Georges Dumezil

Chiar dacă ar trebui să ne oprim la acest aspect, dificultatea n-ar fi atât de mare cât pare: se poate concepe, într-adevăr, că intriga n-a implicat decât situaţia de sfâşiere a eroului între două divinităţi opuse şi rivale, resortul acestei opoziţii fiind fără importanţă şi putând să se schimbe fără vreo pagubă în decursul timpului; că la origine, de pildă, cele două divinităţi vor fi fost ceea ce sunt încă în Scandinavia, divinităţile primelor două niveluri funcţionale (suveran magician, războinic) şi că, în India postvedică, teologia vie nemaifiind gândită în cadrul celor trei funcţiuni, ele vor fi fost înlocuite de perecheaal cărei conflict era atunci cel mai evident şi cel mai interesant pentru oameni şi anume Siva şi Vişnu. Desigur. Dar critica internă ar ridica cu uşurinţă obiecţii: e limpede că Porr şi Odinn – presupuşi a fi de la origine în povestirea scandinavă – nu şi-l dispută pe Starkadr numai în calitatea lor de 'viteaz' şi 'suveran magician': după saga, fiecare din cei doi zei face daruri, meneşte ursite şi magia lui Odinn nu prea are ocazia să se manifeste decât în metamorfozele legăturii care-l strangulează şi a trestiei care-l străpunge pe Vi'karr cu ocazia primei fărădelegi; printre darurile lui Odinn, numai poezia ar putea fi pusă, la rigoare, în legătură cu funcţia lui magică, tot restul, viaţă prelungită, victorie în orice luptă, trecere în faţa celor mari, bunuri mobile etc, se situează în altă zonă. În sfârşit, din partea lui Odinn, ca suveran, am aştepta o promovare a protejatului său în ordinea puterii; Starkadr, dimpotrivă, se menţine în mod constant, sistematic, în rangul al doilea şi, dacă are cultul maiestăţii regale, nu o pretinde pentru sine însuşi; redresează. Răz-

1 Les dieux des Germains, 1959, cap. I; Mit şi epopee, I, p. 28 şi n. 1.

A Alt component al lui îâva, îarva (imnuri importante în Atharvaveda), e indo-iranic. Ca alte ompinente să fi venit din civilizaţia Mohenjo Daro e posibil, măcar că în acest dosar întâlnim

^ai mult exclamaţii călduroase decât dovezi; cf., recent, Asko Parpola, Seppo Koskenniemi, Simo j*^Pola, Pentti Aalto, Decipherment of the Proto-Dravidian Inscriptions of the Indus Civilisation, P69. P- 5 – 6 şi n. 10-21; Progress în the Decipherment of the Proto-Dravidian Indus Script, 1969, W- 9-11, 15-18 (şi 18 – 20.

— Krsna!) şi n. 9 – 22, 23 – 50. Cf. mai jos, p. 504, n. 7.

Ia şi, în mod excepţional, în cele trei facin ora, ucide regi, dar nu caută nicită să-i înlocuiască.

Cât despre legenda indiană, nimic nu ne jeimite să ccnsiderăm că, înm stadiu mai vechi, cei doi zei care se opun în privinţa lui Sis'upăla ar ost patronii canonici ai primelor două funcţiuni, Varuna şi Indra vedici revedici; dacă evoluţia lui Varuna i-a redus mult importanţa şi i-a luat ranfuncţional, Indra a rămas viu şi-a dezvoltat chiar puterea în mitologia; ă – unde e regele zeilor – şi n-a fost despuiat de aventurile proprii; nci de ce, în acest caz particular, să fi dispărut în faţa lui Vişnu?

Această soluţie simplistă fiind înlăturată, trebuie să ne întoarcem la texte) bservarea modului de acţiune pe care-l atribuie celcr Cei zei.

