Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Gândeşte-te, îşi spuse el, cu chipul în mâini, în timp ce în jurul lui penele scrijeleau răspunsuri interminabile, iar nisipul se scurgea în clepsidra din faţă...

Mergea iar de-a lungul coridorului răcoros şi întunecat către Departamentul Misterelor, cu paşi hotărâţi şi con­secvenţi, luând-o din când în când la fugă, decis să ajungă în sfârşit la destinaţie... Uşa neagră se deschise în faţa lui ca de obicei, iar el se trezi în camera circulară cu multe uşi...

Traversă imediat podeaua de piatră şi trecu de a doua uşă... pe pereţi şi pe podea erau petice jucăuşe de lumină şi se auzea clinchetul acela mecanic, dar nu avea timp să exploreze, trebuia să se grăbească...

Parcurse în fugă distanţa până la a treia uşă, care se deschise de perete ca celelalte... Iarăşi era într-o clădire de mărimea unei catedrale, plină de rafturi şi sfere de sticlă... acum inima îi bătea foarte repede... de data acesta avea să ajungă acolo... În dreptul numărului nouăzeci şi şapte, o luă la stânga şi merse grăbit pe coridorul încadrat de două rânduri...

Dar chiar la capăt văzu o siluetă doborâtă, formă neagră, care se mişca la podea ca un animal rănit... stomacul lui Harry se strânse de frică... şi de bucurie...

O voce îi părăsi buzele ― o voce stridentă, rece, golită de orice bunătate umană...

― Ascultă-mă... hai, îndreapt-o în jos... eu nu o pot atin­ge... dar tu poţi...

Silueta neagră de pe podea se mişcă puţin. Harry văzu o mână albă cu degete lungi, care ţineau strâns o baghetă ridicându-se în continuarea propriului braţ... auzi vocea stri­dentă şi rece spunând "Crucio!"

Bărbatul de pe podea scoase un strigăt de durere şi încer­că să se ridice, dar căzu pe spate, zvârcolindu-se. Harry râse. Ridică bagheta, blestemul se destrămă, iar silueta gemu şi rămase nemişcată.

― Lordul Cap-de-Mort aşteaptă...

Foarte încet, cu braţele tremurându-i, bărbatul de pe podea îşi ridică umerii cu câţiva centimetri şi îşi înălţă capul. Chipul îi era pătat de sânge şi totuşi, rigid şi sfidător...

― Va trebui să mă omori, şopti Sirius.

― Fără îndoială că o voi face până la urmă, spuse vocea rece. Dar mai întâi mi-o vei aduce, Black... crezi că asta de până acum a fost durere? Mai gândeşte-te... avem ore întregi înainte şi nu e nimeni care să te audă ţipând...

Dar cineva ţipă când Cap-de-Mort îşi coborî iar bagheta; cineva urlă şi căzu de pe un birou fierbinte pe podeaua rece de piatră; Harry se trezi când se lovi de pământ, ţipând în continuare, cu cicatricea arzându-l, în timp ce Marea Sală exploda peste tot în jurul lui.