Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
| trebui să lucrăm împreună.
- Nu îmi plac metodele pe care le folosiţi, domnule ministru, spuse Harry. Vă mai amintiţi? Îşi ridică din nou pumnul drept, arătându-i lui Scrimgeour cicatricele albe, care încă se vedeau pe dosul palmei: „Nu am voie să spun minciuni". Scrimgeour se încruntă. Se întoarse fără un cuvânt şi ieşi din cameră şchiopătând. Doamna Weasley fugi după el şi Harry o auzi oprindu-se la uşa din spate. După câteva clipe, aceasta strigă: - A plecat! - Ce voia? întrebă domnul Weasley, uitându-se la Harry, Ron şi
- A venit să ne dea ce ne-a lăsat Dumbledore, spuse Harry. Tocmai au făcut cunoscut conţinutul testamentului său. Afară, la mesele întinse, cele trei obiecte pe care le dăduse Scrimgeour trecură din mână în mână. Toţi se mirară de Deluminator şi de Poveştile bardului Beedle şi regretaseră că Scrimgeour refuzase să dea şi sabia, însă niciunul dintre ei nu putu să dea nici o sugestie în legătură cu motivul pentru care Dumbledore îi lăsase o hoţoaică veche lui Harry. In timp ce domnul Weasley examina Deluminatorul pentru a treia sau a patra oară, doamna Weasley spuse temătoare: - Harry, dragul meu, tuturor ne este îngrozitor de foame, n-am vrut să începem fără voi... crezi că pot începe să servesc cina? Toţi mâncară repede şi apoi, după ce cântară „La mulţi ani!" şi degustară câte o felie de tort, petrecerea luă sfârşit. Hagrid, care era invitat la nuntă în ziua următoare, dar era mult prea masiv pentru a dormi în Vizuina arhiplină, se duse să îşi ridice un cort pe un câmp din apropiere. - Ne vedem sus, îi şopti Harry Hermionei, în timp ce o ajutau pe doamna Weasley să redea grădinii înfăţişarea obişnuită. După ce se duc toţi la culcare. Sus, în camera de la mansardă, Ron examina Deluminatorul şi Harry umplu punguţa de moleschin de la Hagrid, nu cu aur, ci cu obiectele la care ţinea cel mai mult, cu toate că unele dintre ele i se păreau lipsite de valoare: Harta Ştrengarilor, fragmentul din oglinda fermecată pe care i-o dăduse Sirius şi medalionul lui R.A.B. Strânse bine şnurul şi îşi puse punguţa la gât, apoi rămase cu hoţoaica veche în mână, privind-o cum flutura slăbită din aripi. În sfârşit, Hermione bătu la uşă, strecurându-se în vârful picioarelor. - Muffliato! şopti ea, fluturându-şi bagheta în direcţia scării. - Parcă nu erai de acord cu vraja asta, spuse Ron. - Erau alte vremuri, spuse Hermione. Acum, arată-ne Deluminatorul. Ron o ascultă instantaneu. Îl ridică în faţa ochilor şi apăsă.
- Problema este, şopti Hermione în întuneric, că am fi putut obţine asta cu Beznă Instant, importată din Peru. Se auzi o mică pocnitură şi sfera luminoasă a lămpii zbură înapoi pe tavan, făcând din nou lumină în cameră. - Totuşi, e mişto, spuse Ron, pe un ton puţin defensiv. Şi ziceau că l-a inventat însuşi Dumbledore! - Ştiu, dar în mod sigur nu te-a menţionat în testamentul său doar ca să ne ajuţi să stingem luminile! - Credeţi că ştia că ministerul avea să-i confişte testamentul şi să examineze tot ce ne-a lăsat? întrebă Harry. - Bineînţeles, spuse Hermione. Nu ar fi putut să ne spună în testament de ce ne lăsa lucrurile astea, dar asta tot nu explică... - ... de ce nu ne-a putut da nişte indicii cât era încă în viaţă? întrebă Ron. - Exact, spuse Hermione, frunzărind în acest timp Poveştile bardului Beedk. Dacă lucrurile astea sunt destul de importante pentru a ni le da chiar sub nasul ministerului, ai crede că ne-ar fi spus de ce a făcut-o... în afara cazului în care ar fi evident, nu? - Păi, el n-a prea gândit aşa, nu? zise Ron. Eu am zis întotdeauna că era smintit. Strălucit şi aşa mai departe, dar ţicnit. I-a lăsat lui Harry hoţoaica asta veche... de ce naiba să-i lase aşa ceva? - N-am idee, spuse Hermione. Harry, când te-a obligat Scrimgeour să o iei, eram convinsă că o să se întâmple ceva! - Da, ştiu, spuse Harry, iar în momentul în care ridică hoţoaica,
- Ce vrei să spui? întrebă Hermione. - Hoţoaica pe care am prins-o în primul meu meci de vâjthaţ...
