Fernand Braudel



Yüklə 1,28 Mb.
səhifə7/33
tarix12.01.2019
ölçüsü1,28 Mb.
#95192
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   33

Reprezintă divertismentul, evaziunea, mondenităţile, expresia logică a acestor mari reprezentaţii? Da, câteodată. La Haga, care se sileşte să devină inima politică a Olandei, târgurile sunt pentru Stathouder mai ales prilejul să invite la masa lui „domni şi doamne de rang înalt”. La Veneţia, târgul de la Sensa (324), de ziua înălţării care durează cincisprezece zile, este o manifestaţie rituală şi teatrală: în piaţa San Marco, se instalează dughenele negustorilor străini; bărbaţii şi femeile ies pe stradă mascaţi, iar Dogele, în faţa lui San Nicolo, se logodeşte cu marea, ca în timpurile de odinioară. Dar gândiţivă că la târgul de la Sensa, veniţi să petreacă şi să se bucure de spectacolul uimitorului oraş, se grăbesc să vină în fiecare an mai bine de 100 000 de străini (325). La fel, la Bologna, târgul de la Porchetta (326) prilejuieşte o uriaşă sărbătoare, populară şi aristocratică totodată. In secolul al XVII-lea, cu această ocazie se montează în Piazza Maggiore un decor de teatru, provizoriu, în fiecare an un altul, şi despre ale cărui extravaganţe ne vorbesc desenele din Insignia păstrate în arhive. Alături de teatru, „prăvăliile lârgului”, puţin numeroase, sunt amenajate, foarte evident, pentru a satisface capriciile publicului şi nu pentru marile afaceri. Bartholomew Fair (327), la Londra, este şi el locul de întâlnire a petrecerilor populare simple, „fără negoţ serios”. Unul din acele adevărate târguri reziduale făcute să amintească, dacă mai era nevoie, aerul de chermeză, atmosfera licenţioasă, pornirea de a lua în derâdere viaţa obişnuită, care sunt o caracteristică a tuturor târgurilor, ale celor mai animate ca şi aiecelor mai puţin animate. Proverbul are dreptate când spune: „De la iarmaroc nu te întorci ca de Ia Piaţa” (328).

, „^|mPotrivă, târgul parizian de Ia Saint-Germain *¦ ^9), singurul în capitală rămas foarte viu, sub semnul amuzamentului – să ne gândim Ia celebrele l „nocturrie„ cu miile lor de torţe, care sunt un foarte căutat – păstrează latura lui comercială; el prilejuieşte virizări masive de ţesături, de postavuri sau de pânzeturi, căutate de o clientelă bogată ale cărei carose sunt garate într-u^ „parking„ rezervat. Şi această imagine corespunde mai degrabă decât cele ce o preced realităţii obişnuite a târgurilor, înainte de orice locuri de întâ'l-nire negustoreşti. Doi vizitatori olandezi uluiţi (februarie 1657) notează: „Trebuie să recunoaştem, de faţă fiind şi luând în seamă această mare felurime de mărfuri de mare preţ, că Parisul este centrul în care găseşti tot ce este mai rar în lume” (330).

Evoluţia târgurilor

S-a spus adesea că târgurile erau pieţe cu ridicata, exclusiv între negustori (331). Aceasta înseamnă a nu lua în seamă decât activitatea lor esenţială şi a neglija, la bază, o uriaşă participare populară. Oricine are acces la târg. La Lyon, după spusele cârciumarilor, judecători buni într-un asemenea caz, „pentru un negustor care vine la târg călare şi care are din ce să cheltuiască şi să stea într-o casă bună, vin alţi zece pe jos care sunt prea mulţumiţi să găsească vreun han prăpădit”, în care să se adăpostească (332). La Salerno sau într-un alt târg napolitan, o droaie de ţărani se folosesc de prilej ca să vândă care un porc, care o legătură de fir de borangic sau un butoi de vin. În Aquitania, bouarii şi zilierii se duc la târg doar ca să participe la petrecerea colectivă: „Porneau spre târg înainte de a se crăpa de ziuă şi se întorceau târziu în noapte, după ce zăboveau prin cârciumile de pe drumul mare” (333).

