşte o religie destul de raţionalistă. Nu incidental Lactanţiu vădeşte simpatie pentru Minucius Felix. Tocmai aceste lucrări i-au prilejuit lui Lactanţiu reputaţia de „Cicero creştin", de „universitar creştin", de „primul adevărat literat creştin". în „Despre lucrarea lui Dumnezeu", De opificio Dei, tratat în două cărţi, alcătuit în 305 d.C, Lactanţiu combate ideile epicureilor şi reia concepţiile stoicilor relative la lume ca „lucrarea divinităţii". Ideea de providenţă, învestită cu unele conotaţii filosofice, mai mult decât religioase, domină şi alte opere.

Prin 307-310 d.C, Lactanţiu redactează „Instituţiile divine", Institutiones diuinae, în şapte cărţi, mărturia sa teologică fundamentală. Această amplă operă încearcă o prezentare de ansamblu a doctrinei creştine. Primele trei cărţi înglobează o critică sistematică a politeismului şi a filosofiei tradiţionale. Celelalte prezintă teologia şi morala creştină şi se încheie printr-o exortaţie vibrantă spre adoptarea noii religii9. Ulterior, Lactanţiu a alcătuit o epitomă a acestei vaste lucrări. în „Despre mânia lui Dumnezeu", De ira Dei, Lactanţiu proclamă superioritatea concepţiei creştine despre divinitate, faţă de ideile epicureice şi stoice, în acelaşi domeniu. Nu trebuie admisă, spune teologul, doar opinia că divinitatea ar fi totdeauna bună. Lactanţiu tinde să întemeieze o filosofie providenţialistă a istoriei, a cărei principală expresie este „Despre morţile persecutorilor", De mortibus persecutorum, operă apărută prin 315 d.C, puţin după declararea tolerării creştinismului. Tonul se înăspreşte pentru

■ 791


LITERATURA CREŞTINĂ

a reflecta triumful noii religii. Lactanţiu se străduieşte să demonstreze că mânia divină a pedepsit cumplit, printr-un sfârşit abominabil, toţi împăraţii care au persecutat pe creştini. Această monografie istoriografică prezintă într-o asemenea lumină istoria Romei. Se pare că Lactanţiu ar fi avut antecesori, ale căror opere nu ni s-au păstrat. Oricum, astfel el oferă pentru cititorul modern primul testimoniu de istoriografie creştină.

Antropocentrismiii vechii istoriografii romane, diminuat în operele istoricilor necreştini ai vremii, scade considerabil în discursui istoriografie al iui Lactanţiu, care vehiculează o concepţie providenţialistă şi teleologică cu privire la desfăşurarea procesului istoric. în vreme ce osteneala istoriografului este închipuită ca o formă de „serviciu militar al lui Cristos", miliţia Christf. în principal divinitatea făureşte istoria evenimentelor. Totuşi Dumnezeu reacţionează faţă de actele oamenilor, pedepsind cele reprobabile şi răsplătind faptele bune. O lume atroce se degajă din discursul istoricului. Lactanţiu exaltă comportarea pilduitoare a martiriîor creştini, însă descrie cu lux de amănunte terifiantele torturi pe care le înduraseră. Identic, adică asumând o precizie clinică, descrie Lactanţiu sfârşitul persecutorilor. El stăruie asupra a trei aspecte: a) toţi persecutorii au fost împăraţi incompetenţi şi tiranici, întrucât s-au comportat detestabil în toate domeniile politicii lor (fiscal, militar, administrativ eic); b) fie că au murit în patul lor sau pe câmpul de luptă, divinitatea i-a pedepsit printr-un sfârşit atroce şi ruşinos; c) principii toleranţi faţă de creştini s-au dovedit buni cârmuitori în toate privinţele. Nu atât faptele concrete au contat, ci mai ales conotaţia lor religioasă. Astfel reformele lui Diocleţian, astăzi considerate ca utile şi urmărind redresarea Imperiului, emerg, din opera lui Lactanţiu, ca profund inumane, dăunătoare, ridicole (De mort. pers., 7). Totuşi Lactariu este, probabil, cel mai semnificativ şi mai talentat istoriograf creştin. De altfel, când nu trebuie să apere frontal doctrina creştină, Lactanţiu, în scrierile teologice, dă seama de un raţionalism tolerant, suplu. El se comportă ca un fiiosof creştin, discipol al lui Platon şi Cicero, care nu refuză total un sincretism teoretic. Lactanţiu încearcă să salveze din tradiţia necreştină tot ce nu ora ireconciliabil cu noua religie.

S-a arătat că Lactanţiu dispunea de o foarte bogată bibliotecă, în care, pe lângă autori creştini şi Biblia, figurau numeroşi scriitori păgâni. Astfel Lactanţiu a intrat în complexe raporturi de intertextualitate cu Seneca. Destul de frecvent, Lactanţiu a citat din operele filosofului din Corduba10.

Scriitura lui Lactanţiu este îndeobşte intenţional şi programatic ciceronizantă. Acest fapt a fost remarcat încă din antichiiate (HIER., Ep., 58, 10). în operele teologice, Lactanţiu se exprimă într-o latină clară, întemeiată pe simetria măiestrită a frazelor şi a alcătuirii lor, pe o ornamentaţie stilistică echilibrată şi elegantă. Lactanţiu aderă cu entuziasm la cel de-al treilea clasicism, ilustrând şi pe acest plan stabilirea de contacte cu tradiţia şi experienţele necreştine. Dar discursului pasionai din De mortibus persecutorum îi corespunde, pe plan

792


LACTANŢIU

stilistic, o manieră parţial expresionistă. Cum am arătat, atrocităţii faptelor înfăţişate îi este congruentă o expresie literară bazată pe o scriitură colorată, pitorească, uneori violentă. Intensitatea expresiei se slujeşte de portrete acuzate, de scene şi tablouri viguroase, de acumularea antitezelor, de un vocabular încărcat de indignare, de reacţie emoţională foarte puternică.



Yüklə 2,43 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   46   47   48   49   50   51   52   53   54




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin