Harry Potter şi Talismanele Morţii

Se auziră zgomote şi o bufnitură puternică: mai ieşi cineva din

tunel, îşi pierdu echilibrul şi căzu. Se aşeză pe cel mai apropiat

scaun, se uită în jur prin ochelarii cu ramă din corn şi spuse:

- Am ajuns prea târziu? A început deja? Tocmai am aflat, aşa că

am... am...

Percy vorbi nedesluşit şi tăcu. Era evident că nu se aşteptase să

dea peste aproape toată familia sa. Urmă un moment prelungit de

uimire, întrerupt de Fleur, care se întoarse spre Lupin şi zise, într-o

încercare vădită de a risipi tensiunea:

- Şi... ce mai face micuţul Teddy?

Lupin o privi, clipind surprins. Tăcerea dintre membrii familiei

Weasley devenea tot mai apăsătoare.

- A, da... Este bine! spuse Lupin răspicat. Da, este cu Tonks, la

mama ei.

Percy şi ceilalţi Weasley se holbau în continuare unii la alţii, înmărmuriţi.

- Uite, am o poză! strigă Lupin, scoţând o fotografie din buzunarul interior al hainei şi arătându-le-o lui Fleur şi Harry, care văzură un bebeluş cu un smoc de păr turcoaz aprins, mişcându-şi pumnişorii în faţa aparatului.

- Am fost un tâmpit! strigă Percy atât de tare, încât Lupin fu cât

pe ce să scape fotografia din mână. Am fost un idiot, un ticălos

înfumurat, un... un...

- Imbecil înamorat de minister, însetat de putere, care şi-a renegat familia, spuse Fred.

Percy înghiţi în sec.

- Da, aşa e!

- Ei bine, nu puteai s-o spui mai bine de atât, zise Fred,

întinzându-i mâna lui Percy.

Doamna Weasley izbucni în lacrimi. Fugi spre el, îl împinse la o

parte pe Fred şi îl strânse pe Percy într-o îmbrăţişare sufocantă, în

timp ce acesta o bătu uşor pe spate, uitându-se la tatăl său.

- Iartă-mă, tată, spuse Percy.

Domnul Weasley clipi des şi apoi se grăbi şi el să îşi îmbrăţişeze fiul.

- Cum de te-ai trezit, Percy? întrebă George.

- A început de ceva vreme, spuse Percy, ştergându-se la ochi pe

sub ochelari cu un colţ al pelerinei de drum. Dar a trebuit să găsesc

o cale de scăpare şi la minister nu e deloc uşor, îi închid pe trădători

tot timpul. Am reuşit să iau legătura cu Aberforth şi el m-a anunţat,

acum zece minute, că Hogwarts e pe cale să lupte, aşa că, iată-mă!

- Păi, adevărul e că ne aşteptăm ca Perfecţii noştri să fie în frunte în astfel de momente, spuse George, imitând foarte bine atitudinea pompoasă caracteristică lui Percy. Acum, hai să mergem sus şi

să luptăm sau o să se termine toţi Devoratorii Morţii mai de soi

până ajungem noi.

- Deci acum eşti cumnata mea? spuse Percy, dând mâna cu

Fleur, în timp ce se îndreptară repede spre scară, împreună cu Bill,

Fred şi George.

- Ginny! tună doamna Weasley.

Ginny încercase să se furişeze şi ea la etaj, la adăpostul împăcării.

- Molly, ce zici de asta? făcu Lupin. De ce n-ar rămâne Ginny

aici? O să fie măcar la locul faptei şi va şti ce se întâmplă, cu toate

că nu se va afla în mijlocul luptei...

-Eu...

- Este o idee bună, spuse domnul Weasley cu fermitate. Ginny,

rămâi în cameră, ai înţeles?

Ginny nu păru tocmai încântată de idee, dar încuviinţă sub

privirea neobişnuit de severă a tatălui ei. Domnul şi doamna

Weasley şi Lupin se îndreptară şi ei spre scări.

- Unde e Ron? întrebă Harry. Unde e Hermione?

- Trebuie să se fi dus deja în Marea Sală, strigă domnul Weasley

peste umăr.

- Nu i-am văzut trecând pe lângă mine, spuse Harry.

- Ziceau ceva de o baie, spuse Ginny, la scurt timp după ce ai

plecat tu.

- O baie?

Harry traversă camera cu paşi mari, ducându-se spre o uşă deschisă din Camera Necesităţii, şi cercetă baia de dincolo de ea. Era goală.

- Eşti sigură că vorbeau despre o baie?

Dar atunci îl arse cicatricea şi Camera Necesităţii dispăru. Privea printre porţile înalte din fier forjat, încadrate de stâlpi pe care tronau statuile a doi mistreţi înaripaţi, domeniul întunecat şi castelul complet luminat. Nagini se odihnea în jurul umerilor săi. Era cuprins de sentimentul glacial şi crud de hotărâre, de dinaintea unei crime.

Capitolul 31

Bătălia De La Hogwarts

Tavanul fermecat din Marea Sală era întunecat şi presărat cu stele;

dedesubtul lui, cele patru mese ale caselor erau înţesate cu elevi

ciufuliţi; unii purtau pelerine de drum, iar alţii halate de noapte.

Din loc în loc străluceau siluetele sidefii ale fantomelor şcolii. Toţi

ochii, însufleţiţi şi neînsufleţiţi, erau aţintiţi asupra profesoarei

McGonagall, care vorbea de pe platforma ridicată din capătul Marii

Săli. În spatele ei erau profesorii care mai rămăseseră, printre care

şi centaurul Palomino Firenze şi membrii Ordinului Phoenix care

veniseră să lupte.

- ... evacuarea va fi supravegheată de domnul Filch şi de Madam Pomfrey. Perfecţi, la semnalul meu, vă veţi organiza casele şi îi veţi duce pe toţi, în mod disciplinat, spre punctul de evacuare.

Mulţi dintre elevi priveau înmărmuriţi. Cu toate acestea, în timp ce Harry se strecura pe lângă perete, studiind masa Cercetaşilor, în căutarea lui Ron şi a Hermionei, Ernie Macmillan se ridică de la masa Astropufilor şi strigă:

- Şi dacă vrem să luptăm?

Se auziră mai multe aplauze.

- Dacă sunteţi majori, puteţi rămâne, spuse profesoara McGonagall.

- Ce se va întâmpla cu lucrurile noastre? strigă o fată de la masa

celor de la Ochi-de-Şoim. Cu cuferele noastre, cu bufniţele?

- Nu avem timp să vă împachetaţi lucrurile, spuse profesoara

McGonagall. Ceea ce contează este să plecaţi de aici în siguranţă.

- Unde este domnul profesor Plesneală? strigă o fată de la masa

Viperinilor.

- Ca să folosesc expresia obişnuită, a luat-o la sănătoasa, răspunse profesoara McGonagall şi mesele Cercetaşilor, Astropufilor şi

Ochilor-de-Şoim izbucniră în urale.

Harry înainta în Marea Sală, de-a lungul mesei Cercetaşilor, uitându-se în continuare după Ron şi Hermione. În timp ce mergea, mai

multe chipuri se întoarseră spre el şi în urma lui se stârniră şuşoteli.

- Am instalat deja măsuri de protecţie în jurul castelului, spunea

profesoara McGonagall, dar probabil că nu vor rezista multă vreme,

dacă nu le susţinem. Aşadar, vă rog să mergeţi repede şi în linişte şi

să faceţi aşa cum vă spun Per...

Dar ultimele cuvinte îi fură acoperite de o altă voce, care răsună

în Marea Sală. Era stridentă, glacială şi clară: era imposibil de spus

de unde se auzea, părea să vină chiar din pereţi. La fel ca şi monstrul

pe care îl controlase, părea să fi existat în stare latentă în ziduri,

timp de secole întregi.

- Ştiu că vă pregătiţi de luptă.

Printre elevi se auziră ţipete, câţiva se ţinură unii 'de alţii,

uitându-se îngroziţi în jur, după sursa vocii.

