Henri pjrenne mahomed el Charlemagne

77

o plătea anual pentru a le achiziţiona din India, Arabia şi China. Răspândirea lor în Imperiul roman n-a fost între­ruptă de năvăliri. Ele continuă înainte ca şi după năvăliri să facă paite din alimentaţia curentă^l0'.

Ne putem da seama de acest lucru şi din tratatul lui Anthim, medic grec izgonit din Bizanţ în 478 şi trimis de Theodoric ca ambasador la curtea lui Thierry I, regele Austrasiei(51l-534)'°\

O diplomă acordată abaţiei Corbie la 29 aprilie 716 de către Chilperic al /l-lea lămureşte pe deplin această problemă¹⁰⁴. Acest act confirmă documente similare semnate de către Clotaire al III-lea (657-673) şi Childe-ric al II-lea (673-675). Suveranul îi dă abaţiei Corbie autorizaţia să ridice mărfuri din cellarium fisei din locali­tatea Fos. Putem citi următoarea enumerare:

10 000	livre	de	ulei
30	măsuri <		ie garum (un soi de condiment)^105
30	livre	de	piper
150	livre	de	chimion
2	livre	de	cuişoare
1	livra	de	scorţişoară
2	livre	de	nard
30	livre	de	costum (plantă aromatică)^106
50	livre	de	curmale
100	livre	de	smochine
100	livre	de	migdale
30	livre	fistic
100	livre	de	măsline
50	livre	de	hidrio (plantă aromatică)^107
150	livre	de	mazăre uscată
20	livre	de	orez
10	livre	de	auro pimento
10	piei _<	ieoda (piei frecate cu ulei?)^1"^6
^10	piei (	Je<	^ordova
50	suluri de papirus

Nu toate aceste mărfuri, uleiul de exemplu, constituie mi­rodenii sosite din Orient. Majoritatea sunt însă articole exotice. Actul ne permite să tragem diverse concluzii. Mai întâi că depozitele fiscului sunt totdeauna aprovizio-

78

nate din belşug cu mirodenii, deoarece permisiunea acor­dată călugărilor nu specifică perioada: pot veni când vor. Pe de altă parte, e puţin probabil să avem de a face cu un gest de mărinimie faţă de o singură mănăstire cum este Corbie. Dar chiar dacă am admite că acesta ar fi unicul exemplu, trebuie totuşi să deducem că mirodeniile erau atât de răspândite încât nici călugării nu se puteau lipsi de ele.

Acest lucru este atât de adevărat încât regele prevede utilizarea de către missi mănăstirii, la Fos, a-unei livre de garum, a unei uncii de piper şi a două uncii de chimion. Aşadar, nici chiar nişte amărâţi nu se mai pot lipsi de piper, după cum nu se pot lipsi de sare. Prestaţiile către missi trebuie să se livreze la fiecare etapă, sau mai bine zis la fiecare staţie de poştă, la ducere ca şi la întoarcere, ceea ce practic înseamnă că mirodeniile se găsesc peste tot.

Aceeaşi constatare se poate face citindu-se o tractoria pe care Marculf ne-a păstrat-o¹⁰⁹. Se regăsesc aproape aceleaşi mărfuri ca şi în actul către Corbie. Krusch"⁰ a afirmat, desigur, că lista lui Marculf este pur şi simplu copiată de pe diploma mănăstirii Corbie. Glumeşte spunând că funcţionarii regali n-au mâncat niciodată toate aceste mirodenii şi probabil că are dreptate¹". Dar, pe de altă parte, este posibil să admitem că Marculf ar fi putut introduce în formula sa enumerarea tuturor acestor mirodenii dacă ele ar fi constituit rarităţi. Pentru el erau probabil produse de folosinţă curentă şi acest lucru este cu atât mai semnificativ cu cât documentul a fost redactat în Nord. Să fie oare exact că Marculf n-a făcut altceva decât să copieze diploma mănăstirii Corbie?¹¹² Constatăm că el adaugă pe listă animale comestibile. Iar dacă ar fi copiat-o pur şi simplu, de ce să fi omis papirusul?"'

In orice caz. diploma de la Corbie şi concluzia ce se poate trage din ea sunt de ajuns ca să demonstreze im­portanţa esenţială a comerţului cu mirodenii în epoca merovingiană. Şi fără îndoială că ceea ce este adevărat pentru Galia este valabil şi pe malurile Mării Tireniene.

Un alt articolul de consum provenit din Orient este Papirusul "*. Egiptul deţine monopolul aprovizionării în-

79

tregului Imperiu cu materialul curent de scris, pergamen­tul fiind rezervat înscrisurilor de lux. Practicarea scrisu­lui s-a menţinut în tot Occidentul înainte de năvăliri, ca şi după ele. Face parte din viaţa socială. întreaga viaţă juri­dică, cea administrativă, adică însăşi funcţionarea meca­nismului statal se bazează pe scriere; tot astfel şi relaţiile sociale. Negustorii au funcţionari numiţi mercenarii li-tterati. E nevoie de imense cantităţi de papirus pentru a ţine registrele fiscului, pentru notarii tribunalelor, pentru corespondenţa privată, pentru mănăstiri. Cea de la Cor-bie, după cum s-a văzut, consumă pe an cincizeci de su­luri (torni) de papirus obţinute de la cellarium fisei din Fos. Este foarte evident că în porturi, această marfă se descarcă în cantităţi enorme.

Remarca lui Gregoire de Tours în legătură cu colegul său de la Nantes, ale cărui injurii de s-ar scrie, n-ar încă­pea pe tot papirusul debarcat la Marsilia"⁵, este o dovadă izbitoare a abundenţei importului de papirus. Pe de altă parte, tot din papirus se face fitilul lumânărilor şi, uns cu ulei"⁶ el este utilizat pare-se la confecţionarea apărători­lor de vânt pentru lanterne; faptul că există în mod curent în prăvăliile din Cambrai dovedeşte că se găsea în toată ţara ⁿ. Era aşadar obiect de consum şi în consecinţă de comerţ en gros, pornind de la Alexandria spre toată Mediterana. Dovada materială a răspândirii sale există în frumoasele documente regale păstrate la Arhivele naţio­nale de la Paris¹¹⁸, precum şi în câteva acte particulare; comori salvate în nenumăratele scrinia în care peisoanele particulare îşi păstrau corespondenţa şi hârtiile referi­toare la afaceri, după cum oraşele păstrau actele inserate în gest a municipal ia.

Fragilitatea papirusului în clima din nordul Euro­pei explică faptul că ne-au rămas atât de puţine docu­mente, ceea ce ar putea să ne inducă în eroare cu privire la cantitatea de papirus consumată. Pe de altă parte, nu­mărul mare de informaţii pe care îl deţinem despre Galia, datorită lui Gregoire de Tours, nu trebuie să ne facă să uităm că în Italia şi în Spania se consuma desigur o canti­tate mai importantă, alimentată în consecinţă de un im­port deosebit de activ.

80

L O altă marfa ocupă de asemenea un loc foarte impor­tant în comerţul vremii: uleiul. Era de uz curent în primul rând în alimentaţie, căci s-ar părea că în Galia meridio­nală se gătea mai ales cu ulei, ca şi în Spania şi în Italia. Măslinii indigeni nu dădeau o producţie suficientă pentru a acoperi consumul. Trebuia deci să se importe. Era ne­cesar cu atât mai mult cu cât în biserici se folosea uleiul, aşa cum mai târziu avea să se folosească ceara. în Imperiu, Africa era marele producător de ulei şi aşa va rămâne până la cucerirea musulmană. Uleiul era expe­diat din Africa în orcae. între 509 şi 511, Theodoric îi scrie episcopului de Salone"⁹, dându-i-1 în grijă pe ne­gustorul Johanes care i-a furnizat episcopului sexaginta orcas o/ei ad implenda liiminaria şi cere să fie plătit. Şi scrisoarea arată în continuare că aceasta era doar o par-vitas, adică un fleac. Gregoire de Tours dă informaţii cu privire la comerţul cu ulei din Marsilia¹²⁰; vorbeşte des­pre un negustor căruia i s-au furat, pe chei, 70 orcae de ulei¹²¹. Un document semnat de Clovis al Hl-lea, în 692, reînnoit în 716, dar care-şi are obârşia la Dagobert I (t639), îi acordă mănăstirii Saint-Denis o rentă anuală de 100 de sons, cu care actores regii vor cumpăra ulei de la cellarium fisei, conform unui ordo cataboli^m. Un înscris al lui Marculf citează Marsilia drept portul de unde se face de obicei aprovizionarea cu liiminaria "\ Acest ulei urcă deci până în nord. Textul referitor Ia Corbie, din 716, în care se menţionează 10 000 de livre de ulei, con­firmă acest lucru. Nu se poate considera că ar fi vorba aici despre ulei din Provence, de vreme ce era depozitat în cellarium fisei¹²⁴. Un text care pomeneşte despre ex­portul de ulei prin Bordeaux ne permite să credem că acest ulei era expediat de la Marsilia¹²⁵.