În realitate, într-o lume încă esenţial agricolă, orice târg (chiar cele mai mari) este deschis şi cunoaşte o prezenţă ţărănească uriaşă. La Leipzig? Târgurile sunt dublate de considerabile târguri de cai şi de vite (334), La Anvers, care, prinl567> are, împreună cu Berg-op-Zoom, patru târguri principale (două într-un oraş, două îa celălalt de câte trei săptămâni fiecare), se ţin şi două târguri de cai de câte trei zile, unul de Rusalii, lH je Sfânta Măria Mică, în septembrie. Este vorba de animale de calitate, „frumoase la privit şi profitabile”* venind în special din Danemarca – în fond un fel de „saloane ale automobilului” (335). Ba încă la Anvers există o clasificare, o separare de genuri. Dar la Verona (336), oraş însemnat din Terraferma veneţiană, toate se amestecă şi, în aprilie 1636, succesul târgului ţine, după părerea experţilor, mai puţin de mărfurile venite din afară, cât de „mulţimea de animale de toate felurile ce au fost aduse aici”.

Acestea fiind zise, este adevărat că esenţa târgu-rilor, vorbind din punct de vedere economic, ţine de activitatea marilor negustori. Eisânt cei care, perfecţionând unealta, au făcut din ea punctul de întâlnire al marilor afaceri. Creditul a fost inventat de târguri sau reinventat de ele? Olivier C. Gox (337) ar vrea să vedem aici exclusiv o invenţie a adevăratelor pieţe negustoreşti, şi nu a târgurilor, aceste oraşe artificiale. Cum creditul este, fără îndoială, vechi de când lumea, discuţia este oarecum zadarnică. Un fapt este sigur, în orice caz: târgurile au dezvoltat creditul. Nu există târg care să nu se încheie printr-o şedinţă de „plăţi”. Aşa se întâmplă la Linz, târg uriaş din Austria (338). La fel la Leipzig, în perioada primei sale prosperităţi, pe Umpul ultimei săptămâni, numită Zahlwoche (339), „săptămâna plăţii”. Chiar la Lanciano (340), oraş „ârunt din Statul pontifical, inundat cu regularitate de târgul lui, de dimensiuni totuşi modeste, găsim grămezi întregi de vechi scrisori de schimb. Tot aşa, de la Pezenas sau de la Montagnac, ale căror târguri, relee ale celui de la Beaucaire, sunt de o calitate asemănătoare, o mulţime de scrisori de schimb sunt îndrumate spre Paris sau spre Lyon (341). Târgurile sunt, într-adevăr, o confruntare între datorii care, nimicindu-se unele pe altele, se topesc ca zăpada la soare: acestea sunt minu-ni; e scontro-lui, ale compensaţiei. Vreo sută de nJli de „scuzi aur în aur„, cu alte cuvinte monedă ^ctrva, pot să regleze la Lyon, prin clearing, t ţj CC „buri ajungiruTla milioane. Cu atât mai mult cât o bună parte din datoriile care rămân sunt achitate fie printr-o făgăduială de plată pe C) piaţă oarecare (scrisoarea de schimb), fie printr-u^ report de plată la târgul următor: acesta este deposilo, care se plăteşte obişnuit cu 10% pe an (2,5% pe trei luni). În felul acesta târgul este un creator de credit.

Asemuind târgul cu o piramidă, acesta se construieşte în etaje, pornind Ia bază de Ia o mulţime de activităţi comerciale mărunte privind mărfurile brute, de obicei perisabile şi ieftine, până la mărfurile de lux, venite de departe şi scumpe; vârful este constituit de comerţul activ cu bani, fără de care totul ar sta pe loc sau, în cel mai bun caz, nu s-ar mişca cu aceeaşi viteză cu care se mişcă. Dar evoluţia marilor târguri pare. În linii generale, să fi dat câştig de cauză creditului faţă de marfă, vârfului faţă de baza piramidei.