Să considerăm întâi povestirea indiană din punctul de vedere al mitolouzuale a epopeii în care se găseşte. Am spus că Rudra-Siva acţionează îlicit, dinăuntrul lui Sis'upăla. Copilul se naşte rrxnstrucs, după chipul zeuşi poartă un nume care e un fel de diminutiv al lui ţaiufati, epitet dis-; tiv al zeulu1'. Datorită acestei afinităţi, prin această posedare aproape, e tinat să se opună lui Krşna-Vişnu şi să piară de mâna lui, după cumves-; interpretate solidar, Cuvântul auzit la naşterea lui şi miracolul săvârşit genunchii lui Krşna; iar Krşna ştie prea bine aceasta, el care, ţinând încă neul pe genunchi, prevede că va avea de primit, de suferit din partea lui, mulate, o sută de jigniri. Alături de aceste trăsături rudriene, Sis'upăla irtă în plus o ereditate, sau cel puţin un bagaj, de demon, pentru că este încă din Mahabhărata – reîncarnarea personajului manifestat succesiv în anyakas'ipu şi în Răvana, doi demoni temuţi, a căror nimicire a necesitat arnări anterioare ale lui Vişnu şi dintre care primul, după cum s-a putut me, 'reprezintă s'ivaismul'3.

Această dublă natură, care face din el un'mic Siva şi o fiinţă demonică acelaşi timp, comandă tot restul şi în special'acţiunea zeilor în roman. Siva e, în ceea ce-l priveşte, nu e demonic dar îşi asumă, în viaţa universului, cţia dezagreabilă şi necesară de distrugător, de lichidator, deci de 'prim: nt' al înnoirilor, are totuşi o preferinţă marcată pentru marii demoni. În' ziţie cu el, ca întotdeauna, Vişnu îşi aşteaptă ceasul şi, când aceasta soseşte, ie capăt triumfului scandalos al câte unui, demon, pe care confratele lui îl eptă, chiar dacă uneori e primul care are de suferit. Vom reciti cu plăcere i sfârşitul excelentei descrieri pe care un observator foarte uitat, colonelul Polier, a alcătuit-o, acum aproape două secole, despre relaţiile dintre Siva iemoni sau, cum spune el, dintre Mhadaio [= Mahădeva, Siva] şi fiinţele ints [= daitya, demoni]4.

Cel mai adesea, după cum se povesteşte, discipolii acestui Deiotas [- devată, divinitate] îiţi Gan [= gana, grupuri de spirite], sunt nişte Daints.

Raven, tiranul din I, anca, ale cărui crime şi asuprire au prilejuit a şaptea incarnare a Iu* au, era un adorator zelos al lui Mhadaio. El i-a oferit capul său drept jertfă. Deiotas-ul i-a dat) oi alte zece capete şi cum acest Daints le-a sacrificat şi pe acelea patronului său ceresc, acesta, runs de recunoştinţa pentru un omagiu atât de statornic, a socotit că nu se poate achita faţă f linciosul său decât înzestrându-l cu însuşirea ca, pe măsură ce i se va tăia un mădular, aces „Edward W. Hopkins, Epic Mythology, 1915, p. 2ll.

* Mythologie des Indous, travailue par Mme la Chnesse de Polier, sur des manuscrits aut„* es apportis de l'ânde par feu M. le Colonel de Polier, Membre de la Societe asiatique de Calc' 0' idolstadt et Paris, 1809, 2 voi. (cf. mai jos, Anexa I). Colonelul culesese materialul, către 1/”^ gura unui Pandit, Râmacandra ('Ramtchund'); vara sa l-a prezentat sub forma unei expun lui Ramtchund, tăiată de judicioase întrebări sau observaţii ale elevului său; vezi Mit fi epoţ'). 30-31. Pasajul citat aici se află în primul volum, p. 221-223; mă mulţumesc să civil” jgrafia sălbatică a autoarei.

I să renască pe data şi să nu poată fi ucis decât după ce i se vor fi tăiat nouă sute de milioane n sute de mii de capete, ceea; ce a făcut ca înfrângerea acestui monstru să devină atât de grea îi a fost nevoie să se întrupeze Vişnu însuşi pentru a scăpa pămintul de el.

— Până acum crezusem, spuse Dl de Polier, că mulţimea de capete, de braţe, cu care reprezentaţi marii voştri deiotas le este atribuită în exclusivitate.