Toate acestea atestă relaţii cu Africa. Dar faptul foaite ciudat că în Spania şi în Galia se foloseau cămile drept vite de povară, scoate încă şi mai clar în evidenţă aceste raporturi. Cămilele nu pot proveni decât din Africa şi au fost introduse la Roma în secolul al Il-lea. Evident, se vor fi răspândit pe malul nordic al Mediteranei înaintea năvălirilor. Gregoire de Tours¹"⁶ menţionează cămilele şi can încărcaţi cum ingenti pondere auri alque urgenţi şi

81

_I

<sub>«iţii

■uiţi</sub>

^t0tPemarec2 " ^{Care se} <*uce_ala r ' ^Vâ

Pe


82

-epeSf^-'₌'.^IVnMea,_când
cupnndea case mari cu _e a^a _a ? ^fOa'^1e P°P^ul« ?i
-a- văd la Ostia. Gregoiret Toc3? ^ ^Căr°^{r rui}"^e i
soane care mor într-o singură _ca'_ac ^P°^me"^e?te °Pt per-
vorba despre un bloc c?£S ?*. <* * ^d°vedi c* e
concluzie se poate trage şi dn fr_P '"^'^ ^Acee*?<
acest oraş maritim, în UmnulT "^{fa e}P^id^iilor în

566-59,) de exemplu 0^3?' l"⁶^ ^irca epidem,e care durează două "uni'" S - ^ ^aduce °

bonne. î„ 598-599 îf^™"' * ^Prove«ce, la N_a '

^{care - *** - ^u", ssr^sr ° «**£}

3- COMERŢUL INTERIOR

Este desigur imposibil de admis că negustorii orientali, evrei şi de alte naţionalităţi, se mărgineau să importe în , bazinul Mării Tireniene fără să exporte nimic. £ evident că navele lor nu circulau goale. Probabil că principalul negoţ era cel cu sclavi. Se ştie că şi după secolul al V-lea, sclavia, casnică şi rurală, este încă extrem de răspândită. Aş fi chiar înclinat să cred că invaziile germanice i-au adus un plus de prosperitate. Germanicii cunoşteau scla­via, ca şi romanii, aşa încât au adus probabil cu ei un mare număr de sclavi. Războaiele lor împotriva barbari­lor de dincolo de Rin şi cele împotriva longobarzilor tre­buie să fi contribuit şi ele la consolidarea sclavagismului. Pe de altă parte, Biserica, deşi îi admitea pe sclavi la Sfintele Taine şi le recunoştea dreptul, sau mai bine zis obligaţia de a se căsători, în principiu, n-a atacat şi nici n-a condamnat instituţia servilă'⁴⁰. Aşadar, mancipia se întâlnea peste tot, nu numai pe marile moşii, dar şi in slujba oricăror persoane cu oarecare avere. Deşi mulţi erau eliberaţi, tot mai rămâneau destui sclavi, iar numărul lor era menţinut prin noi transporturi care soseau mereu'⁴'. Popoarele barbare erau marele rezervor de sclavi. Un anume Samo, despre care se scrie în Fredegaire'⁴², era 83
desigur negustor de sclavi; el ajunge prin 623-624 la populaţiile vendes în fruntea unui grup de aventurieri, Aceşti aventurieri, ca şi varegii în secolul al IX-lea în Rusia, organizau expediţii de capturare a sclavilor şi, foaite probabil se mai alegeau şi cu blănuri. Populaţia vendes fiind alcătuită din păgâni, aceştia puteau fi cum­păraţi şi vânduţi fără scrupule, întrucât sinoadele nu se opuneau decât vânzării în afara regatului a sclavilor creştini, ceea ce dovedeşte tocmai faptul că sclavii erau vânduţi în străinătate¹⁴¹.