În orice caz, aceasta este curba pe care o desenează foarte de timpuriu destinul exemplar al vechilor târguri din Champagne (342). În momentul lor de apogeu, prin 1260, mărfurile şi banul alimentează un trafic foarte viu. Atunci când se face simţit refluxul, primele lovite sunt mărfurile. Piaţa de capital supravieţuieşte îndelung şi păstrează reglementări internaţionale active până prin 1320 (343). În secolul al XVI-lea. Un exemplu şi mai convingător este cel al târgurilor de la Piacenza. Numite de Besancon. Ele succed – de unde şi numele, care le rămâne – târgurilor întemeiate în 1535 de către genovezi la Besancon (344), pe atunci oraş imperial, pentru a concura târgurile de la Lyon, al căror acces le fusese închis de către Franc isc I. De Ia Besancon, aceste târguri genoveze au fost transferate, de-a lungul anilor, la Lons-le-Saunier, la Montluel, Ia Chambery, până la urmă la Piacenza (1579) (345), unde au înflorit până în 1622 (346). Să nu Ie judecăm după aparenţe. De patru ori pe an, ele sunt un loc de întâlniri hotă-râtoare dar discrete, cam aşa cum sunt în zilele noastre reuniunile Băncii internaţionale de la Basel. La întâlnire nu se vede nici un fel de marfa, se aduc foarte puţin bani peşin, dar este prezentă

0 masă de scrisori de schimb, într-adevăr semnele întregii bogăţii a Europei, al căror cel mai viu curent sunt plăţile Imperiului spaniol. Sunt prezenţi vreo şaizeci de oameni de afaceri, banchieri di conto, genovezi cei mai mulţi, câţiva rruilanezi, alţii florentini. Ei sunt membrii unui club în care nu poţi intra fără să plăteşti o cauţiune mare (3 000 de scuzi). Aceşti privilegiaţi fixează ii conto, ceea ce înseamnă cursul schimburilor de lichidare la sfârşitul fiecărui târg. Este momentul de vârf al acestor reuniuni, la care asistă, pe ascuns, negustorii care se ocupă cu schimburile de valori, cambiaiori şi reprezentanţi ai marilor firme (347). Sunt în totul 200 de iniţiaţi, oameni discreţi, care negociază afaceri uriaşe, poate de 30-40 milioane de scuzi pentru fiecare târg, ba chiar mai mult dacă e să dăm crezare cărţii bine documentate a genovezului Domenico Peri (1638) (348).

Dar totul are un sfârşit, până şi ingeniosul şi profitabilul clearing genovez. El nu funcţiona decât în măsura în care argintul Americii ajungea până la Genova în cantităţi îndestulătoare. Când intrările de metal alb descresc, prin 1610, edificiul este ameninţat. Ca să fixăm o dată, nu cu totul arbitrară, să reţinem transferarea târgurilor la Novi, în 1622 (349), pe care milanezii şi toscanii nu au acceptat-o şi care este un bun reper pentru deteriorarea de care vorbeam. Dar vom reveni cu privire la această problemă.

? I circuilc

Legate între ele, târgurile comunică unele cu altele. Fie că e vorba de simple târguri negustoreşti, fie ca e vorba de târguri de credit, ele sunt organizate Pentru a înlesni circuitele. Dacă însemnăm pe o hartă târgurile unei regiuni date (Lombardia) (350) sau regatul Neapolelui (351), în secolul al XV-lea „e exemplu, sau circuitele târgurilor care seântre-taie la Linz, pe Dunăre: Krems. Vicna, Freistadt, Graz, Viena. Salzburg, Bolzano (352), calendarul acestor reuniuni succesive denotă că ele acceptă dependenţe reciproce, că negustorii trec de la un târg la altul cu căruţele, cu animalele de povară, cu mărfurile în spinare, până când cercul acestor călătorii se închide iar şi începe din nou. Este vorba adică de o mişcare într-un fel perpetuă. Cele patru oraşe, Troyes, Bar-sur-Aube, Provins şi Lagny, care îşi împart în evul mediu marile târguri din Champagne şi Brie, îşi pasează mingea de la unul la altul tot anul. Henri Laurent (353) pretinde că primul circui t a fost cel stabilit de târgurile Flandrei; târgurile din Champagne I-ar fi imitat. E posibil, Doar dacă nu cumva mişcarea circulară nu s-a creat aproape pretutindeni, ca de la sine, printr-un fel de necesitate logică şi asemănătoare mişcării pieţelor obişnuite. Ca şi în cazul pieţii, este nevoie ca regiunea căreia târgul îi sleieşte capacitatea de ofertă şi cerere să aibă timp să şi-o reconstituie. De unde pauze, răgazuri necesare. Este nevoie, de asemenea, ca datele Ia care au Ioc, calendarul deosebitelor târguri, să înlesnească itinerariile negustorilor ambulanţi care le vizitează unul după altul.

