Harry Potter şi Ordinul Phoenix

NOUL CÂNTEC AL JOBENULUI MAGIC
Harry nu vroia să le spună celorlalţi că el şi Luna aveau aceeaşi halucinaţie, dacă asta era, aşa că nu mai zise nimic de cai când luă loc în trăsură şi trânti uşa în urma lui. Cu toate acestea, nu putea să nu se uite în continuare la siluetele cailor care se mişcau dincolo de fereastră.

― Aţi văzut-o şi voi pe femeia aia, Grubbly-Plank? întrebă Gin­ny. Ce caută iar aici? Hagrid nu se poate să fi plecat, nu-i aşa?

― Eu aş fi chiar mulţumită dacă a plecat, spuse Luna, nu este un profesor foarte bun, nu-i aşa?

― Ba da, este! spuseră Harry, Ron şi Ginny supăraţi.

Harry se uită urât la Hermione. Ea îşi drese vocea şi zise repede:

― Aă... da... este foarte bun.

― Ei bine, noi, cei din Ochi-de-Şoim credem că este un fel de păcălici, spuse Luna netulburată.

― Atunci înseamnă că aveţi un simţ al umorului de doi cnuţi, izbucni Ron, în timp ce roţile de sub ei se puseră în mişcare scârţâind.

Luna nu părea deranjată de impoliteţea lui Ron; din con­tră, pur şi simplu îl privi pentru o vreme ca pe un program T. V. nu foarte interesant.

Huruind şi legănându-se, trăsurile se mişcau în convoi că­tre destinaţie. Când trecură de stâlpii înalţi, încoronaţi cu mistreţi înaripaţi de ambele părţi ale porţii, către terenurile şcolii, Harry se aplecă pe fereastră ca să vadă dacă era lumina aprinsă în cabana lui Hagrid de lângă Pădurea Interzisă, dar totul era cufundat în întuneric. Castelul Hogwarts, însă, se apropia din ce în ce mai tare: un grup falnic de turnuri, de un negru ca smoala pe fundalul cerului întunecat, iar din loc în loc câte o fereastră luminoasă radiind deasupra lor.

Trăsurile se opriră zăngănind lângă treptele de piatră care duceau către uşile de stejar de la intrare şi Harry fu primul care se dădu jos din trăsură. Se întoarse iar să se uite după nişte ferestre luminate lângă Pădure, dar era clar că nu exista nici un semn de viaţă în cabana lui Hagrid. Reticent, pentru că sperase oarecum să nu le mai vadă, îşi întoarse privirea către fiinţele ciudate, scheletice, care stăteau tăcute în aerul rece al nopţii, cu ochii aceia albi, pustii şi strălucitori.

Lui Harry i se mai întâmplase cândva să vadă ceva ce Ron nu putuse zări, însă atunci fusese vorba despre o reflecţie într-o oglindă, ceva mult mai imaterial decât o sută de animale care păreau cât se poate de reale şi destul de puternice pen­tru a trage o mulţime de trăsuri. Dacă era să o creadă pe Luna, animalele fuseseră mereu acolo, dar invizibile. Atunci, de ce Harry putea să le vadă dintr-o dată, iar Ron nu?

― Vii sau nu? spuse Ron de lângă el.

― Aă... da, zise Harry repede şi se alătură mulţimii care urca grăbită treptele de piatră către castel.

Holul de la intrare era luminat de torţe şi fu cuprins de ecourile paşilor, în timp ce elevii traversară podeaua cu dalele de piatră către uşile duble din dreapta, care duceau către Marea Sală şi spre ospăţul de început de semestru.

Cele patru mese lungi din Marea Sală se umpleau sub tavanul întunecat fără stele, care era exact ca cerul pe care îl vedeau pe ferestrele înalte. Lumânările pluteau deasupra meselor, luminând fantomele argintii presărate prin sală şi chipurile elevilor care vorbeau entuziasmaţi, făcând schimb de veşti de pe parcursul verii, salutându-şi prietenii din alte case, examinându-şi între ei tunsorile şi robele. Din nou, Harry observă că oamenii îşi apropiau capetele pentru a şu­şoti când trecea prin dreptul lor; scrâşni din dinţi şi încercă să se poarte ca şi când n-ar fi observat şi nu i-ar fi păsat.

Luna se îndepărtă de ei plutind către masa Ochilor-de-Şoim. În clipa în care ajunseră la masa Cercetaşilor, Ginny fu chemată de nişte colegi din anul patru şi plecă să stea lângă ei; Harry, Ron, Hermione şi Neville îşi găsiră locuri unul lângă altul cam la mijlocul mesei, între Nick Aproape-Făr'-de-Cap, fantoma casei Cercetaşilor, şi Parvati Patil şi Lavender Brown. Cele din urmă îl salutară straniu şi exagerat de călduros, încât Harry fu sigur că tocmai vorbiseră despre el cu o fracţiune de secundă înainte. Avea alte griji mai importante, totuşi: se uită peste capetele elevilor, la masa profesorilor, care era aranjată de-a lungul zidului din fundul sălii.

― Nu este aici.

Ron şi Hermione cercetară şi ei masa profesorilor, deşi de fapt nu era nevoie; statura lui Hagrid îl făcea uşor de depistat oriunde.

― Nu se poate să fi plecat, zise Ron, părând puţin agitat.

― Sigur că nu, spuse Harry hotărât.

― Doar nu credeţi că... a păţit ceva, sau ceva de genul ăsta, nu? zise Hermione neliniştită.

― Nu, spuse Harry imediat.

― Atunci unde este?

Urmă o pauză, apoi Harry zise foarte încet, astfel încât Neville, Parvati şi Lavender să nu-l poată auzi:

― Poate că nu s-a întors încă. Ştiţi voi ― din misiune ― ce avea de făcut vara asta pentru Dumbledore.

― Da... da, asta trebuie să fie, zise Ron, părând mai calm, dar Hermione îşi muşcă buza, uitându-se cu atenţie la masa profesorilor, de parcă ar fi sperat să găsească acolo o expli­caţie pentru absenţa lui Hagrid.

― Cine este femeia aceea? spuse ea tranşant, arătând către mijlocul mesei profesorilor.

Ochii lui Harry se uitară în aceeaşi direcţie. Prima dată se opriră asupra profesorului Dumbledore, care stătea pe sca­unul său aurit cu spătar înalt, din centrul lungii mese a profe­sorilor, purtând o robă roşu închis, presărată cu stele argintii, şi o pălărie asortată. Capul lui Dumbledore era înclinat către femeia care stătea lângă el, şi îi spunea ceva la ureche. Se­măna, îşi zise Harry, cu mătuşa necăsătorită a cuiva: îndesată, cu părul scurt, creţ, castaniu, peste care îşi pusese o groaznică bentiţă roz ce se asorta cu canadiana pufoasă de aceeaşi cu­loare pe care o purta peste robe. Atunci îşi întoarse puţin chi­pul ca să bea din pocal, iar el văzu şocat o faţă palidă, ca de broască, şi doi ochi exoftalmici, umflaţi.

― Este femeia aia, Umbridge!

― Cine? zise Hermione.

― A fost la audierea mea, lucrează pentru Fudge!

― Drăguţă canadiană, zise Ron, râzând batjocoritor.

― Lucrează pentru Fudge! repetă Hermione, încruntân­du-se. Atunci, ce Dumnezeu caută aici?

― Nu ştiu...

Hermione cercetă masa profesorilor, cu ochii între­deschişi.

― Nu, murmură ea, nu, nu are cum să...

Harry nu înţelese despre ce vorbea dar nu întrebă; atenţia îi fusese captată de profesoara Grubbly-Plank, care tocmai apăruse la masa profesorilor; îşi croi drum către capăt şi se aşeză pe locul care era al lui Hagrid. Asta însemna că cei din primul an trebuie să fi traversat lacul şi să fi ajuns la castel, şi într-adevăr, peste câteva clipe se deschiseră uşile Sălii de Intrare. Intră un şir lung de elevi din primul an care păreau speriaţi, conduşi de profesoara McGonagall, care aducea un taburet pe care era aşezată vechea pălărie de vrăjitor, foarte peticită şi ruptă aproape de marginea deşirată.

Zumzetul gălăgiei din Marea Sală amuţi. Elevii din primul an se înşirară în faţa mesei profesorilor, cu faţa către restul elevilor, şi profesoara McGonagall puse taburetul cu grijă în faţa lor, iar apoi se dădu la o parte.

Chipurile celor din anul întâi străluceau palide la lumina lumânărilor. Un băieţel aflat chiar în mijlocul rândului părea să tremure. Harry îşi aminti, pentru o clipă, cât de îngrozit fu­sese când stătuse el acolo, aşteptând testul necunoscut care urma să decidă în ce casă îi era locul.

Întreaga şcoală aştepta cu răsuflarea tăiată. Apoi ruptura din apropierea marginii pălăriei se deschise larg ca o gură şi Jobenul Magic începu să cânte:
Când eram nou, pe vremuri,

Şi Hogwarts la-nceputuri

Cei care au fondat şcoala noastră

Nicicând nu s-au gândit să se despartă:

Uniţi de aceeaşi ţintă,

Aveau o singură dorinţă,

Cea mai bună şcoală magică să facă

Învăţăminte mai departe să transmită.

"Împreună vom preda şi construi!"

Hotărâră cei patru prieteni

Şi nu visase nimeni

Într-o zi că se vor despărţi,

Căci mai erau oare prieteni

Ca Cercetaş şi Viperin?

În afară de ceilalţi doi,

Astropuf şi Ochi de Şoim?

Însă ce s-a întâmplat?

Aşa prietenii, cum s-au dezlegat?

Păi, eu am fost acolo şi pot să vă zic

Povestea tristă care-atât ne-a mâhnit.

Viperin a zis: "Să-i învăţăm

Doar pe cei cu descendenţă pură."

Ochi-de-Şoim a zis, "Să le predăm

Celor cu inteligenţa sigură."

Cercetaş a zis: "Să-i învăţăm pe toţi

Cu fapte vitejeşti legate de-al lor nume."

Astropuf a zis: "Eu îi învăţ pe toţi

Şi-i voi trata cu aceeaşi înţelegere."

Mici probleme ridicat-au diferenţele,

Întâi când s-au ivit,

Căci din cei patru avea fiecare

O casă a lui, în care,

Doar pe cei doriţi să-i aibă,

Aşa, de pildă, Viperin,

Doar vrăjitori cu sânge pur accepta

Întocmai ca el, foarte şireţi.

Şi doar cei cu ascuţite minţi

La Ochi-de-Şoim erau

Iar cei mai bravi şi îndrăzneţi

La curajosul Cercetaş mergeau.

Buna Astropuf luă ce mai rămăsese,

Tot ce ştia pe toţi îi învăţa,

Astfel, casele şi fondatorii,

Rămaseră buni şi sinceri prieteni.