Hermione părea complet derutată. Însă Ron rămase cu respiraţia tăiată, arătând disperat când spre Harry, când spre hoţoaică, până când îşi recăpătă glasul. - Ah, aceea pe care era cât pe ce s-o înghiţi! - Exact, spuse Harry, presându-şi buzele pe hoţoaică, în timp ce
Nu se deschise. Harry, copleşit de frustrare şi dezamăgire, coborî sfera aurie în jos, însă chiar atunci, Hermione strigă: - E un înscris! Repede, scrie ceva pe ea, uite! De mirare şi emoţie, aproape că scăpă din mână hoţoaica. Hermione avea totală dreptate. Pe suprafaţa netedă aurie, acolo unde, cu câteva clipe în urmă, nu fusese nimic, erau gravate cinci cuvinte cu un scris alungit şi aplecat, pe care Harry îl recunoscu drept scrisul lui Dumbledore: - Mă deschid la închidere. Abia apucase să le citească şi cuvintele dispărură din nou. - „Mădeschid la închidere"... oare ce o însemna? Hermione şi Ron clătinară din cap, părând să nu aibă nici cea
- Mă deschid la închidere... la închidere... mă deschid la închidere... Dar indiferent de câte ori repetară cuvintele şi cu oricâte
- Şi sabia, spuse Ron până la urmă, după ce abandonară încercarea de a ghici semnificaţia inscripţiei de pe hoţoaică. De ce voia
- Şi de ce nu mi-a spus, pur şi simplu? se întrebă Harry ca pentru sine. Era acolo, chiar acolo, pe peretele din biroul lui, în timpul tuturor discuţiilor noastre de anul trecut! Dacă ar fi vrut să ajungă la mine, de ce nu mi-a dat-o atunci? Se simţea ca şi când ar fi dat un examen - avea în faţa ochilor o întrebare la care ar fi trebuit să răspundă, dar mintea îi era leneşă şi necooperantă. Oare fusese ceva ce trecuse cu vederea în timpul discuţiilor lungi cu Dumbledore de anul trecut? Oare Dumbledore se aşteptase că avea să înţeleagă? - Cât despre cartea asta, spuse Hermione, Poveştile bardului Beedle... Nu am mai auzit niciodată de ele! - Nu ai mai auzit niciodată de Poveştile bardului Beedlel făcu Ron uimit, nevenindu-i să creadă. Glumeşti, nu? - Nu, nu glumesc! spuse Hermione surprinsă. Deci tu ai auzit de ele? - Sigur că da! Harry ridică privirea, distrat. Nu se mai întâmplase până atunci ca Ron să fi citit o carte pe care să nu o fi citit şi Hermione. Ron părea totuşi surprins de mirarea lor. - Fiţi serioşi! Toate basmele vechi pentru copii se zice că sunt scrise de Beedle, nu? Fântâna norocului chior... Vrăjitorul şi ceaunul săltăreţ... Iepuraşul Pufi şi buturuga fermecată.. - Poftim? spuse Hermione, chicotind. Cum se numea ultima? - Termină! spuse Ron, uitându-se uimit la Harry şi la ea.