Mărfurile, banii şi creditul sunt prinse în aceste mişcări giratorii. Evident, în acelaşi timp, banul animă nişte circuite de deschidere mai largă şi atinge de obicei un punct central de unde porneşte din nou reluându-şi cursa. In Occident, în limpede revenire începând din secolul al Xl-lea, un centru anume va domina până la urmă întregul sistem european de plăţi. În secolul al XlII-lea, acest centru e alcătuit din târgurile din Champagne – atunci când ele decad, după 1320, repercusiuni ale acestui fapt se înregistrează pretutindeni, până în depărtatul regat al Neapolului (354); după aceea sistemul se reconstituie, de bine de rău, în jurul Genevei, în secolul al XV-lea (355); apoi în jurul'Lyonului (356); în sfârşit, o dată cu sfâr-şitul secolului al XVI-lea, în jurul târgurilor din Piacenza, adică în jurul Genovei. Nimic nu este mai revelator pentru funcţiile acestor sisteme '¦ succesive decât rupturile care marchează trecerea de la unul la altul.

După 1622, cu toate acestea, nici un târg nu se mai situează în centrul obligatoriu al vieţii eco-nomice a Europei, pentru ca să domine de acolo ansamblul. Căci Amsterdamul, care nu este un adevărat oraş de târguri, începe să-şi impună rolul, reluând pe seama lui superioritatea Anversului din epoca anterioară: el se organizează ca o piaţă permanentă a comerţului de bani. Succesul lui marchează dacă nu declinul târgurilor negustoreşti din Europa, atunci cel puţin pe cel al târgurilor care domină creditul. Epoca târgurilor depăşeşte apogeul.

Declinul târgurilor în secolul al XVIII-lea, se impune recunoaşterea faptului că măsurile guvernamentale, care acordă „de câţiva ani [libertatea] de a trimite în ţară străină cea mai mare parte din mărfurile manufacturate, fără a plăti drepturi, şi a aduce materii prime cu scutire, [nu pot decât] să micşoreze de la an Ia an comerţiil târgurilor, al căror folos era să facă rost de această scutire; şi că din an în an se obişnuieşte din ce în ce mai mult să se facă comerţul direct cu aceste mărfuri, fără să mai fie trecute prin târguri” (357). Această remarcă apare într-o scrisoare a controlorului general al Finanţelor, în legătură cu târgul de la Beaucaire, în septembrie 1756.

^ Turgot (358) a redactat articolul consacrat târgurilor care a apărut în Enciclopedie, în 1757, cam în aceeaşi vreme. Pentru el, târgurile nusânt j „naturale” născându-se din „comodităţi”, „in „interesul reciproc pe care îl au cumpărătorii 91 vânzătorii să se caute unii pe alţii […] Nu rebuie deloc, prin urmare, să atribuim cursului natural al unui comerţ animat de libertate, aceste irguri strălucitoare, în care produsele unei părţi

93 n r°P.e* se adună cu o mare cheltuială şi care

Par să fie locurile de întâlnire ale naţiunilor. Interesul care trebuie să compenseze aceste cheltuieli exorbitante nu vine din natura lucrurilor, ci rezult; din privilegiile şi scutirile acordate comerţului în anumite locuri şi în anumite perioade, în timp ce, peste tot în alte părţi, el este împovărat tfe taxe şi drepturi„. Deci, jos privilegiile! Sau să se acorde privilegii tuturor instituţiilor şi practicilor negustoreşti. „Trebuie să posteşti tot anul ca să te poţi ghiftui din când în când?” întreba domnul de Gourney, şi Turgot preia întrebarea.