Mai mulţi ani fericiţi,

Hogwarts în armonie dăinui,

Dar cândva discordia între noi se ivi

Alimentându-se cu-ale noastre frici şi vini.

Casele care, ca patru stâlpi,

Şcoala ne-au susţinut cândva,

Acum contra lor se întorceau,

Şi despărţiţi puterea căutau.

Şi un timp şcoala se părea

Sfârşitul că-şi întrezărea,

Ba lupte, ba dueluri,

Şi conflicte între prieteni

Până la urmă sosi o dimineaţă

Când Viperin plecă

Deşi atunci cearta s-a terminat,

C-un gol în suflet ne-a lăsat.

Şi de când din patru fondatori

Au mai rămas doar trei

Nu au mai fost casele unite

Aşa cum trebuiau să fie.

Şi acum Jobenul Magic e aici

Şi ştiţi cu toţii povestea:

Pe case vă sortez

Aceasta mi-e menirea,

Anul acesta voi mai face-un pas,

Cântecul bine-mi ascultaţi;

Deşi să vă separ sunt condamnat,

Tot mă tem că-i eronat,

Deşi o datorie am de urmat

Şi anual în sferturi vă împart,

Mereu mă-ntreb dacă sortatul

Nu va grăbi sfârşitul,

Ah, primejdii şi semne să citiţi,

Ameninţătoarea istorie arată,

Că al nostru Hogwarts e-n pericol,

Căci sunt vrăşmaşi mortali afară

Şi noi uniţi trebuie să fim

Sau din interior ne năruim

Eu v-am spus, v-am prevenit...

Acum, sortatul să-nceapă negreşit.
Jobenul redeveni inert; izbucniră aplauzele, deşi, pentru prima oară de când îşi aducea aminte Harry, acestea erau însoţite de comentarii şi şoapte. În Marea Sală elevii schim­bau impresii cu vecinii de la masă, iar Harry, aplaudând şi el alături de toţi ceilalţi, ştiu exact despre ce vorbeau.

― Anul ăsta a cam deviat de la ruta obişnuită, nu-i aşa? zise Ron, cu sprâncenele ridicate.

― Şi încă foarte mult, spuse Harry.

De obicei, Jobenul Magic se limita la descrierea diferitelor calităţi pe care le căuta fiecare dintre cele patru case de la Hogwarts şi a propriului rol în împărţirea lor. Harry nu îşi mai amintea să mai fi dat vreodată sfaturi şcolii.

― Oare a mai dat avertismente în trecut? zise Hermione, cu un aer puţin neliniştit.

― Sigur că da, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap, părând în cunoştinţă de cauză şi aplecându-se spre ea prin Neville (Acesta tresări de durere; era foarte neplăcut să se aplece prin tine o fantomă). Jobenul simte că are o datorie de onoare să avertizeze şcoala din timp, ori de câte ori simte nevoia...

Însă profesoara McGonagall, care aştepta să citească lista cu numele celor din primul an, le aruncă elevilor care şuşoteau nişte priviri dogoritoare. Nick Aproape Făr-de-Cap duse un deget transparent la buze şi se ridică afectat, în timp ce bombănitul se termină subit. Cu o ultimă privire încruntată, care cercetă toate cele patru mese ale caselor, profesoara McGonagall îşi coborî ochii asupra foii lungi de pergament şi strigă primul nume.

― Abercrombie, Euan.

Băiatul îngrozit pe care îl observase Harry mai devreme se împletici în faţă şi îşi puse Jobenul pe cap; singurul lucru care îl împiedica să-i cadă până la umeri erau urechile sale foarte mari. Jobenul se gândi o clipă, apoi crăpătura din apropierea borului se deschise iar şi se auzi un cuvânt:

― Cercetaş!

Harry aplaudă cu putere, alături de restul casei Cerce­taşilor, în timp ce Euan Abercrombie ajunse la masa lor şi se aşeză, arătând de parcă ar fi fost foarte mulţumit dacă ar fi intrat în pământ şi nu l-ar mai fi văzut nimeni niciodată.

Încet, lungul şir de elevi din primul an se rări. În pauzele dintre numele lor şi deciziile Jobenului Magic, Harry auzi cum stomacul lui Ron începe să ghiorăie tare. În sfârşit, "Zeller, Rose" fu repartizată la Astropufi, iar profesoara McGonagall ridică jobenul şi taburetul şi le duse de acolo, în timp ce profe­sorul Dumbledore se ridică de la masă.

Oricare ar fi fost resentimentele sale din ultimul timp în privinţa directorului, Harry era oarecum liniştit văzându-i pe Dumbledore în faţa lor. Între absenţa lui Hagrid şi prezenţa acelor cai ca nişte dragoni, avusese impresia că întoarcerea sa la Hogwarts, atât de aşteptată, era plină de surprize neaşteptate, asemenea sunetelor neplăcute dintr-un cântec cunoscut. Însă cel puţin un lucru fu respectat: direc­torul lor se ridică pentru a-i saluta pe toţi, înainte de festi­nul care preceda începerea semestrului.

― Noilor sosiţi le spun, zise Dumbledore pe o voce răsunătoare, cu braţele larg deschise şi cu un zâmbet pe chip, bine aţi venit! Prietenilor noştri mai vechi ― bine aţi revenit! Există un moment când se rostesc discursuri, însă nu acum. Poftă bună!