- Ron, ştii foarte bine că Harry şi cu mine am fost crescuţi de încuiaţi! spuse Hermione. Nouă nu ni s-au spus poveştile astea când eram mici, noi ştim de Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici şi de Cenuşâreasa... - Cenuşăreasa... ce-i asta, o boală? întrebă Ron. - Deci astea sunt poveşti pentru copii? întrebă Hermione, studiind din nou runele. - Da, spuse Ron nesigur. Adică..: asta este ceea ce se aude, ştii, că toate poveştile vechi le-a scris Beedle. Nu ştiu cum erau în versiune originală. - Dar oare de ce a vrut Dumbledore să le citesc?
- Probabil că e Charlie. Acum, că mama a adormit, se furişează ca să-şi facă părul să crească din nou, spuse Ron neliniştit. - Ar trebui, oricum, să ne culcăm, şopti Hermione. Nu se pune problema ca mâine să dormim până mai târziu. - Nu, încuviinţă Ron. O înfiorătoare crimă triplă comisă de mama mirelui ar putea strica un pic nunta. Sting eu lumina. Aprinse din nou Deluminatorul, în timp ce Hermione ieşi din cameră. — Capitolul 8 —
Toţi patru ţineau strâns nişte planuri de aşezare a invitaţilor, ca să îi poată conduce la locurile lor. Un grup de chelneri îmbrăcaţi cu robe albe sosise cu o oră în urmă, împreună cu o formaţie înveşmântată cu nişte jachete aurii, şi toţi aceşti vrăjitori stăteau acum la mică distanţă de ei, sub un copac. Harry văzu fumul albăstrui de pipă, care se ridica din locul acela. În spatele lui Harry, dincolo de intrarea în cort, se vedeau
În grădină, fluturii şi albinele zburau leneşe deasupra ierbii şi a gardurilor vii. Harry nu se simţea deloc la locul lui. Băiatul încuiat a cărui înfăţişare o adoptase era ceva mai gras decât el, iar roba festivă îi era fixă şi se încingea în ea la lumina puternică a dupăamiezii de vară. - Când o să mă însor, spuse Fred, trăgând de gulerul robei sale,
- A fost destul de rezonabilă de dimineaţă, dată fiind situaţia, spuse George. A plâns un pic, pentru că nu e şi Percy, dar cine-l vrea aici? Fir-aş al naibii, pregătiţi-vă... uite-i că vin. Siluete îmbrăcate în culori vii apăreau din senin una câte una la marginea îndepărtată a curţii. Câteva minute mai târziu, se formase un alai care începu să se apropie şerpuind de grădină, venind înspre cort. Pe pălăriile vrăjitoarelor erau prinse flori exotice şi păsări fermecate fluturau din aripi pe boruri, în timp ce pe multe dintre cravatele vrăjitorilor scânteiau pietre preţioase. Zumzetul conversaţiilor
- Minunat, cred că văd câteva verişoare Veela, spuse George, întinzându-şi gâtul, ca să zărească mai bine. Vor avea nevoie să fie ajutate să înţeleagă obiceiurile noastre englezeşti, o să am eu grijă de ele... - Stai uşurel, spuse Fred şi ţâşni pe lângă un grup de vrăjitoare de vârsta a doua din fruntea şirului, adresându-se unor frumoase fete franţuzoaice: vă rog, pemettez moi să vă asisster. Acestea chicotiră şi acceptară să fie conduse înăuntru. George rămase să se ocupe de vrăjitoarele de vârsta a doua şi Ron îl conduse pe Perkins, un coleg mai în vârstă al domnului Weasley de la minister, în timp ce lui Harry îi reveni un cuplu de bătrânei destul de surzi. - Salut, spuse o voce familiară, când ieşi din nou din cort şi îi văzu pe Tonks şi pe Lupin în fruntea şirului. Tonks se făcuse blondă special pentru ziua aceea. - Arthur ne-a spus că tu eşti cel cu părul creţ. îmi pare rău pentru aseară, adăugă ea în şoaptă, în timp ce Harry îi conduse de-a