Samo nu era de altfel singurul care se ocupa cu acest comerţ, deoarece, devenit rege al populaţiei vendes, a pus să fie ucişi nişte negustori franci, ceea ce a provocat războiul dintre el şi Dagobert. Suirea sa pe tron permite să-i asemănăm întru totul pe vendes cu varegii. Se poate presupune pe de altă parte că el însuşi le vindea barbari­lor arme, aşa cum procedau şi negustorii necinstiţi din zona de frontieră, împotriva cărora s-a legiferat atât de mult. In rest, deşi în Frede'gaire Samo este numit negu-cians, iar tovarăşii săi negutiantes, nu putem să-l consi­derăm un negustor profesionist, ci doar un aventurier.

în Galia se vindeau şi sclavi mauri; alţi sclavi prove­neau din Turingia şi din Anglia¹⁴⁴.

Pe piaţa Marsiliei existau mari cantităţi de sclavi din insulele Britanice de unde, în 595, Grigore cel Mare cumpără câţiva ca să-i trimită la Roma să fie convertiţi¹⁴⁵. Erau probabil prizonieri din timpul războaielor dintre bri-toni şi saxoni, transportaţi pe mare până în Galia. Poate că aceştia erau oamenii pe care îi răscumpără sfântul Amand (f674-675) în ţinutul Gând¹⁴⁶. Tot oameni din nord erau fără îndoială şi sclavii duşi de un negustor în împrejurimile oraşului Cambrai, menţionaţi în Vita Gau-gerici^w. Peste tot se găseau sclavi de cumpărat. Gregoire de Tours'⁴⁸ vorbeşte despre nişte sclavi saxoni aparţinând unui negustor din ţinutul Orleanais.

în Fredegaire se povesteşte¹⁴⁹ că Bilichildis. care a devenit soţia lui Theudebeit, fusese cumpărată de la nişte negociatores de către Brunhilda, desigur pentru frumu­seţea ei.

Registrele de taxe pe circulaţia şi expunerea mărfuri­lor de la Atras şi Tomnai demonstrează că au tranzitat pe acolo sclavi, pentru care negustorii au achitat impozite¹""¹".

84

Toţi aceşti sclavi, capturaţi^IM de către oameni de teapa lui Samo sau aduşi din Britania, erau îndreptaţi către por­turile Mediteranei^15:. Se găsesc de vânzare la Narbonne'⁵\ Se găsesc şi la Neapole'⁵⁴, unde soseau desigur via Mar­silia, marea piaţă de sclavi¹⁵⁵.

Un mare număr de negustori se ocupau cu acest co­merţ cu sclavi¹⁵⁶. Se pare că negustorii erau în special evrei. Sinodul de la Mâcon, din 583, le permite creşti­nilor să le răscumpere evreilor sclavii contra sumei de 12 sous, fie pentru a le reda libertatea, fie pentru a-i lua în serviciul lor. Sunt citaţi evrei negustori de sclavi la Nar-bonne¹⁵⁷ şi la Neapole¹⁵⁸.

Putem deci trage concluzia că pe malurile Mării Tire-niene se desfăşura un important comerţ cu sclavi; şi fără îndoială, corăbiile care aduceau mirodenii, mătăsuri, pa­pirus, transportau sclavi spre Orient.

Galia pare a fi livrat Orientului, în afară de sclavi şi îmbrăcăminte, ţesături, lemn de construcţie, poate chiar şi garantă: Grigore cel Mare cumpără haine la Marsilia şi la Arles şi expediază la Alexandria lemn cumpărat în

/-> i ■ 159

Galia .