Se auziră râsete admirative şi o explozie de aplauze când Dumbledore se aşeză frumos la masă şi îşi aruncă barba lungă peste umăr, ca să nu îi intre în mâncare ― căci mân­carea apăruse din senin, astfel încât cinci mese lungi gemeau sub greutatea fripturilor, plăcintelor, platourilor cu legume, pâinilor, sosurilor şi carafelor cu suc de dovleac.

― Grozav, zise Ron, cu un fel de geamăt de poftă, după care înşfăcă cel mai apropiat platou cu cotlete şi începu să îşi umple farfuria, privit cu jale de Nick Aproape-Făr'-de-Cap.

― Ce ziceai înainte de sortat? o întrebă Hermione pe fan­tomă. Despre avertismentele Jobenului?

― A, da, spuse Nick, care părea să se bucure că avea un motiv ca să nu se mai uite la Ron, care acum mânca nişte cartofi copţi cu un entuziasm aproape necuviincios. Da, am mai auzit Jobenul dând mai multe avertismente în trecut, de fiecare dată când a detectat perioade de pericol mare pen­tru şcoală. Şi de fiecare dată, desigur, sfatul este acelaşi: fiţi uniţi, fiţi puternici din interior.

― Um pate sştie căşcolin peico daăi unjben? zise Ron. Avea gura atât de plină, încât lui Harry i se păru că era o mare realizare că putuse să scoată măcar un sunet.

― Poftim? spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap politicos, în timp ce Hermione părea revoltată.

Ron înghiţi o cantitate de necrezut şi zise:

― Cum poate să ştie că şcoala e în pericol dacă e un joben?

― Habar n-am, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap. Bineîn­ţeles, trăieşte în biroul lui Dumbledore, aşa că îndrăznesc să spun că poate să audă tot felul de lucruri acolo.

― Şi vrea ca toate casele să fie prietene între ele? spuse Harry, uitându-se la masa Viperinilor, unde Draco Reacre­dinţă era în centrul atenţiei. Slabe şanse.

― Ei şi tu acum, nu ar trebui să ai atitudinea asta, zise Nick cu reproş. Cooperarea paşnică, asta este soluţia. Noi, fantomele, deşi facem parte din case diferite, ne menţinem legăturile de prietenie. În ciuda concurenţei dintre Cer­cetaşi şi Viperini, nu m-aş certa cu Baronul Sângeros nici în ruptul capului.

― Doar pentru că ţi-e îngrozitor de frică de el, spuse Ron. Nick Aproape Făr-de-Cap păru extrem de jignit.

― Frică? Te asigur că eu, Sir Nicholas de Mimsy-Porping-ton, nu am fost în viaţa mea o victimă a laşităţii! Sângele nobil care îmi curge în vine...

― Ce sânge? întrebă Ron. Doar nu cumva mai ai...?

― Este o expresie! spuse Nick Aproape Făr-de-Cap, atât de enervat, încât îi tremura primejdios capul cu gâtul parţial tăiat. Presupun că încă mi se permite să mă bucur de orice cuvinte doresc, chiar dacă îmi sunt refuzate plăcerile mânca­tului şi băutului! Însă, te asigur, m-am obişnuit cu elevii care râd cu răutate de moartea mea!

― Nick, nu râdea de tine! zise Hermione, aruncându-i o privire furioasă lui Ron.

Din nefericire, gura lui Ron era iar plină până la refuz şi tot ce reuşi să spună fu "Sştii că nîmvut ste supă", ceea ce lui Nick nu i se păru că era o scuză adecvată. Ridicându-se în aer, îşi aranjă pălăria cu pană şi plecă în viteză de lângă ei până la capătul opus al mesei, oprindu-se între fraţii Creevey, Colin şi Dennis.

― Bravo, Ron, se răsti Hermione.

― Ce? zise Ron indignat, după ce reuşise în sfârşit să în­ghită. N-am voie să pun o simplă întrebare?

― Ah, las-o baltă, spuse Hermione pe un ton răutăcios, şi cei doi terminară de mâncat într-o linişte încordată.

Harry era prea obişnuit cu tachinările lor ca să mai încerce să-i împace; credea că era mai câştigat dacă îşi mânca încet plăcinta cu carne şi rinichi, iar apoi o farfurie plină de tarta sa favorită de melasă.

După ce toţi elevii terminară de mâncat şi nivelul zgo­motului din sală reîncepu să urce, Dumbledore se ridică pentru a doua oară. Se făcu imediat linişte, toată lumea întorcându-se către director. Acum Harry se simţea bine şi puţin adormit. Undeva sus îl aştepta patul său cu baldachin, minunat de cald şi moale...

― Ei bine, acum că am avut parte cu toţii de un alt festin magnific, vă cer atenţia pentru câteva minute pentru anun­ţurile obişnuite de la începutul semestrului, spuse Dumble­dore. Cei din primul an ar trebui să ştie că pădurea din cadrul acestei zone le este interzisă elevilor ― după cum ar trebui să ştie chiar şi alţi elevi mai vechi. (Harry, Ron şi Her­mione îşi zâmbiră unul altuia). Domnul Filch, îngrijitorul, m-a rugat, pentru a patru suta şaizeci şi doua oară, din câte mi-a spus, să vă reamintesc că nu sunt permise vrăjile pe holuri în pauze, pe lângă multe alte lucruri, care pot fi găsite pe lista cuprinzătoare pusă acum pe uşa biroului domnului Filch. Anul acesta au avut loc două schimbări în rândul profesorilor. Suntem fericiţi să o primim înapoi pe doamna profesoară Grubbly-Plank, care va preda lecţiile de Grijă faţă de Animalele Magice; suntem la fel de încântaţi să o prezentăm pe doamna profesoară Umbridge, noua noas­tră profesoară de Apărare contra Magiei Negre.