Dar, ca să te ghiftuieşti în fiecare zi, ar fi oare de ajuns să scapi de aceste vechi instituţii? Este adevărat că în Olanda (exemplul aberant al oraşului Haga neavând o importanţă prea mare) târgu-rile dispar; că în Anglia chiar marele târg de Ia Stourbridge odinioară „beyond all comparison”, îşi pierde comerţul cu ridicata, primul care decade, după 1750 (359). Turgot are deci dreptate, cum are atât de des: târgul este o formă arhaică a schimburilor; pe vremea lui târgul mai poate încă să creeze iluzii şi chiar să mai facă servicii, dar acolo unde el rămâne fără adversar economia bale pasul pe loc. Aşa se explică, în secolele, al XVII-! Ea şi al XVIII-lea, cariera târgurilor, într-o uşoară decădere, dar încă animate, de Ia Frankiurt şi a noilor târguri de la Leipzig (360); a marilor târguri poloneze (361): Lublin, Sandomir, Torun, Poznan, Gniezno, Gdansk (Danzig), Leopol (Lvov), Brzeg (362), în Galiţia (unde, „ în secolul al XVII-lea se puteau vedea mai bine de 20 000 de capete de vită la un singur târg); şi a fantasticelor târguri din Rusia, unde curând, în secolul al XlX-lea, apare târgul mai mult decât fantastic de la Nijni Novgorod (363). Adevăr a fortiori în Lumea Nouă în care Europa începe din nou, dincolo de Atlantic. Ca să nu luăm decât un exemplu: poate exista târg mai simplu şi mai colosal, în acelaşi timp. Decât cel de la Nombre de Dios, pe istmul Darien. Care se mută începând din 1584, asemănător cu sine însuşi, tot colosal, în rada vecină şi la fel de nesănătoasă de la Porto Belo? Mărfurile di” Europa se schimbă aici pe metal alb provenit din Peru (364). „într-un singur contract se încheie' afaceri de optzece mii de ducaţi…” (365). Călugărul irlandez Thomas Gage, care vizitează Porto Belo în 1637, povesteşte că a văzut acolo mormane de argint, ca nişte grămezi de pietre (366).

Aş explica bucuros prin aceste decalaje şi prin aceste întârzieri strălucirea persistentă a târgului de la Bolzano, în trecătorile alpine care duc spre germania de sud. Cât priveşte târgurile atât de zgomotoase din Mezzogiorno italian (367), ce semn prost sunt ele pentru sănătatea lui economică I într-adevăr, dacă viaţa economică se grăbeşte, târgul, ornic vechi, nu se ţine de noua acceleraţie; dar dacă ea îşi încetineşte mersul, târgul îşi recapătă raţiunea de a fi. Aşa interpretez eu comportamentul târgului de la Beaucaire, târg aşa zicând „excepţional” pentru că „stagnează în perioada de avânt economic. (1724-1765)” şi „creşte atunci când totul decade de jur împrejur” (368), de la 1775 la 1790. În timpul acestei perioade posomorite care, în Languedoc şi poate şi prin alte părţi, nu ar mai fi „adevăratul” secol al XVITI-lea, producţia aruncă în târgul de la Madeleine surplusurile nefolosite şi deschide o criză de „îngrămădeală”, cum ar spune Sismondi. Dar în acest caz pe unde ar putea găsi această îngrămădeală o altă poartă de ieşire? In legătură cu acest avânt în contratimp al târgului de la Beaucaire, eu, în ceea ce mă priveşte, n-aş pune în discuţie rolul negoţului străin, ci în primul rând ehiar economia Languedocului şi Pro-venţei.