— Nu, răspunse învăţatul, aceasta nu e o trăsătură a superiorităţii lor, căci aceşti Dai în primele trei vârste sunt aproape toţi înzestraţi Cu'capete şi cu mădulare la nesfârşit şi aproape 1 cu invulnerabilitate; şi deşi aceste prerogative sunt de cele mai multe ori daruri ale lui Mhadi totuşi forţa lor extraordinară, însuşire a neamului lor gigantic, le dă deja atâta orgoliu şi arabi atâtea mijloace de a face rău, încât nuuai Vişnu îi poate pedepsi sau distruge.

Rajahul Bhanasser, în devoţiunile sale adresate lui Mhadaio, reînnoise atât de des ofrai capului său, iar răsplata acordată de Deiotas se repetase de atâtea ori, încât Mhadaio, obosit rugă în cele din urmă pe slujitorul său să-şi domolească râvna prin care dobândise un asemenea pri de putere şi de trufie încât, după ce subjugase pământul şi cerurile, se plângea că nu se mai i nici a fiinţă cu care sa se poată măsura. Mişcat de mâhnirea lui, Mhadaio îl mângâie, prezicând că Vişnu, într-una din întrupările sale, îi va face cinstea să lupte împotriva lui. Într-ade-v lupta avu loc şi acel Daints, pierzându-şi unul după altul capetele şi braţele, îşi pierdu şi trufii ajunse un închinător sincer al lui Vişnu.

— După aceste poveşti se pare, spuse Dl de Polier, că Mhadaio e ocrotitorul şi prietenul fi al acestor Daints.

— Cel puţin, reluă Punditul, în niciuna din povestirile acceptate de toţi nu-l vedem înt pându-se ca Vişnu cu scopul'de a distruge ace'st neam ticălos. Şi cu toate că adepţii lui pretind a apărut adoratorilor săi sub o mie şi opt chipuri diferite, totuşi în povestirile care alcătuiesc ev gerea Puranelor nu se găseşte nici o istorisire amănunţită a acestor apariţii, nici caracterul pe c mitologia îl atribuie unei adevărate întrupări şi care este, după cum v-am spus, naşterea ace Deiotas într-un trup omenesc sau animal ca să împlinească sub acest chip un scop general | însera pentru fericirea neamului omenesc şi ca să influenţeze direct asupra evenimentelor şi acţiunilor readuc ordinea şi virtutea pe pământ. Judecind sub acest raport apariţiile lui Mhadaio, se vede nu sunt decât trecătoare, particulare adoratorilor lui şi că ele par mai degrabă transformări s metamorfoze ale unui magician decât întrupările unei divinităţi.

Această prezentare, conformă cu mitologia epică şi purănică, exprimă ese ţialul şi explică suficient rolurile eroului şi ale celor doi zei şi relaţiile dintre Dar aceasta nu ne poate fi deajuns. Smtem siliţi să mergem mai înapoi, fie

— Numai prin ipoteză, deoarece comparaţia cu saga lui Starcatherus dovedeş [că materia romanului lui S'supăla este cu mult anterioară redactării pe ca Io citim în epopee.

Să remarcăm întâi că nu e atât de sigur că, cel puţin în alte medii de” acelea în care au fost redactate imnurile şi tratatele vedice în proză, opoziţia-di tre Rudra şi Visau nu exista deja ca structură. Într-o lucrare anterioară, a ci tit în filigran, sub transpunerea eroică oferită de Mahăbhărata, o mitolog foarte veche şi mai completă decât cea vedică şi care comportă, de pildă, o (hatologie: distrugerea, apoi salvarea dinastiei Kuru au fost calchiate pe mit de criză cosmică – sfârşitul unei lumi şi naşterea alteia – ale cărui pai lele, iranică şi mai ales scandinavă, îi garantează caracterul prevedic; or, en acestui mit sunt^ As'vatthâman pentru distrugere, Krşna pentru salvare, adie în clar, Rudra-Siva şi Visnu întrupaţi5. Chiar şi în imnurile vedice^ deşi R dra (una din componentele viitoare cele mai importante ale lui Siva) nu ^situat din punct de vedere dramatic în opoziţie, din punct de vedere teolog m diptic cu Vişnu, totuşi funcţiile celor doi zei se contrazic şi anume într-i mod care anunţă forma epică. Principalul serviciu pe care Visnu i-l face lui I dra, al cărui auxiliar este şi de asemenea altor zei şi chiar omenirii ieşite d Mânu, este că, prin paşi şi în primul rând prin cei 'trei paşi' celebri, pe c re-i face în atâtea împrejurări mitice sau rituale, le oferă locul acţiunii s; al aşezării lor, ca şi cum acest arpentaj (rădăcina mă-) ar anexa la domeni