Urmă un rând de aplauze politicoase dar cam lipsite de entuziasm, timp în care Harry, Ron şi Hermione schimbară nişte priviri puţin panicate; Dumbledore nu spusese cât timp va preda Grubbly-Plank.

Dumbledore continuă:

― Selecţionările pentru echipele de vâjthaţ vor avea loc pe... Se opri, uitându-se întrebător la profesoara Umbridge.

Fiindcă nu era cu mult mai înaltă când stătea în picioare decât când era aşezată, pentru o clipă, nimeni nu înţelese de ce tăcuse Dumbledore, însă când profesoara Umbridge îşi drese vocea, "Hm, hm", îşi dădură seama că se ridicase şi că intenţiona să ţină un discurs.

Dumbledore păru uimit doar pentru câteva clipe, apoi luă loc demn şi se uită cu atenţie la profesoara Umbridge, de parcă nu şi-ar fi dorit altceva decât să o asculte vorbind.

Alţi profesori nu fură la fel de pricepuţi să îşi ascundă sur­priza. Sprâncenele profesoarei Lăstar dispărură în părul ci ciufulit şi gura profesoarei McGonagall era mai subţire decât o văzuse Harry vreodată. Nici un profesor nou nu-l mai întrerupsese vreodată pe Dumbledore până atunci. Mulţi dintre elevi zâmbeau; era clar că femeia aceasta nu ştia cum se desfăşurau lucrurile la Hogwarts.

― Vă mulţumesc, domnule director, chiţăi profesoara Umbridge, pentru aceste frumoase cuvinte de bun venit.

Avea o voce stridentă, puţin copilăroasă şi o respiraţie so­noră, iar Harry simţi din nou un val de antipatie acută, pe care nu putu să şi-l explice; tot ce ştia era că detesta avea legătură cu ea, de la vocea ei stupidă la canadiana pufoasă roz. Mai tuşi o dată scurt pentru a-şi drege vocea (hm, hm) şi continuă.

― Ei bine, trebuie să vă spun că este minunat să fiu înapoi la Hogwarts! zâmbi ea, dezvelind nişte dinţi foarte ascuţiţi. Şi să văd nişte feţe aşa micuţe şi fericite!

Harry se uită în jur. Nici una dintre feţele pe care le vedea nu părea fericită. Din contră, păreau toate oarecum jignite pentru că li se vorbise de parcă ar fi fost nişte copii de cinci ani.

― Abia aştept să vă cunosc pe toţi şi sunt sigură că vom fi prieteni la cataramă!

Ca răspuns, elevii schimbară priviri; unii dintre ei abia puteau să-şi reprime zâmbetele.

― Sunt prietenă cu ea cu condiţia să nu vrea să-i împru­mut canadiana, îi şopti Parvati lui Lavender, şi amândouă chicotiră încet.

Profesoara Umbridge îşi drese iar vocea (hm, hm), însă când continuă, nu i se mai simţea răsuflarea în glas. Părea mult mai pragmatică, iar acum cuvintele ei aveau o rezo­nanţă monotonă, ca şi cum ar fi fost învăţate pe de rost.

― Ministerul Magiei a considerat mereu că educaţia tine­rilor vrăjitori şi vrăjitoare are o importanţă vitală. Talentele rare cu care v-aţi născut se pot pierde dacă nu sunt ocrotite şi ascuţite printr-o instruire atentă. Vechile deprinderi specifice comunităţii vrăjitorilor trebuie transmise din generaţie în generaţie în cazul în care nu vrem să le pierdem pentru totdeauna. Tezaurul cunoaşterii magice adunat de strămoşii noştri trebuie păzit, completat şi rafinat de cei care au fost chemaţi de glasul nobil al meseriei de profesor.

Aici Profesoara Umbridge făcu o pauză şi o mică plecă­ciune către colegii ei profesori, fără ca vreunul dintre ei să îi răspundă tot cu o plecăciune. Sprâncenele întunecate ale pro­fesoarei McGonagall se încruntaseră, astfel încât femeia arăta de-a dreptul ca un şoim, şi Harry o văzu clar cum schimbă o privire plină de tâlc cu profesoara Lăstar când Umbridge scoase un alt hm, hm şi îşi continuă discursul.

― Fiecare director şi directoare de la Hogwarts au adus ceva nou complicatei sarcini de a guverna această şcoală is­torică, şi aşa se şi cuvine, căci fără progres vom avea stag­nare şi decădere. În acelaşi timp, progresul de dragul pro­gresului trebuie descurajat, pentru că tradiţiile noastre veri­ficate şi puse la încercare necesită rareori schimbări. E nevoie deci de un echilibru între vechi şi nou, între trăini­cie şi schimbare, între tradiţie şi inovaţie...

Harry realiză că atenţia i se diminua, de parcă creierul său pierdea lungimea de undă. Liniştea care umpluse sala când vorbise Dumbledore se dizolvă când elevii îşi apropiară capetele, şoptind şi chicotind. La masa celor de la Ochi-De-Şoim, Cho Chang discuta cu însufleţire cu prietenii ei. La câte­va locuri de Cho, Luna Lovegood îşi citea iar Zeflemistul. Între timp, la masa Astropufilor, Ernie Macmillan era unul dintre puţinii care încă se mai uitau la profesoara Umbridge, însă avea ochii ca de sticlă şi Harry era convins că doar se prefăcea că asculta, încercând să se ridice la nivelul impus de noua insignă de Perfect care îi scânteia în piept.