- Eforturile voastre sunt inutile. Nu-mi puteţi ţine piept. Nu vreau să vă omor. Ii respect foarte mult pe profesorii de la Hogwarts. Nu vreau să vărs sânge magic.

Acum, în Sală se lăsă liniştea, genul de linişte care putea sparge

timpanele, prea profundă pentru a fi închisă între nişte pereţi.

- Daţi-mi-l pe Harry Potter, spuse vocea lui Cap-de-Mort, şi

nimeni nu va fi rănit. Daţi-mi-l pe Harry Potter şi nu mă voi atinge

de şcoală. Daţi-mi-l pe Harry Potter şi veţi fi răsplătiţi. Aveţi răgaz

până la miezul nopţii.

Fură din nou înghiţiţi de tăcere. Toate capetele se întoarseră,

toţi ochii păreau să se fi oprit asupra lui Harry, pironindu-l cu razele

invizibile a mii de priviri. Atunci, de la masa Viperinilor se ridică

cineva şi Harry o recunoscu pe Pansy Parkinson, care, arătând cu o

mână tremurândă, strigă:

- Dar e acolo! Potter e acolo Să-l prindă cineva!

înainte ca Harry să poată vorbi, se auzi un freamăt de mişcări.

Cercetaşii din faţa lui se ridicaseră în picioare şi stăteau cu faţa, nu

spre Harry, ci spre Viperini. Apoi se ridicară Astropufii şi aproape în

acelaşi moment, Ochii-de-Şoim, stând cu toţii cu spatele la Harry şi

privind-o pe Pansy. Harry era uluit şi copleşit. Văzu apărând de peste

tot baghete, scoase din interiorul robelor şi din mâneci.

- Mulţumesc, domnişoară Parkinson, spuse profesoara McGonagall cu o voce tăioasă. Dumneavoastră veţi pleca prima din Sală, împreună cu domnul Filch. Ii rog pe ceilalţi colegi din casa dumneavoastră să vă urmeze.

Harry auzi scârţâitul băncilor şi apoi pe Viperini mărşăluind spre

celălalt capăt al Sălii.

- Ochii-de-Şoim, după ei! strigă profesoara McGonagall.

Cele patru mese se goliră încet. Masa Viperinilor era complet pustie, dar câţiva Ochi-de-Şoim din anii mai mari rămăseseră aşezaţi, în timp ce colegii lor ieşiră înşiruiţi; rămaseră în urmă şi mai mulţi Astropufi, ca şi jumătate dintre Cercetaşi, determinând-o pe profesoara McGonagall să coboare de pe platforma profesorilor, pentru a-i îndrepta pe minori spre ieşire.

- În niciun caz! Du-te, Creevey! Si tu, Peakes!

Harry se duse repede la membri familiei Weasley, care stăteau

cu toţii la masa Cercetaşilor.

- Unde sunt Ron şi Hermione?

- Nu i-ai găsit? începu domnul Weasley, realmente îngrijorat.

Dar se întrerupse când Kingsley făcu un pas înainte pe platforma

ridicată, pentru a li se adresa celor care rămăseseră în urmă.

- Mai avem doar o jumătate de oră până la miezul nopţii, aşa că

trebuie să acţionăm repede! Profesorii de la Hogwarts şi Ordinul Phoenix au stabilit un plan. Domnul profesor Flitwick şi doamnele

profesoare Lăstar şi McGonagall vor conduce grupuri de luptători

până în vârful celor mai înalte trei turnuri - al Ochilor-de-Şoim,

cel de Astronomie şi al Cercetaşilor -, unde vor avea o privire de

ansamblu şi poziţii excelente, din care să arunce vrăji. Între timp,

Remus - arătă spre Lupin -, Arthur - arătă spre domnul Weasley

-, de la masa Cercetaşilor, şi cu mine vom conduce grupurile de pe

domeniu. Vom avea nevoie de cineva care să organizeze apărarea

intrărilor tunelurilor care duc în şcoală.

- Pare o treabă numai bună pentru noi! strigă Fred, arătând spre

el şi George.