- E în ordine, înţeleg, spuse Harry, vorbind mai mult cu Lupin, decât cu Tonks. Lupin îi zâmbi în grabă, dar când se îndepărtară, Harry îl văzu pe Lupin posomorându-se din nou. Nu înţelegea de ce era aşa, dar nu avea timp să se gândească la aceasta: Hagrid făcea destul de multă gălăgie. Nu înţelesese instrucţiunile lui Fred şi se aşezase nu pe scaunul mărit şi ranforsat pus special pentru el pe ultimul rând, ci pe alte cinci scaune, care acum arătau ca un morman de chibrituri de aur. În timp ce domnul Weasley repara pagubele, iar Hagrid le cerea
- Xenophilius Lovegood, spuse el, întinzându-i mâna lui Harry, fiica mea şi cu mine locuim chiar dincolo de dealul acela. Familia Weasley a fost foarte amabilă să ne invite. Dar cred că o ştii pe Luna, dacă nu mă înşel, nu-i aşa? îi spuse el lui Ron. - Da, spuse Ron. Unde este? - A rămas în urmă în grădiniţa aceea fermecătoare, să-i salute
- Adevărul este că ai noştri cunosc nişte înjurături de excepţie, spuse Ron, dar cred că le-au învăţat de la Fred şi George. Ron conduse un grup de vrăjitori în cort, în timp ce Luna veni în fugă. - Bună, Harry! zise ea. - Âă... eu sunt Barny, spuse Harry consternat. - Aaa, ţi-ai schimbat şi numele? întrebă ea veselă. - De unde ai ştiut... ? - Ah, după privire, spuse ea. La fel ca şi tatăl ei, Luna purta o robă de un galben aprins, pe care o asortase cu o floarea-soarelui mare, prinsă în păr. Odată ce treceai peste faptul că era extrem de luminoasă, efectul general era destul de plăcut. Cel puţin, de data aceasta, nu purta ridichi pe post de cercei. Xenophilius, care era adâncit într-o discuţie cu o cunoştinţă, nu auzise schimbul de cuvinte dintre Luna şi Harry. Luându-şi la revedere de la vrăjitorul cu care vorbea, se întoarse către fiica lui, care îşi ridică un deget şi spuse: - Uite, tati, unul dintre pitici chiar m-a muşcat! - Dar este minunat! Saliva de pitic are nespus de multe calităţi!
Ron pufni răspicat, în timp ce trecea pe lângă ei în direcţia opusă. - Poate să râdă Ron cât o vrea, spuse Luna senină, în timp ce
- Serios? spuse Harry, care hotărâse de mult să nu îi contrazică pe Luna şi pe tatăl ei în legătură cu convingerile lor ciudate. Dar eşti sigură că nu vrei să pui nişte spirt pe rană? - A, nu, e în regulă, spuse Luna, sugându-şi degetul, pierdută parcă în visare şi privindu-l pe Harry din cap până în picioare. Eşti elegant. I-am spus lui tati că probabil majoritatea oamenilor vor purta robe festive, dar el e de părere că este bine să porţi culori solare la nunţi, ştii tu, ca să aducă noroc. În timp ce Luna şi tatăl ei se îndepărtară, Ron reapăru cu o vrăjitoare bătrână, care-l ţinea stâns de braţ. Avea nasul acviun, ochii roşii pe margini, iar pălăria roz cu pene o făcea să semene cu un flamingo prost dispus. - ... şi ai părul mult prea lung, Ronald, pentru o fracţiune de secundă te-am confundat cu Ginevra. Pe barba lui Merlin, cu ce e îmbrăcat Xenophiuus Lovegood? Arată ca o omletă. Şi tu cine eşti? strigă ea la Harry. - A, da, mătuşă Muriel, el este vărul nostru Barny. - încă un Weasley? Vă reproduceţi mai ceva ca piticii. Harry
- Nu... nu a putut să ajungă... - Hmm... A găsit o scuză, nu? Se pare că nu-i aşa viteaz ca-n pozele din ziare. Tocmai îi explicam miresei cum să îşi pună tiara mea, strigă ea la Harry. E făcută de goblini, ştii, şi e în familia mea de secole întregi. E frumoasă fata, dar... franţuzoaică. Bine, bine, Ronald, găseşte-mi un loc bun, am o sută şapte ani şi n-ar trebui să stau prea mult în picioare. Când trecu pe lângă el, Ron îi aruncă lui Harry o privire cu subînţeles şi îi luă ceva timp până apăru din nou. Când se reîntâlniră la intrarea în cort, Harry condusese deja încă vreo zece oameni la locurile lor. Cortul era acum aproape plin şi, pentru prima dată, nu mai era coadă la intrare. - Muriel e un coşmar, spuse Ron, ştergându-şi fruntea cu mâneca. La un moment dat, venea la noi de Crăciun în fiecare an, apoi, slavă Domnului, s-a simţit insultată când Fred şi George i-au pus la cină o bombă cu miros de baligă sub scaun. Tata spune tot timpul că mătuşa Muriel o să-i scoată din testament - de parcă le-ar păsa! Oricum, în ritmul ăsta, o să ajungă mai bogaţi decât oricine din familie... Oau, adăugă el, clipind des în timp ce Hermione venea spre ei în fugă. Arăţi grozav! - De fiecare dată eşti la fel de mirat, spuse Hermione cu un zâmbet. Purta o rochie vaporoasă lila şi pantofi cu toc asortaţi şi avea părul drept şi mătăsos. - Mătuşa ta Muriel nu este de acord cu tine, tocmai m-am întâlnit cu ea sus, când îi dădea tiara lui Fleur. A zis: „Hmm, ea e cea cu părinţi încuiaţi?' şi apoi - „Postură greşită şi glezne subţiri". - Nu o lua personal, e nepoliticoasă cu toată lumea, spuse Ron. - Vorbiţi de Muriel? întrebă George, în timp ce ieşea din nou
- Nu e el cel care a văzut Spectrul şi a murit douăzeci şi patru de ore mai târziu? întrebă Hermione. - Ba da, a cam luat-o razna spre sfârşit, recunoscu George. - Dar înainte să se scrântească, era sufletul petrecerilor, spuse Fred. Obişnuia să dea pe gât o sticlă întreagă de whisky-foc şi apoi să fugă pe ringul de dans, să-şi ridice roba şi să scoată buchete de flori din... Da, pare absolut fermecător, spuse Hermione, în timp ce Harry râdea în hohote. Nu se ştie de ce, dar nu s-a căsătorit niciodată, spuse Ron. - Incredibil, se arătă mirată Hermione. Toţi râdeau atât de tare, încât niciunul dintre ei nu observă un invitat care întârziase - un tânăr cu părul negru, nasul mare şi acvilin şi sprâncene negre, groase - decât când acesta îi întinse invitaţia lui Ron şi spuse, uitându-se la Hermione: - Arăţi minunat. - Viktor! strigă ea şi-şi scăpă gentuţa cu periuţe, care căzu cu o
Roşind, Hermione se aplecă să o ridice şi spuse: - Nu ştiam că... vai de mine... ce bine îmi pare să te văd... ce mai faci? Urechile lui Ron se înroşiră din nou. După ce se uită la invitaţia lui Krum, de parcă nu ar fi crezut o iotă din ce scria, spuse, mult prea tare: - Cum de-ai venit? - M-a invitat Fleur, spuse Krum, cu sprâncenele ridicate. Harry, care nu îi purta deloc pică lui Krum, dădu mâna cu el, apoi, simţind că ar fi fost mai bine să îl ducă pe Krum mai departe de Ron, se oferi să îl conducă la locul său. - Prietenul tău nu se bucură să mă vadă, spuse Krum, în timp ce intrară în cortul care era acum pun ochi. Sau sunteţi cumva rude? adăugă el, aruncând o privire spre părul roşcat şi creţ al lui Harry. - Suntem veri, bolborosi Harry, dar Krum nu era atent la ce spunea. Apariţia sa atrase toate privirile, mai ales în rândul verişoarelor Veela - era totuşi un celebru jucător de vâjthaţ. în timp ce oamenii îşi întindeau gâtul ca să îl vadă mai bine, Ron, Hermione, Fred şi George fugiră de-a lungul culoarului. - Trebuie să ne aşezăm, îi spuse Fred lui Harry, înainte să ne