Profesoara Umbridge nu părea să fi observat neliniştea publicului. Harry avea impresia că ar fi putut să izbucnească o revoltă în toată puterea cuvântului sub ochii ei, şi tot şi-ar fi urmat firul discursului. Totuşi, profesorii încă ascultau foarte atenţi, iar Hermione părea să soarbă fiecare cuvânt pe care îl spunea Umbridge, deşi, după expresia întipărită pe chip, nu erau deloc pe gustul ei.

― ... pentru că unele schimbări vor fi în bine, în timp ce altele vor ajunge, în timp, să fie recunoscute ca erori ale raţiunii. Între timp, unele vechi obiceiuri vor fi menţinute, şi pe bună dreptate, în timp ce altele, demodate şi uzate, trebuie abandonate. Prin urmare, haideţi să facem un pas înainte, către o nouă eră a deschiderii, a eficienţei şi a responsabilităţii, să încercăm să păstrăm ceea ce trebuie păstrat, să perfec­ţionăm ceea ce trebuie perfecţionat şi să facem corecturi ori­unde găsim practici care ar trebui interzise.

Se aşeză. Dumbledore aplaudă. Restul profesorilor îi ur­mară exemplul, deşi Harry observă că mai mulţi dintre ei bătură din palme doar o dată sau de două ori înainte să oprească. Li se alăturară câţiva elevi, însă majoritatea fu­seseră luaţi prin surprindere de sfârşitul discursului, pentru că nu ascultaseră decât câteva cuvinte, şi, înainte să poată să aplaude cum trebuie, Dumbledore se ridică din nou.

― Vă mulţumesc mult, doamnă profesoară Umbridge, fost cât de se poate de edificator, zise el, făcând o mică ple­căciune către ea. Acum, după cum spuneam, selecţionările vor avea loc...

― Da, curat edificator, spuse Hermione încet.

― Să nu-mi spui că ţi-a plăcut, zise Ron încet, întorcându-se spre Hermione cu un chip şocat. A fost cel mai plictisitor dis­curs pe care l-am auzit în viaţa mea, iar eu am crescut cu Percy.

― Am spus edificator, nu plăcut, zise Hermione. A expli­cat multe.

― Da? zise Harry surprins. Mie mi s-a părut că a cam bătut câmpii.

― Pe "câmpii ăia" erau ascunse nişte lucruri importante, spuse Hermione supărată.

― Zău? spuse Ron neatent.

― Ce zici de: "progresul de dragul progresului trebuie descurajat"? Ce zici de: "corecturi oriunde găsim practici care ar trebui interzise"?

― Păi, ce înseamnă asta? spuse Ron nerăbdător.

― Îţi spun eu ce înseamnă, zise Hermione printre dinţi. În­seamnă că Ministerul a început să-şi bage coada la Hogwarts.

Apoi în jurul lor se declanşă o veritabilă hărmălaie; era evident că Dumbledore tocmai încheiase, pentru că toată lumea era în picioare, gata să părăsească sala. Hermione se ridică brusc, părând tulburată.

― Ron, trebuie să le arătăm celor din primul an unde să se ducă!

― A, da, spuse Ron, care era clar că uitase. Hei ― hei, voi de acolo! Piticilor!

― Ron!

― Păi, aşa arată, sunt mici...

― Ştiu, dar nu poţi să-i faci pitici! Cei din primul an! strigă Hermione pe un ton de comandant de-a lungul mesei. Pe aici, vă rog!

Un grup de elevi noi merseră timizi pe culoarul dintre mesele Cercetaşilor şi Astropufilor, încercând cu toţii din răsputeri să nu fie primii. Într-adevăr, arătau foarte mici; Harry era convins că el nu păruse atât de mic când sosise aici. Le zâmbi. Un băiat blond de lângă Euan Abercrombie păru îngrozit; îi dădu un cot lui Euan şi îi şopti ceva la ure­che. Euan Abercrombie era la fel de speriat şi îi aruncă o privire înspăimântată lui Harry, care simţi cum i se prelinge zâmbetul de pe faţă, exact ca Sevamizeră.

― Ne vedem mai târziu, le spuse el încet lui Ron şi Her­mione şi îşi croi drum către ieşirea din Marea Sală singur, făcând tot posibilul să ignore alte şoapte, alte priviri şi arătări cu degetul, în timp ce se strecură prin mulţimea din holul de intrare, după care urcă repede scara de marmură, o luă pe nişte scurtături ascunse şi se îndepărtă de cea mai mare parte a grupurilor.

Am fost un prost că nu m-am aşteptat la aşa ceva, îşi zise el supărat, în timp ce mergea pe holurile mult mai goale de la etaj. Sigur că toată lumea se holba la el; cu două luni în urmă, ieşise din labirintul Turnirului Trivrăjitor ţinând în braţe cadavrul unui coleg şi susţinând că îl văzuse pe Cap-de-Mort recăpătându-şi puterile. Semestrul trecut nu avu­sese timp să explice ce se întâmplase înainte să plece toţi acasă ― chiar dacă se simţise în stare să spună întregii şcoli povestea detaliată a evenimentelor înfiorătoare care avu­seseră loc în cimitir.

