Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Nu se poate să fi plecat, îşi spuse Harry, în timp ce trecu încet de o uşă îngustă, care dădea spre drumul din faţă, unde ajunseseră şi ceilalţi. Probabil că doar a răcit sau ceva de genul ăsta...

Se uită în jur după Ron şi Hermione, dorind să ştie ce credeau despre întoarcerea profesoarei Grubbly-Plank, însă nici unul dintre ei nu era pe aproape, aşa că se lăsă împins spre drumul spălat de ploaie din faţa Gării Hogsmeade.

Aici erau cele cam o sută de trăsuri fără cai care îi duceau întotdeauna la castel pe elevii care trecuseră de primul an. Harry se uită repede la ele, se întoarse ca să-i caute în con­tinuare pe Ron şi Hermione şi apoi avu un şoc.

Trăsurile nu mai erau fără cai. Între hulube se aflau nişte creaturi. Dacă ar fi trebuit să le dea un nume, presupunea că le-ar fi spus cai, deşi aveau şi ceva de reptilă. Erau com­plet descărnaţi, iar pielea neagră le atârna de scheletul din care erau vizibile toate oasele. Capetele erau ca ale unor dragoni, iar ochii albi şi mari nu aveau pupile. Din fiecare parte a greabănului porneau nişte aripi mari, negre, de piele, care arătau ca şi cum ar fi fost ale unor lilieci uriaşi. Stând nemişcaţi şi tăcuţi în întunericul care se aşternea, creaturile păreau stranii şi sinistre. Harry nu putea să înţeleagă de ce erau trase trăsurile de aceşti cai îngrozitori, când puteau foarte bine să se deplaseze singure.

― Unde este Pig? se auzi vocea lui Ron, chiar în spatele lui Harry.

― L-a luat fata aia, Luna, zise Harry, întorcându-se repe­de, nerăbdător să vorbească cu Ron despre Hagrid. Unde crezi că...

― Este Hagrid? Nu ştiu, spuse Ron, părând îngrijorat. Sper să fie bine, că dacă nu...

Puţin mai încolo, Draco Reacredinţă, urmat de o mică gaşcă de amici, printre care şi Crabbe, Goyle şi Pansy Par­kinson, dădea din drum nişte elevi timizi din anul doi, pentru ca el şi amicii săi să ia o trăsură numai pentru ei. Câteva clipe mai târziu, Hermione ieşi gemând din mulţime.

― Reacredinţă a fost rău cu nişte elevi din primul an mai devreme. Jur că o să-l reclam, are insigna de trei minute şi o foloseşte ca să intimideze lumea mai rău ca niciodată... Unde e Şmecherilă?

― E la Ginny, zise Harry. Uite-o...

Ginny tocmai ieşise din mulţime, strângându-l în braţe pe Şmecherilă, care se tot foia.

― Mersi, zise Hermione, scăpând-o pe Ginny de pisică. Hai să luăm o trăsură împreună, înainte să se umple toate...

― Nu l-am găsit încă pe Pig! spuse Ron, dar Hermione se îndrepta deja spre cea mai apropiată trăsură liberă.

Harry rămase în urmă cu Ron.

― Ce crezi că sunt fiinţele alea? îl întrebă el pe Ron, făcând semn cu capul către caii îngrozitori, în timp ce restul elevilor trecură pe lângă ei.

― Ce fiinţe?

― Caii ăia...

Luna apăru cu colivia cu Pigwidgeon în braţe; micuţa bufniţă ciripea entuziasmată, ca de obicei.

― Poftim, zise ea. E o bufniţă mică şi drăguţă, nu-i aşa?

― Ăă... da... e de treabă, spuse Ron aspru. Păi, atunci, haideţi să mergem... ce ziceai, Harry?

― Te întrebam ce sunt fiinţele alea ca nişte cai? zise Harry, în timp ce el, Ron şi Luna se îndreptară spre trăsura în care Hermione şi Ginny se urcaseră deja.

― Care fiinţe ca nişte cai?

― Fiinţele ca nişte cai care trag trăsurile! spuse Harry nerăbdător.

Erau la doar doi metri de cea mai apropiată dintre ele, (are îi privea cu ochii săi albi şi pustii. Ron, însă, îi aruncă o privire perplexă lui Harry.

― Despre ce vorbeşti?

― Vorbesc despre ― uite!

Harry îl apucă de umăr pe Ron şi îl întoarse, astfel încât acesta să fie faţă în faţă cu calul înaripat. Ron se uită direct la el pentru o clipă, apoi îl privi iar pe Harry.

― Şi la ce ar trebui să mă uit?

― La ― acolo, între hulube! Înhămat la trăsură! Este chiar acolo, în faţă...

Însă în timp ce Ron continuă să arate derutat, lui Harry îi trecu prin minte un gând ciudat.

― Nu... nu-i vezi?

― Ce să văd?

― Nu vezi de cine sunt trase trăsurile?

Acum Ron păru cu adevărat alarmat.

― Harry, te simţi bine?

― Eu... da...

Harry se simţi cu totul uimit. Calul era acolo, în faţa lui, lucind în lumina slabă care venea dinspre ferestrele gării din spatele lor şi scoţând aburi pe nări în aerul rece al nopţii. Şi totuşi, dacă nu se prefăcea ― şi dacă era aşa, era o glumă foarte proastă ― Ron nu putea să-i vadă deloc.

― Ce zici, ne urcăm? spuse Ron nesigur, uitându-se la Harry de parcă şi-ar fi făcut griji pentru el.

― Da, zise Harry. Da, hai...

― Este în ordine, spuse o voce visătoare de lângă Harry, când Ron dispăru în interiorul întunecat al trăsurii. Să ştii că nu înnebuneşti sau ceva de genul ăsta. Şi eu îi văd.

― Da? spuse Harry disperat, întorcându-se spre Luna. Observă reflectarea cailor cu aripi de liliac în ochii ei mari şi argintii.

― O, da, zise Luna, i-am văzut din prima zi când am venit aici. Au tras mereu trăsurile. Nu-ţi face griji. Eşti la fel de sănătos la cap ca mine.

Surâzând slab, se urcă în interiorul umed al trăsurii, după Ron. Harry o urmă, fără să se fi liniştit de tot.

CAPITOLUL XI