Kingsley încuviinţă.

- În ordine, liderii să vină aici, ca să împărţim trupele!

- Potter, spuse profesoara McGonagall, venind grăbită înspre el, în timp ce elevii inundară platforma, făcându-şi loc şi primind instrucţiuni, tu nu ar trebui să cauţi ceva?

- Poftim? A, spuse Harry, ba da!

Aproape uitase de Horcrux, aproape uitase că lupta avea loc pentru ca el să îl poată căuta. Absenţa inexplicabilă a lui Ron şi Hermione îi alungase momentan orice alte gânduri.

- Atunci, du-te, Potter, du-te!

- Da, da...

Simţi ochi aţintiţi asupra lui, în timp ce fugi din Marea Sală şi ieşi în holul de la intrare, încă aglomerat din cauza elevilor care erau evacuaţi. Se lăsă purtat în sus pe scara de marmură, odată cu ei, iar când ajunse la etaj, o luă la fugă de-a lungul unui coridor pustiu. Teama şi panica îi încetineau gândurile. încercă să se calmeze, să se concentreze asupra găsirii Horcruxului, dar gândurile îi zumzăiau în minte, la fel de disperate şi inutile precum viespile prinse sub un pahar. Nu părea să îşi poată aduna ideile fără ajutorul lui Ron şi al Hermionei. încetini, oprindu-se la jumătatea coridorului gol, unde se aşeză pe soclul unei statui care plecase şi îşi scoase Harta Ştrengarilor din punguţa de la gât. Nu văzu nicăieri numele lui Ron şi al Hermionei, deşi bănuia că s-ar fi putut ascunde în densitatea mulţimii de puncte care intrau acum în Ca-

mera Necesităţii. Puse la loc harta, îşi acoperi faţa cu mâinile şi în-

chise ochii, încercând să se concentreze.

Cap-de-Mort s-a gândit că o să merg în Tumul Ochi-de-Şoim.

Era un fapt de netăgăduit, acela era punctul de pornire. Cap-de-Mort o plasase pe Alecto Carrow în camera de zi a Ochilor-de-Şoim şi nu exista decât o singură explicaţie: Cap-de-Mort se temuse că Harry ştia deja că Horcruxul său era legat de casa aceea. Dar singurul obiect pe care părea să îl asocieze lumea cu Ochi-de-Şoim era diadema pierdută a acesteia... şi cum putea Horcruxul să fie diadema? Cum era posibil ca Viperinul Cap-de-Mort să fi găsit diadema, când nu o văzuseră generaţii întregi de Ochi-de-Şoim? Cine i-ar fi putut spune unde să caute, când nu era nimeni în viaţă care să fi ştiut ceva de ea?

Nimeni în viaţă...

Harry deschise din nou ochii. Sări de pe soclu şi o luă la fugă, înapoi de unde venise, în căutarea ultimei sale speranţe. Pe măsură ce cobora scara din marmură, zgomotul tuturor celor care se îndreptau spre Camera Necesităţii devenea din ce în ce mai puternic. Perfecţii strigau instrucţiuni, încercând să nu-i piardă din ochi pe elevii din casele lor, care se îmbulzeau şi se împingeau. Harry îl văzu pe Zacharias Smith dând la o parte câţiva elevi din anul întâi, pentru a ajunge în fruntea şirului. Din loc în loc, elevi din anii mici plângeau, în timp ce alţii din anii mai mari strigau disperaţi după prieteni şi fraţi.

Harry zări o siluetă sidefie plutind prin holul de la parter, şi strigă cât putu de tare, pentru a acoperi larma:

- Nick! Nick! Trebuie să vorbesc cu tine!

Îşi croi drum din nou prin mijlocul şuvoiului de elevi, ajungând

în sfârşit la capătul scării, unde îl aştepta Nick Aproape-Făr'-de-

Cap, fantoma Turnului Cercetaşilor.

- Harry! Dragul meu!

Nick dădu să-i strângă mâna lui Harry cu ambele mâini, iar Harry se simţi de parcă tocmai fusese aruncat în apă rece ca gheaţa.