Harry ajunsese la capătul holului către camera de zi a Cercetaşilor şi se oprise în faţa portretului Doamnei Grase, înainte să-şi fi dat seama că nu ştia noua parolă.

― Ăă... zise el mohorât, uitându-se la Doamna Grasă care îşi netezi faldurile rochiei de satin roz şi îi întoarse privirea hotărâtă.

― Nu ştii parola, nu intri, spuse ea cu un aer superior.

― Harry, o ştiu eu! gâfâi cineva în spatele lui.

Se întoarse şi îl văzu pe Neville alergând spre el.

― Ghici ce e? De data asta chiar o să pot să o ţin minte, zise el şi-i vântură prin faţă micuţul cactus pipernicit pe care i-l arătase în tren. Mimbulus mimbletonia!

― Corect, spuse Doamna Grasă, iar tabloul se deschise către ei ca o uşă, dezvăluind o gaură rotundă în peretele din spatele său, prin care intrară acum Harry şi Neville.

Camera de zi a Cercetaşilor era la fel de primitoare ca întotdeauna ― o plăcută cameră circulară, plină de fotolii moi, ponosite, şi de mese vechi şi instabile. În şemineu sfâ­râia vesel un foc, şi câteva persoane îşi încălzeau mâinile, înainte să urce către dormitoarele lor; în partea cealaltă a camerei, Fred şi George Weasley prindeau ceva în piuneze la avizier. Harry le făcu cu mâna în semn de noapte bună şi se îndreptă direct spre uşa dormitoarelor băieţilor; în mo­mentul acela nu îi prea ardea de vorbă. Neville îl urmă.

Dean Thomas şi Seamus Finnigan ajunseseră primii în cameră şi erau în mijlocul acţiunii de acoperire a pereţilor din jurul paturilor lor cu afişe şi poze. Vorbeau când Harry deschise uşa, dar, văzându-i, se opriră subit. Harry se între­bă dacă vorbeau într-adevăr despre el şi apoi dacă nu cumva începuse să fie paranoic.

― Bună, zise el, ducându-se la cufărul său şi deschizându-i.

― Salut, Harry, spuse Dean, care îşi punea o pijama în culorile echipei West Ham. Cum a fost în vacanţă?

― Nu a fost rău, murmură Harry, având în vedere că o relatare adevărată a vacanţei sale ar fi durat toată noaptea şi că nu era în stare de aşa ceva. Dar pentru tine?

― A fost bine, râse Dean. Oricum, mai bună decât a lui Seamus, din câte mi-a zis.

― De ce, Seamus, ce s-a întâmplat? întrebă Neville, în timp ce îşi punea cu afecţiune Mimbulus mimbletonia pe noptieră.

Seamus nu răspunse imediat; de fapt, cam trăgea de timp, asigurându-se că afişul său cu echipa de vâjthaţ Kenmare Kes­trels era bine plasat. Apoi spuse, fiind încă cu spatele la Harry:

― Mama nu a vrut să mă mai întorc aici.

― Poftim? zise Harry, oprindu-se în timp ce se dezbrăca de robe.

― Nu a vrut să mă întorc la Hogwarts.

Seamus lăsă afişul deoparte şi îşi scoase şi el pijamaua din cufăr, continuând să-i evite privirea lui Harry.

― Dar ― de ce? spuse Harry uimit.

Ştia că mama lui Seamus era vrăjitoare, motiv pentru care nu putea să înţeleagă de ce începuse să semene cu familia Dursley.

Seamus nu răspunse până când nu îşi puse pijamaua.

― Păi, spuse el pe un ton calculat, presupun... că din cauza ta.

― Ce vrei să spui? zise Harry imediat.

Inima îi bătea cam repede. Avea vaga senzaţie că era atacat.

― Păi, spuse Seamus iar, continuând să evite privirea lui Harry, ea... ăă... ei bine, nu eşti numai tu de vină, ci şi Dumbledore...

― Crede ce scrie în Profetul zilei? spuse Harry. Crede că eu sunt un mincinos şi că Dumbledore este un bătrân tâmpit?

Seamus îşi ridică privirea spre el.

― Da, ceva de genul ăsta.

Harry nu spuse nimic. Îşi aruncă bagheta pe noptieră, îşi dădu jos robele, le băgă supărat în cufăr şi se îmbrăcă şi el în pijama. Se săturase; se săturase să fie cel la care se holba lumea şi despre care se vorbea tot timpul. Dacă ar fi avut idee vreunul din ei cum era să fii cel căruia i se întâmplaseră toate acestea... doamna Finnigan habar nu avea, o proastă, îşi zise el necruţător.

Se vârî în pat şi dădu să tragă draperiile în jurul lui, dar, înainte să o facă, Seamus spuse:

― Ascultă... de fapt, ce s-a întâmplat în noaptea când... ştii tu, când... cu Cedric Diggory şi toate alea?

Seamus părea agitat şi în acelaşi timp nerăbdător. Dean, care până atunci se aplecase peste cufărul său, încercând să recupereze un papuc, rămase ciudat de nemişcat şi Har ştiu că rămăsese cu urechile ciulite.

― De ce mă întrebi? replică Harry. Nu trebuie decât să citeşti Profetul zilei ca mama ta, de ce nu o faci? O să afli tot ce vrei să ştii.

― Să nu te iei de mama, se răsti Seamus.

― Mă iau de oricine mă face mincinos, spuse Harry.

― Să nu vorbeşti aşa cu mine!