În această perspectivă, fără îndoială, trebuie înţeles proiectul cam simplist al unui francez plin de bunăvoinţă, un oarecare Tremouillet, din 1802 (369). Afacerile merg prost. Mii de mici negustori parizieni sunt în pragul falimentului. O soluţie există totuşi (şi atât de simplă!): să se înfiinţeze la Paris nişte târguri grandioase, chiar la marginea oraşului, în piaţa Revoluţiei. Pe acest întins teren §°J> autorul imaginează o reţea de alei drepte, m. arginite de prăvălii, şi uriaşe ţarcuri pentru vite şi pentru indispensabilii cai. Din nefericire, 95 atuaci când e vorba să expună avantajele econo-mice ale operaţiunii el îşi susţine slab proiectul.

I i

Poate că, pentru autor, avantajele decurg de la sine, într-o asemenea măsură încât nu socoteşte necesar să le explice?



Depozite, antrepozite < magazii, hambare

Decadenţa lentă, adesea imperceptibilă (şi câteo-dată discutabilă) a târgurilor pune încă o mulţinie de probleme. Richard Ehrenberg socotea că ele au murit în faţa concurenţei pe care le-o făceau bursele. Teză care nu se poate susţine, răspundea morocănos Andre A. Sayous (370). Totuşi, dacă este adevărat că târgurile de la Piacenza au fost centrul vieţii negustoreşti Ia sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui de al XVII-lea, noul centru al lumii devine curând după aceea bursa de Ia Amsterdam: o formă, un mecanism învinge o altă formă, un alt mecanism. Interesează prea puţin că (ceea ce nu este mai puţin adevărat) bursele şi târgurile coexistă de secole: o asemenea substituire nu se face într-o zi. Şi mai apoi, dacă bursa de Ia Amsterdam acaparează incontestabil vasta piaţă de capitaluri, ea organizează, de sus, şi mişcarea mărfurilor (piper şi mirodenii din Asia, grâne şi produse de la Baltica). Pentru Werner Sombart (371), explicaţia cea bună trebuie căutată pe nivelul mărfurilor care se transportă, se stochează, se reexpediază. Târgurile sunt din-totdeauna, şi ele rămân şi în secolul al XYIII-lea, concentrări de mărfuri. Acestea stau aici în rezervă. Dar odată cu creşterea populaţiei, cu creşterea încă de pe atunci catastrofică a oraşelor, cu îmbunătăţirea lentă a consumului, comerţul cu ridicata nu putea face altceva, trebuia să se dezvolte, să iasă din cadrul târgurilor, să se organizeze în mod independent. Această organizare autonomă, prin intermediul magaziilor, hambarelor, depozitelor şi antrepozitelor, tinde să înlocuiască, prin regularitatea ei care aminteşte de prăvălie, activitatea cu eclipsă a târgurilor.

Explicaţia este plauzibilă. Dar Sombart o împinge, fără îndoială, cam departe. Pentru el.„ lucrul hotărâtor este să ştim dacă magazia de gros în care se îngrămădeşte marfa, la doi paşi de client şi în mod permanent, funcţionează natura-lHer _ şi în acest caz ea nu este decât un depozit – sau mercantaliter, adică negustoreşte (371). Caz, *n care magazia este o prăvălie de rang superior, totuşi o prăvălie, al cărei stăpân este negustorul je gros, cu ridicata, negustorul grossier, „grosist„, sau, cum i se va spune curând, mai simandicos, lenegociant, „negociantul„ (372). La uşile magaziei, mărfurile sunt livrate revânzătorilor în cantităţi mari, se spune „sous cordes” (373), legate, fără ca baloturile să fie măcar desfăcute. Când începe acest comerţ de gros? Poate la Anvers, pe vremea lui Lodovico Guicciardini (1567) (374)? Dar orice cronologie strictă în legătură cu fenomenul nu poate fi decât discutabilă.