- Nick, trebuie să mă ajuţi. Cine este fantoma Turnului Ochi-de-Şoim?

Nick Aproape-Făr'-de-Cap păru surprins şi un pic jignit.

- Doamna Gri, desigur, dar dacă ai nevoie de serviciile unei fantome...

- Ea trebuie să fie. Ştii unde e?

- Să vedem...

Capul lui Nick se clătină un pic pe gulerul din dantelă, în timp ce el se răsuci într-o parte şi-n alta, uitându-se peste capetele elevilor care roiau de colo-colo.

- Uite-o acolo, Harry, tânăra aceea cu părul lung.

Harry se uită spre locul în care arăta degetul transparent al lui Nick

şi văzu o stafie înaltă care, atunci când îl zări, ridică din sprâncene şi

se îndepărtă, plutind direct printr-un perete. Harry fugi după ea.

Odată ce intră pe uşa coridorului pe unde dispăruse, o văzu în capătul

culoarului, plutind şi îndepărtându-se în continuare de el.

- Hei, stai, întoarce-te!

Stafia consimţi să se oprească, plutind la câţiva centimetri distanţă de podea. Lui Harry i se păru frumoasă, avea părul până la talie şi pelerina până la pământ, dar părea totodată înfumurată şi mândră. O recunoscu de-abia când se apropie - era fantoma pe lângă care trecuse de câteva ori pe hol, dar cu care nu vorbise niciodată până atunci.

- Tu eşti Doamna Gri?

Aceasta încuviinţă din cap, dar nu vorbi.

- Fantoma Turnului Ochi-de-Şoim?

- Aşa este.

Tonul ei nu era unul încurajator.

- Te rog: am nevoie de ajutorul tău. Trebuie să aflu tot ce îmi poţi spune despre diadema pierdută.

Doamna Gri surâse glacial.

- Mă tem, spuse ea întorcându-se să plece, că nu te pot ajuta.

- Aşteaptă!

Nu intenţionase să strige, dar era cât pe ce să îl copleşească furia

şi panica. Se uită la ceas, în timp ce ea pluti până în faţa lui; era

douăsprezece fără un sfert.

- Este ceva urgent, spuse el aprig. Dacă diadema aceea se află la

Hogwarts, trebuie să o găsesc neapărat, cât mai repede.

- Nu eşti nici pe departe primul elev care să îşi dorească diadema,

spuse ea dispreţuitor. Generaţii întregi de elevi m-au hăituit cu...

- Nu este pentru că vreau note mai bune! îi strigă Harry. Este

vorba despre Cap-de-Mort... înfrângerea lui Cap-de-Mort... Sau

nu te interesează asta?

Fantoma nu putu să roşească, dar obrajii transparenţi îi deveniră

mai opaci şi răspunse cu o voce înflăcărată:

- Bineînţeles că mă... cum îndrăzneşti să sugerezi că...

- Atunci, ajută-mă!

Fantoma devenea tot mai neliniştită.

- Nu, nu este o problemă de... se bâlbâi ea. Diadema mamei mele...

- A mamei tale?

Părea supărată pe ea însăşi.

- Când eram în viaţă, spuse ea pe un ton rigid, am fost Helena

Ochi-de-Şoim.

- Eşti fiica ei? Dar atunci înseamnă că trebuie să ştii ce s-a întâmplat cu diadema!

- Cu toate că diadema conferă înţelepciune, spuse ea, făcând în

mod evident eforturi pentru a nu se pierde cu firea, mă îndoiesc că

ţi-ar putea spori cu mult şansele de a-l învinge pe vrăjitorul care îşi

spune Lordul...

- Tocmai ţi-am spus că nu vreau să o port! spuse Harry aprig.

Nu am timp să îţi explic, dar, dacă îţi pasă de Hogwarts, dacă vrei

să îl vezi pe Cap-de-Mort detronat, trebuie să îmi spui tot ce ştii

despre diademă!