― Vorbesc exact aşa cum vreau, zise Harry, începând să se enerveze atât de repede, încât îşi luă bagheta de pe nop­tieră. Dacă te deranjează să stai în aceeaşi cameră cu mine, du-te şi roag-o pe McGonagall să te mute... ca să nu-şi mai facă mămica ta griji...

― Potter, n-o implica pe mama!

― Ce se întâmplă?

Ron apăruse în pragul uşii. Ochii săi mari trecură de la Harry, care stătea în genunchi pe pat, cu bagheta îndreptată spre Seamus, la Seamus, care rămăsese cu pumnii ridicaţi.

― Se ia de mama! strigă acesta.

― Poftim? zise Ron. Harry nu ar face aşa ceva ― am cunos­cut-o pe mama ta, ne-a plăcut de ea...

― Asta înainte să înceapă să creadă fiecare cuvânt pe care îl scrie nenorocitul ăla de Profetul zilei despre mine! spuse Harry tare.

― A, zise Ron, citindu-i-se pe chip că pricepuse totul. A... am înţeles.

― Ştii ceva? spuse Seamus înflăcărat, aruncându-i lui Harry o privire otrăvitoare. Are dreptate, nu vreau să mai stau în aceeaşi cameră cu el, e nebun.

― Asta este o încălcare a regulamentului, Seamus, spuse Ron, căruia începuseră să i se înroşească urechile, ceea ce era un semn prevestitor de pericol.

― Încalc regulile, da? strigă Seamus, care, spre deosebire de Ron, era din ce în ce mai palid. Să înţeleg că tu crezi toate tâmpeniile pe care le-a inventat despre Ştii-Tu-Cine, crezi că spune adevărul?

― Da, cred că spune adevărul! zise Ron supărat.

― Atunci şi tu eşti nebun, spuse Seamus dezgustat.

― Da? Ei bine, din nefericire pentru tine, amice, eu sunt şi Perfect! zise Ron, bătându-se în piept cu un deget. Aşa că, dacă nu vrei să ajungi în detenţie, ai grijă ce spui!

Seamus avu pentru câteva clipe o expresie care sugera că detenţia ar fi fost un preţ rezonabil pentru a spune ce-i tre­cea prin minte, însă, cu un zgomot dispreţuitor, se întoarse pe călcâie, se aruncă în pat şi trase draperiile atât de violent, încât se rupseră de pe cadrul patului şi căzură jos, ajungând un morman plin de praf. Ron se uită urât la Seamus, apoi la Dean şi la Neville.

― Mai are cineva părinţi care au ceva cu Harry? spuse el agresiv.

― Prietene, părinţii mei sunt Încuiaţi, zise Dean, ridicând din umeri. Nu ştiu nimic despre nici o moarte de la Hog­warts, pentru că nu sunt atât de prost ca să le spun.

― Nu o ştii pe mama, ar scoate orice de la oricine! se răsti Seamus la el. Oricum, părinţii tăi nu primesc Profetul zilei. Nu ştiu că directorul de la Hogwarts a fost dat afară din Vrăjus­tiţie şi din Confederaţia Internaţională de Vrăjitori pentru că şi-a pierdut minţile...

― Bunica mea spune că sunt toate nişte prostii! ţipă Ne­ville. Zice că Profetul zilei se duce de râpă, nu Dumbledore. A anulat abonamentul. Noi îl credem pe Harry, spuse Ne­ville pur şi simplu.

Se băgă în pat şi îşi trase plapuma până sub bărbie, uitân­du-se la Seamus ca o bufniţă.

― Bunica mea a zis mereu că Ştiţi-Voi-Cine se va întoarce într-o zi. Crede că, dacă Dumbledore zice că s-a întors, în­seamnă că s-a întors.

Harry simţi un val de recunoştinţă faţă de Neville. Nimeni altcineva nu mai zise nimic. Seamus îşi scoase bagheta, repară draperiile din jurul patului şi dispăru după ele. Dean se băgă în pat, se întoarse pe o parte şi tăcu. Neville, care părea să nu mai aibă nici el nimic de spus, îşi privi cu drag cactusul la lumina lunii.

Harry lăsă capul pe pernă, în timp ce Ron îşi vedea de treabă lângă patul învecinat, aranjându-şi lucrurile. Se simţea tulburat de cearta cu Seamus, cu care se înţelesese mereu foarte bine. Câţi alţii vor mai sugera că minţea, sau că o luase razna?

Oare Dumbledore suferise la fel toată vara, când mai întâi Vrăjustiţia şi apoi Confederaţia Internaţională a Vrăji­torilor îl dăduseră afară? Oare fusese supărarea pe Harry cea care îl împiedicase pe Dumbledore să ia legătura cu el luni întregi? Totuşi, ei doi erau în aceeaşi barcă; Dumble­dore îl crezuse pe Harry, anunţase întreaga şcoală versiunea sa despre desfăşurarea evenimentelor şi făcuse acelaşi lucru în faţa mai numeroasei comunităţi vrăjitoreşti. Oricine cre­dea că Harry era un mincinos trebuia să creadă acelaşi lucru şi despre Dumbledore, sau Dumbledore fusese păcălit...

Până la urmă, vor şti că noi am avut dreptate, îşi zise Harry trist, în timp ce Ron se băgă în pat şi stinse ultima lumânare din cameră. Însă se întrebă câte atacuri ca al lui Seamus va mai avea de îndurat, înainte să se întâmple asta.

CAPITOLUL XII