I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

II.Literatura Liturgică

1. Izvoarele Liturgicii

Ca mai toate disciplinele teologice care implică o latură istorică, Liturgica, foloseşte unele izvoare absolut necesare studiului aprofundat. Acestea pot fi împărţite în izvoare directe şi indirecte.

1. Izvoare directe.

Sunt acele lucrări care au ca scop direct expunerea unor informaţii privitoare la rânduiala, istoria sau explicarea cultului. Acestea pot fi edite (care au fost publicate în diferite ediţii critice sau a făcut obiectul unor cercetări publicate sub formă de studii şi articole) sau inedite (care nu au mai făcut obiectul altor cercetări şi nici nu au fost tipărite).

a). Cărţile de slujbă atât cele noi cât mai ales cele vechi (publicate în colecţii şi ediţii critice mai ales în Apus) precum şi unele manuscrise (dinaintea apariţiei tiparului – sec. XV) sunt un preţios material pentru studierea evoluţiei slujbelor. Între cele mai importante cărţi de slujbă sunt: Molitfelnicul (Evhologhionul); Liturghierul (cele trei Liturghii ortodoxe şi Vecernia de sâmbătă seara); Mineiul (cuprinde părţile mobile din anul bisericesc; 12 volume corespunzând celor 12 luni); Triodul (cuprinde slujbele oficiate în perioada Postului Mare); Penticostarul (cuprinde slujbele oficiate între Paşti şi Cincizecime); Octoihul (cuprinde partea stabilă a slujbelor, conform ciclului celor opt glasuri, cuprins între luni după Cincizecime şi Duminica Vameşului şi fariseului).

b). Rânduielile bisericeşti sunt scrieri strict liturgice care vizează forma sau descrierea cultului în anumite epoci şi regiuni. Între cele mai cunoscute se numără: 1. Rânduiala bisericească egipteană, identificată azi cu Tradiţia apostolică a lui Ipolit Romanul; 2. Constituţiile Apostolice sau Aşezămintele Sf. Apostoli (în special cartea VIII) ¹⁰; 3. Testamentum Domini nostri Jesu Christi.

De asemenea, comentariile liturgice a unor slujbe pot contribui major la înţelegerea şi reconstrucţia rânduielilor liturgice în diverse perioade de timp. Comentariile cele mai cunoscute sunt: 1.) Mystagogia Sf. Maxim Mărturisitorul († 663) ¹¹, 2.) Descriere a bisericii şi contemplaţia (θεωρια) mistică a Sf. Gherman patriarhul Constantinopolului († 740); 3.) Explicarea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, de Sf. Teodor Studitul († 826). 4.) Tâlcuirea sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, a Sfântul. Nicolae Cabasila, etc. Cea mai veche lucrare de acest gen este însă Despre ierarhia bisericească a Sf. Dionisie Areopagitul ( ~ 400).¹²

Tot în această categorie sunt incluse rânduielile bisericeşti locale, aşa numitele Diataxe ale unor biserici sau a unor patriarhi. Între diataxele mai cunoscute pomenim Diataxa patriarhilor bizantini (sec. XI-XII) (păstrată la British Library) sau Diataxa patriarhului Filotei IV (sec. XIV).

c. Monumentele arheologice şi vechile obiecte bisericeşti pot furniza însemnate informaţii despre practicile liturgice, despre forma şi rolul unor locaşuri de cult sau religioase. Între cele mai cunoscute sunt Catacombele romane, Spaţiile liturgice descoperite la Dura Europos (Siria); Bisericiile şi baptisteriile creştine şi ariane de la Ravena; Biserica Sf. Sofia (Constantinopol), etc.

d. Practica veche a Bisericii deşi enumerată în unele manuale ca izvor direct trebuie privită şi studiată cu mare atenţie. Nefiind consemnate în cărţile de ritual, unele obiceiuri vechi au fost influenţate de practici noi, iar uneori nu reflectă concepţia unanimă sau curat ortodoxă a Bisericii. Neavând un referent stabil (text scris, sau obiect arheologic) cercetarea acestor practici nu se poate baza decât pe izvoare indirecte şi pe supoziţii.