Doamna Gri rămase nemişcată, plutind în aer, uitându-se în jos

la el, şi Harry fu cuprins de deznădejde. Bineînţeles, dacă ar fi ştiut

ceva, le-ar fi spus lui Flitwick sau lui Dumbledore, care trebuie că îi

puseseră cândva aceeaşi întrebare. Clătinase deja din cap şi dăduse

să plece, când vocea ei joasă se făcu auzită din nou:

- Am furat diadema de la mama mea.

- Ai... ce ai făcut?

-Am furat diadema, repetă Helena Ochi-de-Şoim în şoaptă. Am

vrut să fiu mai deşteaptă, mai importantă decât mama mea. Am

fugit cu ea.

Harry nu ştia cum reuşise să îi câştige încrederea şi nici nu o

întrebă. Doar ascultă cu atenţie, în timp ce ea continuă:

- Se spune că mama nu a recunoscut niciodată că i-a dispărut diadema, pretinzând că încă o mai avea. A ascuns pierderea acesteia, trădarea mea îngrozitoare, chiar şi faţă de fondatorii şcolii.

- Apoi, mama s-a îmbolnăvit grav. În ciuda perfidiei mele, şi-a

dorit cu disperare să mă mai vadă o ultimă dată. L-a trimis să mă

caute pe cel care mă iubea, cu toate că îi respinsesem toate avansurile. Ştia că nu se va lăsa până ce nu mă va fi găsit.

Harry aşteptă. Doamna Gri trase aer în piept şi îşi dădu capul pe spate.

- M-a descoperit în pădurea unde mă ascunsesem. Când am refuzat să mă întorc cu el, a devenit violent. Baronul a fost întotdeauna foarte temperamental. Furios că îl refuzasem, gelos pe libertatea mea, m-a înjunghiat.

- Baronul? Adică...

- Da, Baronul Sângeros, spuse Doamna Gri, ridicându-şi într-o

parte pelerina pe care o purta şi arătându-mi o rană întunecată pe pieptul alb. Când a văzut ce făcuse, a fost copleşit de remuşcări. A

luat arma cu care îmi luase viaţa şi s-a sinucis. Chiar dacă au trecut

secole, încă mai poartă lanţuri în semn de penitenţă... aşa cum şi

merită, adăugă ea cu amărăciune.

- Şi... diadema?

- A rămas acolo unde o ascunsesem în momentul în care l-am

auzit pe baron venind prin pădure. Am ascuns-o într-un trunchi scobit.

- Într-un trunchi scobit? repetă Harry. Ce copac? Unde era?

- Într-o pădure din Albania. Un loc singuratic, foarte departe de mama mea.

- Albania, repetă Harry.

Totul căpăta sens şi acum abia pricepea de ce îi spunea lui ce nu

le spusese lui Dumbledore şi lui Flitwick. Ai mai spus povestea asta

cuiva, nu-i aşa? Unui alt elev?

Doamna Gri închise ochii şi încuviinţă din cap.

- Nu... am ştiut... Era... cuceritor. Părea să... să înţeleagă... să

fie înduioşat...

Da, se gândi Harry, Tom Cruplud trebuia să fi înţeles fără îndoială dorinţa Helenei Ochi-de-Şoim de a avea obiecte fabuloase,

care nu erau ale ei de drept.

- Ei bine, nu ai fost prima persoană de la care Cruplud a extras

informaţii cu măiestrie, şopti Harry. Când voia, putea să fie foarte

fermecător...

Deci Cap-de-Mort reuşise să afle unde se afla diadema pierdută,

de la Doamna Gri. Călătorise până în pădurea aceea îndepărtată şi

luase diadema din ascunzătoare, poate imediat după ce terminase

şcoala, chiar înainte să fi început să lucreze la magazinul lui Borgin

şi Burke.

Şi cum să nu i se fi părut pădurea aceea izolată din Albania refugiul ideal, când, mulţi ani mai târziu, Cap-de-Mort avusese nevoie de un loc unde să se ascundă, fără să fie deranjat de nimeni, timp de zece ani?