6 Mit şi epopee, I, p. 154-173.

La domeniul Ordinii, bucăţi din spaţiu care anterior le scăpaseră6. Prin it rol el este cu adevărat antiteza lui Rudra vedic, ale cărui trăsături au degajate în studiul atent al lui Emst Arbman7: Rudra este patronul a tot i ce n-a fost încă domesticit de cm sau de societate, deci stăpânul şanselor n acelaşi timp al riscurilor pe care le ascund lucrurile brute din imensul eriu neexplorat care înconjoară micile aşezări ale oamenilor, drumurile lor iste, răscrucile lor vulnerabile; stăpânul pădurii virgine, cu populaţia ei anoră, de asceţi, ca şi de tâlhari, prelungirea hacsului în marginea şi uneori chiar nima pământurilor civilizate, cu monştrii săi, cu miriadele de vegetale, cu; rile de otrăvire şi de vindecare pe care le ţine în rezervă; stăpânul, în; ral, a ceea ce, în orice timp şi împrejurare a vieţii, e omokgul pădurii ine, a toate lucrurile de care' oamenii se vor sluji, dar de care nu s-au it încă şi care conţin misterul şi ambiguitatea neînceputului: vasele şi rufele mâncarea ce nu e decât pregătită, lucrarea care nu e decât proiectată, sta pare a fi fost la început Rudra, al căiui nume se explicatei mai bine i rădăcina latinescului rudis, 'brut, necioplit' şi care se fărâmiţează uşor -o mulţime de Rudrăh de care depind un anumit drum, un anumit obiect Ascuns în pădure sau pe munte, e în acelaşi timp prigonitorul a cărui; ată ucigaşă soseşte nu se ştie de unde şi cunoscătorul plantelor medicinale,; r burilor care nimicesc bolile. Nu rău, ci neutru moralmente, în acelaşi timp smic şi nedeterminat.

Dacă aceste semnalmente ale lui Vişnu şi Rudra sunt valabile pentru texvedice, e probabil că, în vremurile mai vechi, în timpul şi înaintea migrar care au dus bande de indo-europeni până la cele Cinci Râuri*, cele dcuă nităţi astfel înţelese erau şi mai importante: Ind (a) ra dădea cuceritorilor oria, ' dar Vişnu era acela 'care-i deschidea lui – şi, prin el, le deschidea – drumul prin teritoriul necunoscut, barbar, unde, alături de demoni, şluia totuşi, deja, un zeu din grupul lor, primejdiosul, necesarul Rudra. Mult înainte de a fi redactat Sabhăfanan, înainte de amplificarea şi exala lui Rudra-Siva şi a lui Vişnu, săvârşite de mitologia clasică, încă din vremea are materia epică era o 'a cincea Vedă', romanul lui Şis'upălajmtea deci ta în esenţă aşa cum îl citim, punând în scenă aceiaşi zei. Sis'upăla, nascin- „e cu aceste braţe şi cu acest cehi de prisos, e rodul unei exuberanţe, a unei irsări ale naturii; reproduce figura lui Rudra-Siva şi, mai ales, Rudra-biva oate complace în acesta: e din domeniul său. Vişnu, la rându-i, tt domestie prin simplul său contact, adică îl adaptează, măcar fizic, în înfăţişare, li a în societate, face din el un om normal. Dar interiorul nu e transformat deo-ivă şi conflictul subzistă între acest incorigibil nesupus şi zeul salvator, re itor, ordonator, până în momentul în care Vişnu, civilizatul, e cel care şi, ieşindu-şi din îndelunga sa răbdare, pune capăt agresiunii perpe u mtestatarului'. Dar chiar în această clipă, contestatarul primeşte iluminarea, îpusul se converteşte şi devine o parte din Vişnu, după cum orice îrit asupra pădurii virgine devine o parte a satului sau a regatului.

, Vişnu et Ies Marut î travers la reforme zoroastrierme', Journal asiatique, CCXLII, ' Rudra, Untersuchungen zum altindischen Glauben und Kultus, 1928; La religion roma*1 lâque, 1966, p. 406-407. '., „

* Este vorba de ţinutul Panjab, udat, după cum îl arată şi numele (pers. pang, 5, ăb '„* nci râuri: Indusul şi patru afluenţi ai lui – Jhelum, Chenab, Ravi şi Sutlej.

4. Omxx şi poijh Să ne închipuim situaţia inversă, o ideologie în care primejdiosul Rudra domina această confruntare şi ar avea ultimul cuvânt, în care Rudra ar fi prestigios, dacă nu mai puternic decât Visau – şi ne vom afla foarte apro de aceea care explică şi cariera lui Starcatherus.

Ocupându-mă timp de mulţi ani cu explorarea, în toate părţile lumii indoropene, a derivatelor mitologice şi, de asemenea, a deformărilor structurii c (trei funcţiuni, l-am definit în mod prea exclusiv pe Odinn ca pe un Van scandinav. Aşa este, desigur şi, în Hârbarisljod, de pildă, opoziţia lui faţă porr, cu stihomahia adesea injurioasă care o exprimă, se lămureşte bine p textele vedice unde se înfruntă în lăudăroşenii Varuna şi Indra, suveranul magic şi cumplit, pe de o parte, luptătorul de prestigiu, pe de altă parte. Dar nati bogată a lui 6dinn nu e epuizată prin această formulă8.

Chiar în interiorul structurii trifuncţionale, am subliniat eu însumi în petate rânduri evoluţia, proprie lumii germanice, prin care războiul, dacă poate spune aşa, a debordat de pe nivelul războinic asupra nivelului suvera în alt chip decât Pârr, 6lina se ocupă tot atât şi mai mult decât el, de bă lie şi de luptători, de aristocraţia combatantă cel puţin; Porr e mai degra viteazul singuratic, irezistibil, un fel de Văyu sau de Bhâma căruia, de alt isprava sa de căpetenie – furtuni, tunet şi ploaie – îi atrage devoţiur ţăranului, pa când 6linn se interesează de poporul înarmat (ceea ce era stai obişnuită a multor societăţi germanice) şi de comandantul armatei. Există o alunecare în termenii listei canonice a zeilor scandinavi comparaţi cu din imnurile şi ritualurile vedice9: (1) Varuna) _. M., ', (2) /Indra') °*mn *? X 2 Văyu]

/Porr (2) şi (3) (3) zeii fecundităţii) zeii fecundităţii (3) Dar asta nu e totul. Bazându-se pe Jakob Wilhelm Hauer (1927), Ruc Otto (1932) şi Jan de Vries (1957) au enumerat un mare număr de trăsăti fizice şi morale, de caracter şi de comportament, prin care Odinn e mai grabă un omolog al lui Rudra10; nu toate sunt probante, unele chiar sunt inex te, dar rămân câteva importante: amândoi călători neobosiţi, le place să nu ap oamenilor decât deghizaţi, de nerecunoscut, Odinn cu o glugă trasă peste oc Rudra cu usnâsa [turban] căzându-i pe frunte; Odinn e stăpânul runelor*, cum Rudra' e° kavi*; şi mai ales bandele de cinstitori ai lui Rudra, leg pnnţr-un jurământ, înzestraţi cu puteri şi cu îngăduinţe, amintesc când de l scrkir, când de einherjar ai lui Odinn. Acest zeu suveran, acest magician î în mod incontestabil un sălaş în zona misterioasă unde se află graniţa c – sălbatic şi civilizat. Ca şi lui Rudra-Siva şi lui îi place adesea să fie, di I.es dieux des Germains, cap. II.- Cf-La Rigspula et la structure sociale indo-europeenne', Revue de l'histoire des Religii *H 1958, p. 1-9.

Jakob Wilhelm Hauer, Der Vrălya, Untersuchungen ilber nichtbrahmanische Religion Al W-J- 1927, p. 189-240 ('Die Vrâtya als sivaitische Bacchanten'); Rudolf Otto, Gottheit 95_qi'en der Arier- 1932. P- 58-60; Jan de Vries, Altgermanische Religionsgeschichte*. 1957 Semnele celei mai vechi scrieri germanice. Se considera că au o putere magică. * Cf. partea a doua, cap. III, 1.

Eferim la regulile obişnuite, chiar imoral, iar forr mi ezită să-i t lucru când îşi aruncă reciproc adevărurile în fată. Ca şi Rudra-§] t0'eze edilecţie pentru jertfele omeneşti, mai ales pentru autcsacrificarea crjrv' are săi11. Mai general, ca şi Rudra-fciva, are în el ceva aproape de Cl°- iliaritatea lui cu Loki, slăbiciunea lui pentru el sunt bine cunosem*011^: i e piticul răutăcios care, într-o bună zi, organizând uciderea] uj?' °r, limensiunea unui 'spirit al răului', al celui mai mare rău12. Baldr La germanii din nord, demonii sunt mai ales giganţii. Şi cu ei Cdir, ieroase relaţii. Pe linie paternă provine, cu foarte puţine generaţii * are iare, dintr-un gigant, ce-i drept ^destul de deosebit, gigantul prim^rT*' ir, iar mama sa este propria fiică a unui gigant cu nume nelini^ţ-^ lom, 'Spinul nenorocirii'. Manifestă de mai multe ori un spirit ciudata' aciuit or, pacifist, faţă de cei mai răi giganţi şi e necesară atunci iht yia. Lui Porr pentru a-l scoate, ucigându-l pe gigant, din dificultatea în C^T') us această înclinaţie, pe el şi pe ceilalţi zei împreună cu el: astfel l-a int/6 pe Hrungnir în împrejmuirea Aşilor, iar gigantul ameninţa să răpească~ ti, proviziile şi cele mai frumoase zeiţe şi aşa ar şi face dacă Porr, chemat xtremis de către zei, n-ar interveni13. Toate acestea sunt într-adevăr sivaite citim iarăşi descrierea lui Polier14.

TJn Daints vestit, numit Basmagut [=?], era curios să afle care dintre cei trei Deiotas Irahma, Vişnu, ăiva] era primul în măreţie şi putere. Îl întreabă pe Nardman [= Năradamunil i răspunde că acesta e Mhadaio [= Mahădeva = Rudra-Siva].

Basmagut, voind să tragă un folos de pe urma învăţăturilor lui Nardman şi-a început sacre l [către Mhadaio, mutilându-şi propriul trup]. Acest Deiotas, măgulit' de râvna şi atenţia pe Daints-ul le arăta în slujba lui, îi apăru întovărăşit de Parbutty [= Parvatî]. Xa simpla vederi Mhadaio, nu numai că trupul mutilat al Daints-ului se refăcu în starea lui firească, dar na adi de la Deiotas şi puterea de a preface în cenuşă toate lucrurile asupra cărora îşi va pune ile cu gândul de a le nimici. Totuşi, înfăţişarea şi farmecul lui Parbutty au aprins în sufletul ts-ului cea mai aprigă patimă şi această fiinţă pe cât de ingrată pe atât de rea nu văzu alt ic de a scăpa de un soţ stânjenitor decât folosind împotriva lui Mhadaio însuşi darul Pri'nit i el. Deiotas-ul, dându-şi seama de planurile lui Basmagut, fuge de el, dar Daints-ul îl unnăDeja Mhadaio, pe punctul de a fi ajuns din urmă, nu ştie cum să mai scape de el?' m na ce-l încearcă, nu vede altă scăpare decât să recurgă la Vişnu care, îmbrăcând îndată chipul 'arbutty, veni în faţa Daints-ului; prefăcându-se simţitoare faţă de dragostea lui, ea îl asigură place mai mult decât pe urâtul ei soţ, mereu beat, înconjurat de şerpi, în stare mai degrabă spire sila decât iubirea., Cu toate acestea, adaugă falsa Parbutty, are el în felul de a dansa un: c căruia nu i te poţi împotrivi, astfel încât atunci toată urâţenia lui piere din faţa ochilor. La aceste cuvinte Basmagut, nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie pentru buna primire ă de Parbutty, vrea să-şi dobândească noi farmece în faţa ei şi stăruie să-l înveţe dansul desp vorbeşte. Ea încuviinţează şi lecţia începe. Dar Vii'nu, luându-şi înfăţişarea de Dei°tany eiţă], are grijă să îndesească Maya [= măyă] sau norul aruncat asupra minţii Daints-uhi' a el uită cu totul darul aducător de moarte primit de la Mhadaio şi n-are alt gând decât să urm ă şi să imite mişcările aşa-zisei Parbutty. O vede punându-şi nepăsătoare o mână Pe ca^' la fel şi, pe dată, se preface pe sine însuşi în cenuşă.

Eninţsl; 8 Oricât de mulţumit ar fi fost Vişnu de a-şi fi scăpat semenul de primejdia ce-l am61' rat pentru lipsa-i de prevedere. 'Aşa e, încuviinţă Mhadaio, nu mă pot împotrivi seiiine foarte ire ale închinătorilor mei, deşi ştiu prea bine că, de cele mai multe ori, ei foloseS9. Jl] nea larurile mele; dar, adăugă el, îmi pun încrederea în domnia-ta, bunâtatea-ţi sprijină s' ceastă şi nu va îngădui ca eu să sufăr din pricina lipsei mele de prevedere'. După ce a z&vS ire lui Vişnu, a intonat un imn spre lauda lui.

11 Cf., De noye et le pendu, apendice I la voi. Ha Saga de Hadingus, 1953, Ptt în Du tnythe au roman, 1970.

12 Vezi Loki, 1948; traducerea germană, 1959. 0q_ 103)

13 Skdldshaparmdl, 25 (= Edda Snorra Sturlusonar, ed. Finnur Jonsson, 1931, p- ' r ei malheur du guerrier, 1969, p. 141-145.

„Voi. I (vezi, mai sus, p. 502, n. 4), p. 221-223.

Spre deosebire de Odinn, Porr, dintr-o bucată, e rigoarea însăşi. Relaţiil* u giganţii se cuprind într-un cuvânt: îi extermină prin forţa sa extremi rată doar/uneori, de viclenia vreunui tovarăş, Doki sau Pjâlfi. Misiunea Iu

1 tantă este de a salva zeii, lumea, distrugând acest neam ticălos. Ca un Vişnt

°'r de farmec, el o îndeplineşte fără cazuistică şi fără compromis.

=1 Se vede în ce fel, chiar dacă nu coincide cu articulaţia dintre Rudra-Sivî.

Visnu, cea dintre Odinn şi Porr are parţial acelaşi resort. Diferenţa capitali că' Vişnu – în singura concepţie care importă aici – e superior Iu dra-Siva, constituie chiar ultimul recurs al lui Rudra-Siva, pe când Odinn, ciuda imprudenţelor sale cu giganţii, e superior lui Porr, ierarhic vorbind ş acelaşi timp, pare-se, în gradul de consideraţie pe care societatea umani

°1 acordă. Complexitatea sa, ştiinţa sa magică, fericirea post mortem pe care c iffură credincioşilor săi în Valholl îl fac mai interesant din punct de veder* 'oloaie Porr e invocat în primejdiile imediate, cinstit în stâlpii jilţului înall ' paznic vigilent al locuinţelor, lui i se mulţumeşte pentru ploaia care fac câmprd să rodească, dar nu dispune de largul sortiment de binefaceri, mai ale!

E cele mai misterioase, care fac ca, în ciuda tuturor defectelor sale, Odinn s rămână până la Ragnarok cel mai mare zeu, adevăratul suveran. Aceste obser aţii îngăduie să înţelegem rolul perechii divine în romanul lui Starkadr. Prii simplul fapt că Starkadr e un gigant sau nepotul unui gigant, îl are pe Porr îm otrivă. În plus, e normal ca zeul care restabileşte peste tot ordinea amenin ţaţă să nu-i suporte monstruozitatea. Odinn, dimpotrivă, nu e deranjat nic de apartenenţa la neamul giganţilor, nici de urmele pe care le-au lăsat bra tele de prisos: după cum încalecă un cal cu opt picioare născut din calul unu gigant15, de asemenea, poate trage un folos de pe urma acestui supraom ne niştitor şi pentru aceasta, îl ia în oarecare măsură sub protecţia sa; se_ ba zează pe el pentru un act contestabil, un sacrificiu omenesc a cărui victimă un rege, nu-şi dă consimţământul şi cumpără această crimă cu darul a tre vieţi.