Harry, Ron şi Hermione se aşezară la locurile lor, în al doilea rând, în spatele lui Fred şi George. Hermione era destul de îmbujorată şi Ron încă mai avea urechile roşii. După câteva cupe, acesta îi şopti lui Harry: - Ai văzut că individul şi-a lăsat bărbuţă? Harry mormăi monoton. Cortul încălzit fusese cuprins de nerăbdare, zumzetul general fiind întrerupt din când în când de hohote de râs. Domnul şi doamna Weasley veniră de-a lungul culoarului, zâmbind şi făcându-le cu mâna rudelor; doamna Weasley purta o robă nouă de culoarea ametistului şi o pălărie asortată. O clipă mai târziu, Bill şi Charue se ridicară la capătul din faţă al cortului, îmbrăcaţi amândoi cu robe festive şi având trandafiri mari albi prinşi la butoniere; Fred îi fluieră admirativ, iar verişoarele Veela pufniră în râs. Apoi, mulţimea amuţi, iar muzica începu să răsune parcă din baloanele aurii. - Oooo! zise Hermione, întorcându-se în scaun, pentru a se uita la intrare. Vrăjitoarele şi vrăjitorii adunaţi oftară la unison când monsieur Delacour şi Fleur îşi făcură apariţia pe culoar; Fleur plutea şi monsieur Delacour ţopăia şi zâmbea cu toată gura. Fleur purta o rochie albă foarte simplă şi părea să radieze o strălucire puternică, argintie. în timp ce, în mod obişnuit, strălucirea ei îi eclipsa prin comparaţie pe ceilalţi, astăzi îi înfrumuseţa pe toţi cei pe lângă care trecea. Ginny şi Gabrielle, îmbrăcate amândouă în rochii aurii, păreau chiar mai drăguţe decât de obicei şi când Fleur ajunse la Bill, acesta arăta ca şi când nu l-ar fi întâlnit niciodată pe Fenrit Greyback. - Doamnelor şi domnilor, spuse o voce puţin tărăgănată şi Harry fu oarecum şocat să vadă că vrăjitorul micuţ, cu părul plin de smocuri, care vorbise la înmormântarea lui Dumbledore, stătea acum în faţa lui Bill şi a lui Fleur. Ne-am adunat astăzi aici pentru a celebra unirea a două suflete credincioase... - Da, tiara mea face ca totul să pară foarte distins, spuse mătuşa Muriel chipurile în şoaptă, dar destul de tare încât s-o audă toţi. Dar trebuie să recunosc că rochia Ginevrei are decolteul mult prea adânc. Ginny se uită în jur, zâmbind, îi făcu cu ochiul lui Harry, apoi se întoarse repede din nou cu spatele. Gândurile lui Harry zburară departe de cort, înapoi la după-amiezele pe care le petrecuse singur cu Ginny, în locurile solitare de pe domeniul şcoui. Păreau atât de departe şi întotdeauna păruseră prea frumoase pentru a fi adevărate, de parcă ar fi furat ore minunate din viaţa unui om normal, un om fară o cicatrice în formă de fulger pe frunte... - William Arthur, o iei de soţie pe Fleur Isabelle... ? ÎÎn rândul din faţă, doamna Weasley şi madame Delacour suspinau amândouă în batistuţe de dantelă. Zgomotele ca de trompetă care se auziră din spatele cortului le dădură tuturor de ştire că Hagrid îşi scosese una dintre batistele sale cât o faţă de masă. Hermione se întoarse şi îi zâmbi larg lui Harry; şi ea avea ochii plini de lacrimi. Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|