Dar, odată ce devenise preţiosul său Horcrux, diadema nu fusese

lăsată într-un copac neînsemnat... Nu, diadema fusese adusă în secret înapoi unde îi era locul şi Cap-de-Mort trebuia să o fi lăsat...

- ... în noaptea când a cerut postul de profesor! spuse Harry,

încheindu-şi gândul.

- Poftim?

- A ascuns diadema în castel, în noaptea în care i-a cerut lui Dumbledore să îl lase să predea! spuse Harry.

Faptul că o spunea cu voce tare îl ajută să pună totul cap la cap.

- Trebuie să fi ascuns diadema în timp ce urca sau cobora spre

biroul lui Dumbledore! Dar tot merita să încerce să primească postul. Atunci ar fi avut şi ocazia să fure sabia lui Cercetaş. Mulţumesc, mulţumesc!

Harry o lăsă plutind acolo, complet uluită. Se uită la ceas după

care se întoarse în hol. Era douăsprezece fără cinci minute şi, cu

toate că acum ştia care e ultimul Horcrux, nu era cu nimic mai

aproape de a descoperi unde se afla.

Generaţii întregi de elevi nu reuşiseră să găsească diadema; aceasta sugera că nu se afla în Turnul Ochilor-de-Şoim - dar, dacă nu era acolo, atunci, unde? Ce ascunzătoare descoperise Cap-de-Mort în castelul Hogwarts, despre care crezuse că avea să rămână secretă pentru totdeauna?

Adâncit în speculaţii disperate, Harry o luă pe-un coridor, dar abia apucase să facă doi paşi şi fereastra din stânga lui se sparse cu o bubuitură asurzitoare. In timp ce se dădu la o parte, un corp uriaş zbură pe fereastră şi se izbi de peretele de vizavi. Ceva mare şi păros se desprinse scheunând de noul venit şi se aruncă asupra lui Harry.

- Hagrid! strigă Harry, încercând să scape de dulăul care se

gudura pe lângă el, în timp ce o siluetă enormă cu barbă se ridică

de pe podea. Ce...

- Harry, eşti aici! Eşti aici!

Hagrid se aplecă, îl strânse repede pe Harry într-o îmbrăţişare ca

de urs şi apoi fugi din nou la fereastra spartă.

- Bravo, Grawpy! răcni el prin gaura din fereastră. Ne vedem

imediat, să fii cuminte!

Harry zări, dincolo de Hagrid, străfulgerări de lumină în noapte,

în depărtare, şi auzi un strigăt ciudat, pătrunzător. Se uită la ceas:

era miezul nopţii. Bătălia începuse.

- Fir-aş al naibii, Harry, gâfâi Hagrid, acu-i-acu', nu? A venit

vremea să luptăm?

- Hagrid, de unde ai venit?

- L-am auzit pe Ştim-Noi-Cine din peştera noastră, spuse Hagrid

sumbru. Răsunătoare voce, nu? „Aveţi răgaz până la miezul nopţii să

mi-l daţi pe Potter!". Am ştiut că trebuia să fii aici, am ştiut ce

trebuia să se întâmple. Dă-te jos, Colţ. Aşa că am venit să participăm

şi noi, eu cu Grawpy şi cu Colţ. Am dărâmat zidul de hotar de lângă

pădure, ne-a adus Grawpy, pe mine şi pe Colţ. I-am spus să mă lase

lângă castel, aşa că m-a aruncat pe fereastră, dragul de el. Nu e exact

ce am vrut să spun, da'... unde-s Ron şi Hermione?

- Asta, spuse Harry, este o întrebare foarte bună. Hai!

Plecară în grabă împreună pe coridor, cu Colţ după ei. Peste tot în jurul lor se auzeau zgomote de paşi şi strigăte, iar dincolo de ferestre Harry văzu alte străfulgerări de lumină, pe domeniul întunecat.

- Unde mergem? gâfâi Hagrid, fugind cu paşi apăsaţi în urma lui

Harry şi făcând să tremure scândurile podelelor.

- Nu ştiu exact, spuse Harry, cotind din nou, la nimereală, dar