în orice caz, marea circulaţie a aurului ne obligă să admitem o intensă activitate de export.

Alături de acest comerţ internaţional în care străinii deţin rolul principal, comerţul intern are o importanţă mare în viaţa economică a Occidentului. în acest sector însă situaţia se schimbă. Evident, după cum am văzut, evreii se disting, şi probabil şi sirienii stabiliţi în ţările respective, dar, alături de ei, indigenii ocupă un loc im­portant. Este evident că se găseau printre ei nu numai mici prăvăliaşi, ci şi mari negustori profesionişti'⁶⁰.

întâmplarea relatată de Gregoire de Tours cu privire la negustorii din Verdun'⁶¹ este caracteristică în această privinţă: în timpul episcopului Desideratus (prima jumă­tate a secolului al Vl-lea), mizeria copleşeşte oraşul aşa încât episcopul ia cu împrumut 7 000 de aurei de la re­gele Theodebert şi-i distribuie unor cives „at i/li negotia exercentes divites per hoc effecii sunt el usqne hoclie magni habentur". Aceasta dovedeşte negreşit că există un comerţ foarte activ¹⁶². Remarcabil este faptul că epis­copul îi cere regelui să sprijine comerţul oraşului său

85

s/cu/ reliquae habem; trebuie să tragem de aici concluzia că activitatea comercială se desfăşoară în toate oraşele¹⁶'.

Gregoire de Tours'⁶⁴ relatează, între altele, un fapt di­vers care aruncă o vie lumină asupra vieţii comerciale a vremii; "Intr-o perioadă de lipsuri, negustorul Cbristofo-rus din Tours a aflat că a sosit la Orieans un stoc mare de vin. El pleacă imediat, cu mulţi bani la el, daţi de socrul său, desigur tot negustor, cumpără vinul, îl încarcă în bărci, apoi se pregăteşte să se întoarcă la el acasă călare, dar este ucis pe drum de cei doi sclavi saxoni care-l însoţeau". Acesta este un tip de afacere care nu are câtuşi de puţin caracter medieval. Acest Christoforus este evi­dent un mare negustor, adică un angrosist care vrea să dea o lovitură luând toată marfa disponibilă pe piaţă. Şi acţionează singur. Nimic nu aminteşte în acest tip de co­merţ ghildele sau bursa; este un comerţ individualist de tip roman¹⁶⁵. Şi Gregoire de Tours ne semnalează că şi alţi negustori practică acest gen de speculă^l66.

Frauda aduce de asemenea profituri. Acelaşi Gregoire de Tours¹⁶⁷ ne istoriseşte povestea unui negustor care, cu un trians, câştigă 100 solid/ falsificându-şi vinul. Aici este vorba desigur de un negustor cu amănuntul.

Faptul că şi în Italia există negustori profesionişti, e neîndoielnic; e suficient să-i menţionăm pe negustorii longobarzi care deservesc armata. Ei alcătuiesc o clasă socială independentă de oameni care trăiesc din vânzări-cumpărări. Ca dovadă că sunt foarte numeroşi: stagiul lor militar este reglementat separat¹⁶⁸

E evident că negustoria a produs mari beneficii. Se pare că prada obţinută în Poitou în urma jefuirii unor ne­gustori de către fiii lui Wado, a fost considerabilă¹⁶⁰

Avem însă dovezi mai precise. Epitaful unui negustor din Lyon precizează că acesta era „mângâierea celor mâhniţi şi adăpostul sărmanilor"; trebuie să fi fost deci foarte bogat¹⁷⁰

în 626, negustorul Jean lasă moştenire nişte proprie­tăţi abaţiei Saint-Denis şi altor biserici din dioceza Pari­sului' '. întrucât donaţia este confirmată de rege, în­seamnă că era vorba despre bunuri substanţiale. Fortunat scrie un epitaf pentru negustorul fulianus, cunoscut pen­tru pomenile sale generoase¹⁷". în 651, Leodebode, abate