Este de netăgătuit, cu toate acestea, că o dată cu secolul al XVIII-lea, mai ale în ţinuturile active din nord legate de traficul din Atlantic, comerţul de gros ia o dezvoltare nemaivăzută până atunci. La Londra, grosiştii se impun în toate domeniile schimbului. La începutul secolului al XVIII-lea, la Amsterdam, „întrucât zilnic soseşte un mare număr de corăbii […] este lesne de înţeles că se găseşte aici un mare număr de magazii şi de beciuri în care se pun toate mărfurile pe care le aduc aceste vase: oraşul este astfel bine înzestrat, aflân-du-se în el cartiere întregi care nu sunt decât magazii şi hambare de la cinci până Ia opt etaje, şi în afară de aceasta cele mai multe dintre casele care sunt pe canale au două ori trei magazii şi o pivniţă”. Această utilare nu este suficientă întotdeauna Ş1 se întâmplă ca încărcătura să rămână pe corăbii „mai multă vreme decât ar fi de dorit”. Astfel îneât, pe locul vechilor case începe construirea de

Boi magazii, acestea „dând câştiguri foarte bune” (375).

Apt, concentrarea comercială, în folosul antre-P°zitelor şi magaziilor, a devenit un fenomen general în Europa secolului al XVIII-lea. Aşa, Urnbacul brut, „bumbacul în caier”, se concentrează la Cadiz, dacă vine din America centrală-la Lisabona (în ordinea descrescătoare a preţu.' rilor; bumbac de Pernambuco, de Maranhăo de Para) (376), dacă e de origine braziliană; la Liverpool, dacă vine din Indii (377); la Marsilia) dacă vine din Levant (378). Pentru Germania, Mainz, pe Rin (379), este marea gară de vimir'j provenind din Franţa. Lille (380), încă înainte de 1715, are trei magazii mari în care se colectează vinarsurile destinate Ţărilor de Jos. În Franţa, pe vremea lui Ludovic al XV-lea, Marsilia, Nantes, Bordeaux sunt principalele antrepozite ale comerţului cu insulele (zahăr, cafea) care atrage după sine prosperitatea comercială a regatului. Chiar oraşele mijlocii, Mulhouse (381), Nancy (382), îşi sporesc numărul antrepozitelor de toate mărimile. Aceste exemple ţin locul a sute de alte posibile. Este vremea când se schiţează o Europă a antrepozitelor, care înlocuieşte Europa târgurilor, Prin urmare, în secolul al XVIII-lea, totul dă dreptate lui Sombart. Dar înainte? Distincţia între cele două moduri, mercantaliter, naturaliter, este plauzibilă? Au existat întotdeauna magaâii şi antrepozite (storehouses, warenhouses, Niederlager, magaz-zini di trafico, hanuri în Orientul Mijlociu, ambarij în Moscovia) (383). Şi chiar „oraşe de antrepozit” (Amsterdamul fiind modelul genului), a căror meserie şi privilegiu este să servească drept loc de rezervă pentru mărfurile care trebuie să fie apoi reexpediate: aşa sunt, în Franţa, în secolul al XVII-lea (384), Rouen, Paris, Orleans, Lyon; aşa „antrepozitul din oraşul de jos” la Dunkerque (385). Toate oraşele îşi au magaziile lor private sau publice. În secolul al XVI-lea, halele în general (de exemplu cele de la Dijon sau de la Beaune) „par să fi fost, în acelaşi timp, magazii de gros, antrepozite şi releuri” (386). Mai îndepărtate îs timp decât „cămările” de grâu sau de sare! Foarte devreme, fără îndoială înainte de secolul al XV-le^ Sicilia are, în apropiere de porturile ei, caricatoTh uriaşe magazii în care se îngrămădeşte grâuli posesorul obţinând o chitanţă (cedold) – cedo0 se negociază (387). La Barcelona, încă din secoiul al XlV-lea, în frumoasele case negustoreşti do piatră din Montjuich, „la parter sunt amenajate Magazii, locuinţa [negustorului], după inventarele păstrate, fiind la etaj” (388). Prin 1450, ja Veneţia, în preajma pieţei Rialto, în inima vieţii negustoreşti a oraşului, prăvăliile se înşiruie pe străzi specializate; „deasupra fiecăreia, se află o sală care seamănă cu un dormitor comun de mânăstire, astfel că fiecare negustor veneţian are propria sa magazie plină de mărfuri, de mirodenii, de ţesături scumpe, de mătăsuri” (389).


Yüklə 1,28 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin