Greg King Regele Nebun



Yüklə 1,31 Mb.
səhifə21/36
tarix12.01.2019
ölçüsü1,31 Mb.
#95198
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   36

(Refugiul în solitudine

&ecul logodnei cu Sophie produse un efect profund asupra lui Ludwig. Până în 1867, depusese cel putin eforturi minime pentru a fi un monarh conştiincios, stând răbdător până la capăt în timp ce acordase sute de audiente care-1 plictiseau de moarte şi resemnându-se să asiste la ceremoniile publice pe care le detesta, în noiembrie 1866, întreprinse un mare tur de inspecţie pe câmpurile de luptă şi prin oraşele pustiite de război din Franconia, incluzând Wurzburg şi Niirnberg; cu toate că turneul fusese încununat de succes şi oamenii îl primiseră cu căldură, Ludwig nu se putea decide să continue acest gen de îndatoriri publice. Ajunsese din ce în ce mai mult să considere coroana ca pe o povară şi căuta să se descătuşeze prin evadarea în universul fanteziilor sale. Tentativa dezastruoasă de a încheia o căsătorie îi risipise orice îndoială cu privire la homosexualitatea sa şi răspunsul la toate constrângerile vieţii de zi cu zi – datorii, ceremonii, responsabilităţi, propriile sentimente – era fuga şi refugiul într-o lume unde nu existau dubii, unde nu se confrunta cu nici o dilemă. De vreme ce o asemenea lume nu se găsea în realitate, Ludwig şi-o crea cu ajutorul imaginaţiei după chipul şi asemănarea lui, ducând o existentă închisă, excentrică. Potrivit constituţiei bavareze, monarhul care-şi exercita prerogativele puterii trebuia prin lege să petreacă douăzeci şi una de nopţi în capitala tării, începând din 1867, Ludwig şi-a limitat şederile în Miinchen la perioada cerută de timp, fără să zăbovească mai mult. Şi-a abandonat în mod efectiv îndatoririle regeşti, refugiindu-se în solitudine.

Când trebuia să stea în Miinchen, făcea tot posibilul să-şi uşureze cazna. Chiar în timpul logodnei cu Sophie, începuse deja să ducă o viaţă nocturnă. Pentru rege, noaptea devenise zi. Una dintre excentricităţile sale celebre era obiceiul de „a se plimba” călare sau cu trăsura în toiul nopţii. La căderea serii, când majoritatea supuşilor săi se retrăgeau la culcare, Ludwig părăsea Residenz şi se îndrepta către manejul Pavilionului regal de călărie. Cerceta cu atenţie hărţile geografice şi planurile oraşelor şi se hotăra asupra „destinaţiei” nocturne. Apoi, calcula distanta de la Miinchen până la tinta aleasă şi cât timp dura până ajungea acolo. Tot restul nopţii, Ludwig călărea de jur-împrejurul perimetrului arenei, însoţit de un grăjdar, folosind un cronometru ca să măsoare cât îi mai rămânea de parcurs până la Innsbruck, de pildă. Schimba caii când era nevoie şi descăleca abia pe la două-trei dimineaţa ca să ia parte la un picnic pe păturile întinse pe pardoseala de lemn din Pavilionul de călărie. Această activitate bizară continua noapte după noapte pe toată durata şederii lui Ludwig în capitală.1

Cei trei ani tumultuoşi pe tronul Bavariei îşi puseseră amprenta pe tânărul fragil. Mult lăudata frumuseţe a regelui începuse să pălească. Tânărul sfios care-i fermefygde nebun case pe supuşi se ofilise; trupul său odinioară suplu se rotunjise acum; trăsăturile fetei altădată bine conturate şi proeminente se ascundeau în spatele unui barbişon negru. Expresia romantică a ochilor săi se întunecase, devenise tulbure, un reflex al războiului pustiitor la care fusese martor şi al conflictelor lăuntrice pe care le trăia. Pasiunea indolentă pentru dulciuri îi afectase dantura si, câţiva dinţi îi căzuseră deja. Spaima de dentişti şi doctori îl împiedica să se trateze si, drept rezultat, suferea de violente dureri de dinţi şi de migrene. Apela din ce în ce mai des la cloroform şi alte narcotice în tentativa de a-şi atenua suferinţele.

Aversiunea fată de necunoscuţi, timiditatea pătrunzătoare şi deziluzia crescândă îl determinară pe Ludwig să se izoleze dinadins de curtea regală, în pofida ambiantei somptuoase şi uneori teatrale, îi repugnau ceremoniile, iar stilul său de viaţă era câteodată vizibil neregesc.

Grupul restrâns de persoane cu care se asocia era la fel de artificial ca lumea în care trăia, îşi limitase relaţiile intime la două genuri de oameni: cei cu care putea fi pe deplin sincer şi în prezenta cărora se debarasa de constrângerile coroanei şi cei care aduceau în viaţa sa universul dramatic, teatral, care-1 atrăgea atât de mult. Împărăteasa Elizabeth, printul Paul von Thurn und Taxis si, mai târziu, Richard Hornig formau în mare măsură primul grup, desi, prin 1867, Paul căzuse în dizgraţie, în cel de-al doilea grup, se reuneau Wagner, actori, actriţe şi cântăreţi. Una dintre aceste doamne era soprana Josephine Scheffsky, o cântăreaţă de oarecare renume, care a interpretat ulterior rolul Sieglindei în primele reprezentaţii ale operelor din tetralogia „Inelul Nibelungilor”.

Josephine avea o voce fermecătoare şi puternică. Din nefericire, poseda de asemenea corpolenta tipic wagneriană, ceea ce o făcea dezagreabilă din punct de vedere estetic pentru regele sensibil la importanta aspectului exterior. Ludwig nu dorea ca iluzia perfectă a operelor poetice wagneriene să fie spulberată de înfăţişarea ei oarecum dizgraţioasa si, ori de câte ori cânta pentru el, Josephine era ascunsă cu grijă în dosul unei perdele de palmieri sădiţi în vase sau după un paravan de pânză. Soprana era adeseori invitată în grădina de iarnă din Residenz pentru aceste reprezentaţii particulare şi se spune că, sătulă să fie ignorată de rege, ea a căzut „accidental” în lac, sperând că Ludwig avea să-i sară vitejeşte în ajutor. Dar pomenindu-se cu soprana plescăind prin apă, regele sună pur şi simplu din clopoţel şi privi cum servitorii o traseră la mal pe cântăreaţa voluminoasă şi indignată.2

Scheffsky încercă de asemenea să-1 manipuleze pe Ludwig prin pretenţii exagerate asupra trezoreriei regale. Toţi cei intraţi în gratiile regelui obişnuiau să-i facă daruri în schimbul celor primite în mod inevitabil de la el. Apoi, prezentau nota de plată la visteria regală. Scheffsky îi dărui regelui un covor oriental şi pe urmă predă o chitanţă de plată cu o sumă mărită de cinci ori fată de preţul bunului cumpărat. Un funcţionar descoperi curând frauda şi Ludwig se înfurie din cale-afară. Ordonă ca soprana să fie denunţata pe scenă în fata întregii trupe de operă şi apoi surghiunită pentru un timp din Miinchen.3 în mai 1866, Ludwig asistă la o reprezentaţie a dramei istorice „Măria Stuart” de Schiller. Lila von Bulyowsky, o actriţă de origine ungară, cu zece ani mai în vârstă decât regele, interpreta rolul titular, împreună cu Măria nebun

Antoaneta, Măria I Stuart, sortită nenorocirii, regina Scotiei, reprezentase dintotdeauna una dintre marile eroine tragice preferate de Ludwig. Performanta scenică a Lilei von Bulyowsky îl captivă; îl impresionase atât de mult piesa şi interpretarea actriţei, încât la părăsirea teatrului cu putin înainte de miezul nopţii, Ludwig porunci să i se deschidă în mod special o biserică, unde să se poată ruga pentru sufletul reginei martirizate.

Regele părea să fie fascinat de Lila. Dar, de fapt, interesul său se îndrepta către figura tragică a Măriei Stuart, regina scoţilor, şi nu către actriţa ungară, în curând, începu să-i trimită interpretei scrisori lungi, intime, pline de pasaje din „Măria Stuart” şi „Romeo şi Julieta”. Flatată de asemenea atenţii regale, Lila deveni convinsă că Ludwig intenţiona să urmeze tradiţia statornicită de atâtea alte capete încoronate de a-şi lua o amantă din lumea teatrului. Nu pricepea că interesul regelui era stârnit de personificarea eroinei şi nu de Lila ca femeie.

Lucru uşor de înţeles, actriţa se îndrăgosti la nebunie. Recunoscu în fata câtorva prietene că îl iubea pe rege şi chiar că îşi aninase deasupra patului o fotografie înrămată de-a lui.4 Ludwig nu ştia nimic despre caracterul ei impresionabil si, bineînţeles, nici nu se sinchisea să afle. Dar una dintre numeroasele ei prietene o evocă mai târziu drept „o adevărată femeie de lume”. „Nu-i lipseau micile defecte; oarecum avară, întrucâtva snoabă, drăguţă într-o măsură oarecare, dar în tot cazul amuzantă, chiar sclipitoare, şi o prietenă bună, devotată. Cum era o femeie foarte frumoasă cu multi admiratori şi sfida uneori regulile moralei, adoptând un comportament destul de uşuratic, nimeni nu o credita cu prea multă virtute, dar as putea pune mâna dreaptă în foc că nu multi bărbaţi pătrunseseră în încântătorul ei budoar albastru de pe Maximilianstrasse.”5

Dacă Lila nu reprezenta idealul, Ludwig nu percepea realitatea aşa cum este. Descoperise întruparea uneia dintre eroinele sale mult iubite, iar Lila era destul de abilă să reacţioneze pe măsură. Se pomenea în mod frecvent invitată în toiul nopţii la Residenz sau la castelul Berg, unde i se cerea să citească din Schiller sau din Shakespeare ore în sir, în timp ce Ludwig asculta cu satisfacţie.

La un sfârşit de săptămână, totuşi, iluzia romantică se curmă în mod tragic şi uluitor. Ludwig o invitase pe Lila la Hohenschwangau; când actriţa sosi acolo, regele o conduse pe seară într-un tur al castelului, mergând din încăpere în încăpere şi explicându-i picturile murale şi legendele lor. Când intrară în dormitorul regal, Lila se arătă socată la vederea picturilor înfăţişând seducerea Armidei în braţele lui Rinaldo. Acest fapt păru să-1 amuze pe Ludwig; din buzunarul vestonului, scoase la iveală un portret în miniatură al Lilei, întruchipând-o pe Măria Stuart, regina Scotiei, spunându-i cu un zâmbet: „Sunt protejat împotriva lor”. Se lungi pe pat, închizând ochii pe când se cufunda în perne. Lila se aşeza pe marginea patului şi începu să recite dintr-o carte cu poeme; ascultând-o cu luare-aminte, Ludwig se simţi copleşit de emoţie. Se ridică în capul oaselor, se întoarse spre actriţă, mărturisindu-i în şoaptă că nu se culcase niciodată cu o femeie. Declarându-i că se gândea adeseori la ea în timpul nopţii, acoperindu-şi perna cu sărutări, Ludwig îşi lăsă uşor capul în poala Lilei şi închise ochii.6

Pe neaşteptate, Lila se aplecă înainte şi încercă să-1 sărute pe buze. Îngrozit, Ludwig sări din pat, împin-gând-o la o parte, pe când ţâşni spre un colt al încăperii.

Nebun peconcertată, Lila încercă să-1 urmeze, mărturisindu-i dragostea. Ludwig fugi pe uşile duble ale dormitorului cu Lila călcându-i pe urme, căutându-1 din cameră în cameră. După câteva minute de urmărire aprigă, actriţa se dădu bătută în cele din urmă şi ieşi ca o vijelie din castel, lăsându-1 pe tânărul rege ghemuit de frică sub picturile murale romantice. „Are sângele la fel de rece ca pestii”, afirmă Lila furioasă, când se întoarse la Miinchen.7 Ludwig rămase scandalizat de comportamentul ei, spunând: „Târfa aia neruşinata de Bulyowsky poate să se ducă naibii!”8

La rugămintea lui Ludwig, regina Mărie o chemă pe Lila la o audientă particulară, cerându-i să părăsească Ba varia. Consimţi fără tragere de inimă şi-i promise regelui că, atunci când expira contractul ei cu teatrul, nu avea de gând să-1 reînnoiască. Ţinându-se de cuvânt, Lila plecă într-adevăr din Miinchen. Dar Ludwig nota: „Doresc doar să plece din Miinchen pentru o scurtă perioadă de timp şi nu pentru totdeauna. Sunt dispus s-o tratez la fel ca înainte, cu condiţia ca să nu uite iarăsi de respectul cuvenit unui Rege. Străduie-te să-i intri în voie şi s-o împaci; deoarece femeile care au fost respinse cu dispreţ se aseamănă cu hienele.”9

Printr-o atitudine plină de hotărâre şi prin perseverentă, Elizabeth Ney reuşi să devină una dintre confidentele lui Ludwig. Ney era o sculptoriţă celebră, fiica unui nepot de frate al mareşalului Michel Ney, vestit comandant militar al lui Napoleon Bonaparte. In 1867, la expoziţia internaţională de la Paris, întâmpinată cu aclamaţii puternice, expusese bustul lui Bismarck şi al lui Giuseppe Garibaldi. Ca sute de alte femei, rămase fascinată de frumuseţea tânărului rege şi se hotărî să-1 cunoască personal. De-acum, Ludwig se obişnuise cu acest soi de asediu din partea admiratoarelor şi-i ignoră scrisorile consecvente şi cererile stăruitoare de audientă. Totuşi, după numeroase rugăminţi şi luni de primit scrisori, regele cedă şi-i acordă cu amabilitate Elizabethei fonduri pentru construirea unui nou studio în Munchen; cu toate acestea, refuză să-i pozeze ca model.

Pentru motive care rămân un mister, Ludwig se răzgândi în ultimă instantă şi-i acordă sculptoriţei o audientă, urmată de o şedinţă oficială de pozat pentru o propusă statuie în mărime naturală. Regele puse însă două condiţii: Elizabeth trebuia să accepte să nu-i vorbească în timpul lucrului, să nu-1 atingă sau să nu-i ia nici o măsură. Po-zatul ca model îl plictisea cumplit pe Ludwig şi rămânea cu privirea pironită în gol, fără expresie, cu gândul aiurea. Cu o străfulgerare de geniu, Elizabeth Ney înhaţa din apropiere un exemplar al dramei „Ifigenia în Taurida” de Johann Wolfgang von Goethe şi începu să-i citească cu voce tare. Pe măsură ce continua, starea de spirit a lui Ludwig se schimbă; sculptoriţa rezemă cartea pe un stativ aşezat la o distantă până la care putea vedea bine şi-i citi în continuare în timp ce-şi reluă lucrul. Rezultatul acestor şedinţe de pozat este singura statuie în mărime naturală a regelui, rămasă din epoca în care a trăit, înfă-tisându-1 în mantia de ceremonie a Ordinului Sfântul Hubertus.

Decepţia clară încercată de Ludwig fată de viaţa 1-a condus spre disperare mizantropică. Simţea că nimeni nu-1 înţelege şi detesta lumea, îi privea cu neîncredere pe oameni. Indiferent cât de mult se străduia, Ludwig nu se putea hotărî să înfrunte realităţile aspre ale secolului al XlX-lea şi nici să tină piept dorinţelor personale.

Nebun

Homosexualitatea continua să-i apese greu cugetul în tot acest timp, întrucât într-una din scrisorile Elizabethei jsley, aceasta semnalează că regele îi mărturisise acest lucru. Dar sculptoriţa nu-1 judeca; mai degrabă, remarca: „Dumnezeu v-a creat aşa cum sunteţi. Nu v-aţi plăsmuit după vrerea voastră, în consecinţă, puteţi să acceptaţi de bună voie ceea ce sunteţi.”10



Cu trecerea fiecărei săptămâni şi luni, recepţiile şi balurile de la curtea regală se anulau, oricare apariţie publică se contramanda, inspecţiile trupelor militare se amânau, fiindcă devenea din ce în ce mai anevoios pentru Ludwig să-şi reia îndatoririle ceremoniale ca suveran. Se izolase în mod deliberat în încăperile sale aurite din palatul de reşedinţa mimchenez, în cabanele de vânătoare retrase şi în castelele alpine îndepărtate; acum, după ce evitase pe toată lumea atâta vreme, găsea că îi era aproape cu neputinţa să dea ochii cu miniştrii, curtenii sau supuşii săi. Fiecare eşec politic îl făcea să se eschiveze de la afacerile de stat; fiecare încălcare a prerogativelor tronului i se părea o umilinţă premeditată; fiecare nereuşită personală şi predispoziţia spre homosexualitate îl împingeau către retragerea în sine. Pe măsură ce lumea modernă devenea din ce în ce mai dezagreabilă, mai ostilă şi mai putin receptivă la propriile sale visuri despre cavaleri, artă şi frumuseţe, Ludwig se închista într-o carapace, respingând pur şi simplu realitatea. Se mâna neîncetat pe sine însuşi într-o lume a izolării.

Tratative şi alianţe

Armările războiului de şase săptămâni împinseră Bavaria într-o stare de confuzie, cu alianţe nesigure şi cu ameninţări militare care aruncau umbre asupra orizontului. Folosirea continuă a forţei de către Prusia, cuplată cu retorica escaladantă a lui Bismarck, înghesuiră Bavaria şi pe regele ei într-un colt diplomatic incomod. Politica ameninţătoare de dominaţie dusă de cancelar surpa chiar temelia autorităţii suverane a lui Ludwig; temându-se pentru viitoarea independentă a propriului regat, îşi îndreptă gândurile din ce în ce mai mult către conceptul idealizat de Triadă, în cadrul căreia Bavaria, Prusia şi Austria urmau să fie parteneri cu drepturi egale în noua Confederaţie a statelor germane. Ludwig proiectase ca Bavaria să deţină rolul conducător într-o organizaţie liberă compusă din propria-i tară, Wurttemberg şi Saxonia, cele mai sudice state germane. Totuşi, propunându-se pe sine însuşi la conducerea Triadei, Ludwig împrăştiase de fapt sămânţa distrugerii ei. aşa cum remarca un om de stat, printul Chlodwig von zu Hohenlohe-Schillingfurst: „e greu de crezut că regele Saxoniei sau al Wiirttemburg-ului ar nebun consimţi să predea cât de putin din drepturile lor tânărului nostru monarh.”1

Naivitatea politică dovedită de Ludwig şi neîncrederea persistentă în proprii demnitari, mai ales în lumina agitaţiei de rău augur de la Berlin, 1-a determinat să-1 numească pe printul Hohenlohe atât ca prim-ministru, cât şi ca ministru de externe în decembrie 1866.

Hohenlohe se dovedi a f i o opţiune cel putin neobişnuită pentru funcţia de premier. Descendenta sa prusacă îl îndemna în mod natural să sprijine telurile urmărite de Bismarck, iar părerile lui liberale contrastau puternic cu convingerile naţionaliste, conservatoare, nutrite de Ludwig. În plus, unul dintre biografii regelui, Gottfried von Bohm, îl descria pe Hohenlohe ca „bun diplomat, dar politician fără valoare, lipsit de orice fel de idei productive, originale. Cunoştea întotdeauna scurtăturile şi cărările lăturalnice, dar nu era în stare să urmeze un drum drept cu pas hotărât.”2 în pieţele publice miinche-neze pavate cu piatră şi în ungherele dosnice ale prăvăliilor, clevetirile puneau destinul norocos al lui Hohenlohe mai putin pe seama aptitudinilor sale discutabile, cât mai degrabă pe spinarea lui Wagner, care se zvonea că-i sprijinise candidatura.

La început, relaţiile dintre Ludwig şi Hohenlohe erau amicale. Printul îl găsea pe rege agreabil, desi distant. /Arată bine, dar nu m-am putut abţine să nu gândesc că începe să capete expresia bănuitoare a tatălui său”, nota ministrul în jurnalul lui.3 şi continua: „ieri, la ora douăsprezece şi jumătate, am primit o telegramă… Prin care eram încunoştinţat că Regele dorea să mă vadă la Schloss Berg între orele două şi trei, şi că urma să-mi trimită o trăsură. Iniţial, am crezut că această ultimă propoziţie trebuie să fie greşită, dar o trăsură a sosit cu adevărat şi ne-a transportat la Berg, trecând prin parcul Fursten-rieder. Am ajuns acolo la ora trei. Regele m-a primit mai întâi pe mine. Mi-a întins mâna, ceea ce se întâmplă rareori, şi s-a arătat foarte amical. I-am vorbit la început despre raportul meu cu privire la discuţia avută cu Bismarck şi apoi am dezbătut pe larg motivele pentru care o nouă ameninţare la adresa Bavariei din partea Prusiei trebuie să fie luată în considerare acum. Regele este mereu neîncrezător, fapt care se datorează naturii sale extrem de sceptice. Am putea renunţa la Tratatul de alianţă în orice moment, susţine Regele, întrucât există o clauză care ne dă această posibilitate. Eu, bineînţeles, am contestat acest lucru, dar, pe de altă parte, am admis că se poate notifica abrogarea oricărui tratat dacă se consideră că acest fapt nu dăunează propriilor interese. Oricum, nu aşa se prezintă cazul aici. Am atras atenţia asupra pericolului la care ne-am putea expune într-o asemenea eventualitate. Ar fi mai bine să încheiem o alianţă cu Prusia urmând liniile politice ale vechii Confederaţii germane. Acei miniştri care afirmă că o asemenea alianţa ar însemna prea putin pentru Progresişti şi prea mult pentru adepţii doctrinei supremaţiei papale s-ar împotrivi cu siguranţă. Regele răspunse cu pertinentă că ar fi aproximativ acelaşi lucru şi că nu trebuie să fie lăsat prea mult în seama opiniei publice.”4

Vechile alianţe care legau Germania într-o confederaţie de state se sfâşiaseră în două ca urmare a războiului de şase săptămâni. Tratatul de la Praga pusese bazele Confederaţiei germane de Nord sub egida Prusiei; Bavaria avea de asemenea aceeaşi putere să formeze o confederaţie sudică sau să se unească fie cu Prusia, fie cu AustriaDegete nebun până aici, negocierile în vederea unor alianţe bavareze serviseră numai la accentuarea neputinţei lui Ludwig în fata Prusiei. Desi Tratatul de pace de la Fraga îi îngăduia tării libertatea să urmeze orice cale diplomatică sau politică dorită, excludea totodată o înţelegere cu imperiul habsburg. Conform prevederilor tratatului, dacă Bavaria nu respecta aceste condiţii, pierdea ca o consecinţă inevitabilă nu numai dreptul la deţinerea unei viitoare poziţii în Confederaţia germană, dar şi risca să-şi vadă teritoriul invadat de soldaţi prusaci energici şi dornici de noi cuceriri. In tentativa de a opune rezistentă ameninţării lui Bismarck, Ludwig propuse la început o alianţă între Bavaria, Baden, Wurttemberg şi Hessen -Darmstadt. Regele oscila în privinţa opţiunilor, însă Hohenlohe se frământa că aceste tergiversări ameninţau nu numai poziţia Bavariei, ci şi pe a monarhiei, în acelaşi timp, premierul nu vedea nici o altă soluţie decât o formă oarecare de alianţă cu Prusia, în acest sens, îl sfătui pe rege: „Pericolul care ameninţa Regatul prin perpetuarea actualei stări de lucruri este dublu:

1) Orice complicaţie europeană, oricât de favorabil s-ar sfârşi pentru una sau alta din marile puteri, ar putea periclita în mod grav existenta şi independenta Bavariei, dacă s-ar implica şi Germania.

2) Aspiraţia Poporului german către împlinirea idealului national, chiar şi împotriva voinţei guvernelor, poate duce la lupte interne care ar pune în primejdie Dinastia.

Prin urmare, trebuie să fie misiunea Guvernului:

1) Să încheie alianţe în urma cărora pericolul complicaţiilor europene ar fi îndepărtat.

2) Să depună toate eforturile pentru formarea unei uniuni naţionale a Germaniei care ar satisface cererile legitime ale naţiunii, fără să încalce Drepturile Suverane ale Maiestăţii Voastre şi integritatea Ba variei.”5

Ludwig socoti că aceste propuneri erau inacceptabile; cu toate că Hohenlohe susţinea o alianţă cu Prusia, regele îl însărcina să continue negocierile cu statele germane sudice, explicându-i: „Consimţind la tratativele purtate între Bavaria şi Wiirttemberg, precum şi la redactarea documentelor trimise la Karlsruhe şi Darmstadt, am pornit de la ipoteza, formulată de dumneavoastră în repetate rânduri, că începerea negocierilor între Germania sudică şi Prusia, în ceea ce priveşte reconstituirea unei confederaţii, nu trebuie să fie accelerată si, în nici un caz, nu va fi accelerată de Bavaria. Mi se pare, însă, că prudenta este acum extrem de necesară, fiindcă sunt în joc nu numai păstrarea independentei Bavariei, ci şi salvgardarea păcii europene având în vedere sentimentele tulburi stârnite în Franţa şi în Austria împotriva Prusiei, din cauza interpretării existente şi stabilite a Tratatului de pace de la Praga, indiferent dacă este justificată sau nu.”6

Bismarck exclusese deja Austria din Confederaţia germană; acum, singura ameninţare la adresa dominaţiei prusace pe continent era Franta. Când Franta îşi declară intenţia de a cuceri marele ducat de Luxemburg, Bismarck insistă să ştie cum avea să reacţioneze guvernul bavarez, în împrejurările date, toate negocierile purtate de Ludwig nu contau absolut deloc: Hohenlohe se întâlni cu regele, amintindu-i de tratatul secret de apărare mutuală, care obliga Bavaria să acorde ajutor Prusiei în vreme de război. In ultimă instantă, Franta renunţa la ameninţarea cu anexarea, dar Ludwig îşi dădu seama că nebun i devreme sau mai târziu Bismarck avea să pretindă Ba variei să se implice în luptă alături de Prusia şi că războiul, când venea timpul să fie declanşat, urma să fie îndreptat împotriva Franţei, în consecinţă, necesitatea de încheiere imediată a tratativelor pentru formarea unei confederaţii separat de Prusia devenise presantă.

Dar dominaţia prusacă nu putea fi ignorată cu uşurinţă, în iulie, Bismarck forţa Ba varia să semneze un acord prin care se întemeia Zollverein, uniunea vamală germană cu puteri legislative proprii. Opoziţia personală a lui Ludwig fată de manevra politică prusacă era îndârjită, dar nu putea face nimic. Netimorat de continuele manifestări ostentative de putere din partea Prusiei asupra maşinăriei politice bavareze, Ludwig exercita încă presiuni pentru înfiinţarea unei confederaţii puternice, independente a statelor germane de la sud de râul Main. Intenţiile sale erau clare: întrevăzând inevitabilitatea unei confruntări între Prusia şi Franta, regele căuta cu stăruinţă să diminueze legăturile atât cu Prusia, cât şi cu Austria, sperând să menţină autonomia de care Bavaria se bucurase la sfârşitul războiului de şase săptămâni, autonomie care depindea numai de bunăvoinţă continuă a lui Bismarck.

În speranţa înlăturării crizei iminente, Marele Duce de Baden, Friedrich, propuse o întâlnire a lui, cu Ludwig, cu regele Prusiei şi cu regele din Wurttemberg, pe insula Mainau de pe lacul Konstanz. Problema confederaţiei şi a relaţiilor germane nord-sud figura în exclusivitate Pe ordinea de zi. Marele Duce de Baden îi scrise printului Hohenlohe: „E de prisos să spun cât de satisfăcător ar fi dacă Regele Bavariei s-ar putea hotărî să profite de un asemenea prilej pentru a-1 vizita pe Regele Prusiei pe lacul Konstanz. Pe de altă parte, nu voi întârzia să supun cu toată seriozitatea judecăţii dumneavoastră această problemă şi astfel să vă dau asigurarea mea solemnă că m-aş considera favorizat de soartă să-i ofer Regelui tot ceea ce este necesar pentru această întrevedere la Schloss* Mainau. Distanta dintre Hohenschwangau şi Lindau nu este mare şi de la Lindau Regele ar putea face o vizită la Schloss Mainau şi s-ar putea reîntoarce în aceeaşi zi. E inutil să menţionez că, în cazul în care Regele ar binevoi să stea mai mult timp cu noi, prezenta sa ne-ar face o deosebită plăcere.”7


Yüklə 1,31 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin