Introducere – scurte consideraţii privind situaţia instanţei în anul 2015


în scădere cu 20,2% faţă de anul anterior (şi 36,3 % faţă de anul 2013)



Yüklə 0,89 Mb.
səhifə4/8
tarix03.01.2018
ölçüsü0,89 Mb.
#36916
1   2   3   4   5   6   7   8
în scădere cu 20,2% faţă de anul anterior (şi 36,3 % faţă de anul 2013) : 316 dosare din care 309 civile şi 7 penale faţă de 380 de dosare din care 373 civile şi 7 penale, în anul 2014.
Rata de scădere este explicabilă prin efortul deosebit al magistraţilor Secţiei civile (repetăm, în contextul unei menţineri a numărului de dosare nou intrate la un nivel extrem de ridicat) care a condus la scăderea duratei medii a datei recomandate pentru începerea procedurii de la aproximativ 6 luni (la nivelul lunii februarie 2012) la doar 4-5 zile în prezent.

În ceea ce priveşte dosarele mai vechi de un an, nu trebuie omis că parte dintre acestea impun un probatoriu amplu, pentru lămurirea tuturor aspectelor de care depinde soluţionarea pricinilor deduse judecăţii; de asemenea, între dosarele civile se află un număr semnificativ de cauze, care au stat în nelucrare o perioadă considerabilă de timp, ca urmare a intervenirii suspendării judecării cauzei. O altă cauză frecvent întâlnită în prelungirea duratei de soluţionare a dosarelor, mai ales în materie penală, o reprezintă îndeplinirea legală a procedurii de citare a părţilor care domiciliază în străinătate şi care nu manifestă interes în soluţionarea rapidă a pricinii.

O cauză obiectivă pentru care anumite cauze sunt soluţionate într-un interval mai mare de timp o constituie existenţa în continuare a numeroase norme procedurale, atât în materie civilă, dar mai ales penală, care afectează celeritatea cu care se soluţionează cauzele deduse judecăţii.

Astfel, deşi în materie civilă s-a limitat dreptul părţilor de utilizare a unui procedeu frecvent de tergiversare a cauzelor – cererile de recuzare a unui judecător sau a tuturor judecătorilor instanţei – subzistă încă numeroase astfel de procedee legale, care permit unei părţi prelungirea cu rea-credinţă a duratei procesului.

La aceste probleme de ordin procedural, se adaugă cele de ordin practic: dificultăţi majore în îndeplinirea procedurii de citare cu părţile aflate în străinătate, necomunicarea relatiilor de catre institutii la termenul stabilit, existenţa situaţiilor în care se trimit cauzele spre rejudecare la instanţa inferioară, dificultăţi în administrarea unor probe precum expertizele tehnice sau contabile judiciare, dificultăţi în asigurarea interpreţilor de limbi străine în instanţă, netrimiterea la timp a relaţiilor solicitate de către diverse instituţii publice sau private etc.

În vederea reducerii cazurilor de întârziere a soluţionării dosarelor pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti se va continua procesul de monitorizare permanentă pentru fiecare complet de judecată a cauzelor mai vechi de un an aflate pe rol, prin intermediul statisticii însoţită de centralizarea cauzelor care duc la întârzierea în soluţionarea dosarelor şi identificarea unor direcţii de către acţiune. De asemenea, în cadrul şedinţelor de învăţământ profesional sau de practică neunitară se va insista şi pe aspecte procedurale, precum: respectarea riguroasă a normelor de procedură în privinţa cererilor de amânare, discutării şi încuviinţării probatoriului, aplicării amenzilor judiciare.

În plus, se va continua promovarea stingerii litigiilor pe cale amiabilă, prin apelarea la instituţia medierii.
I.3.3 MECANISME DE UNIFICARE A PRACTICII JUDICIARE LA NIVELUL INSTANŢEI
În scopul unificării practicii judiciare, prin decizie a Preşedintelui instanţei, s-au desemnat, la începutul anului 2015, precum şi pe parcursul acestui an, judecătorii cu atribuţii în identificarea problemelor de drept ce au generat sau ar putea genera practică neunitară, în vederea întocmirii de către aceştia, în fiecare lună, a unui referat, sub formă de tabel, care să cuprindă aspectele juridice ce au primit soluţii diferite, cu evidenţierea opiniei majoritare şi a celei minoritare, precum şi a opiniei motivate a judecătorului delegat pentru măsurile privind unificarea practicii.

Aceste referate au fost înaintate, lunar, către Tribunalul Bucureşti, pentru a fi avute în vedere la întâlnirile organizate trimestrial de către Curtea de Apel Bucureşti, fiind, totodată, puse la dispoziţia judecătorilor din cadrul instanţei.

În acelaşi scop, au fost organizate, periodic, dezbateri ale judecătorilor instanţei, cu privire la problemele de drept ce au declanşat sau ar putea declanşa practică neunitară, majoritatea acestor dezbateri/întâlniri având loc în scopul prevenirii practicii neunitare.

Tot în vederea unificării practicii judiciare, au fost puse, sistematic, la dispoziţia judecătorilor, materiale cu conținut juridic, precum lista cu noi acte normative publicate în Monitorul Oficial al României (în variantă electronică), cu sprijinul nemijlocit al biroului de documentare din cadrul Tribunalului Bucureşti, la dispoziția judecătorilor fiind puse și exemplare din Buletinul Casaţiei, culegeri de practică judiciară editate de curţile de apel, practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene și a Curţii Europene a Drepturilor Omului (în variantă electronică).


La nivelul Secției civile a Judecătoriei Sectorului 5 București, s-au semnalat, în anul 2015, următoarele probleme de practică judiciară neunitară:

1. Aspectul privind procedura, de drept comun sau specială (conform art.1049-1052 C.pr.civ. 2010) aplicabilă cererilor de chemare în judecată având ca obiect uzucapiune în condiţiile Codului civil de la 1864


Practica neunitară semnalată a fost generată pornind de la interpretarea dispozițiilor art.1049-1052 C.pr.civ. (2010) din Titlul XII. Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, aferentă Cărții a VI-a. Proceduri speciale, care conțin inclusiv dispoziții privitoare la efectele hotărârii judecătorești de admitere a cererii, astfel cum rezultă din dispozițiile art.1052 alin.3, conform cărora “reclamantul este considerat proprietar de la data înscrierii, în condițiile legii, în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii”, precum și unele dispoziții care fac trimitere, implicit, la condițiile de fond ale uzucapiunii imobiliare extratabulare, reglementate de dispozițiile art.930 C.civ. (2009), precum este cazul dispozițiilor art.1050 alin.3 lit.a și lit.b, potrivit cărora la cererea de uzucapiune se vor anexa “a) un certificat eliberat de serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, care atestă că titularul dreptului înscris în cartea funciară este decedat, precum și data decesului sau, după caz, un certificat emis de autoritatea competentă, care atestă faptul că persoana juridică titulară a dreptului înscris în cartea funciară și-a încetat existența”și “b) un certificatul eliberat de camera notarilor publici, din care să rezulte faptul dacă moștenirea titularului înscris în cartea funciară a fost sau nu dezbătută, iar în caz afirmativ, care sunt persoanele care au cules moștenirea respectivă”.

Urmare a acestor dispoziții legale, s-au conturat două opinii, în sensul dacă procedura (specială) privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii se aplică tuturor cererilor de chemare în judecată (introduse, prin ipoteză, după intrarea în vigoare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, și anume, din 15.02.2013), având ca obiect uzucapiune în condițiile Codului civil de la 1864, sau se aplică doar cererilor de chemare în judecată, având ca obiect uzucapiune în condițiile Codului civil 2009, celor având ca obiect uzucapiune în condițiile Codului civil de la 1864 aplicându-li-se procedura (de judecată) de drept comun.


Într-o opinie, minoritară, s-a apreciat că procedura (specială) privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, reglementată de dispozițiile art.1049-1052 C.pr.civ. se aplică tuturor cererilor de chemare în judecată (introduse, prin ipoteză, după intrarea în vigoare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, și anume, din 15.02.2013), având ca obiect uzucapiune în condițiile Codului civil de la 1864, față de dispozițiile art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora dispozițiile Codului de procedură civilă 2010 se aplică numai proceselor și executărilor începute după intrarea acestuia în vigoare, iar aceasta fără a interesa dacă dispozițiile art.1049-1052 C.pr.civ. cuprind și aspecte de drept material în materia uzucapiunii în condițiile Codului civil 2009.

Cu o mențiune suplimentare: în cadrul acestei prime opinii, s-a reținut că în ceea ce privește competența materială a instanței, aceasta se determină prin raportare la obiectul (principal) al cererii, conform art.1050 alin.1 C.pr.civ., potrivit căruia “cererea de uzucapiune se depune la judecătoria (s.n.) în circumscripția căreia este situat imobilul”, fiind, din acest punct de vedere, indiferentă valoarea (impozabilă) a imobilului, cererea de accesiune, cerere accesorie, în sensul art.30 alin.4 C.pr.civ., fiind de competența materială tot a judecătoriei, față de dispozițiile art.123 alin.1 C.pr.civ


Într-o altă opinie, majoritară, s-a apreciat că procedura (specială) privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii se aplică doar cererilor de chemare în judecată, având ca obiect uzucapiune în condițiile Codului civil 2009, celor având ca obiect uzucapiune în condițiile Codului civil de la 1864 aplicându-li-se procedura (de judecată) de drept comun, iar aceasta întrucât din cuprinsul dispozițiilor art.1049-1052 C.pr.civ. rezultă că aceasta a fost intenția legiuitorului, în condițiile în care se referă atât la efectele hotărârii judecătorești de admitere a cererii, astfel cum rezultă din dispozițiile art.1052 alin.3, care sunt cele specifice potrivit Codului civil 2009, precum și că fac trimitere, implicit, la condițiile de fond ale uzucapiunii imobiliare extratabulare, reglementate de dispozițiile art.930 C.civ. (2009), precum este cazul dispozițiilor art.1050 alin.3 lit.a și lit.b, ale art.1051 alin.1 și alin.5 C.pr.civ.

Cu o mențiune suplimentare: în cadrul acestei a doua opinii, s-a reținut că în ceea ce privește competența materială a instanței, aceasta se determină în funcție de criteriul valoric, conform art.104 C.pr.civ. coroborat cu art.98 alin.1 și alin.3 C.pr.civ. raportat la art.94 pct.1 lit.j C.pr.civ., având în vedere, după caz, și dispozițiile art.31 alin.3 din O.U.G. nr.80/2013, interesând, din acest punct de vedere, valoarea (impozabilă) a imobilului obiect al cererii de uzucapiune (cerere principală), care trebuie să fie de până la 200.000 lei inclusiv, pentru a atrage competența materială a judecătoriei, cererea de accesiune, cerere accesorie, în sensul art.30 alin.4 C.pr.civ., fiind de competența materială tot a judecătoriei, față de dispozițiile art.123 alin.1 C.pr.civ.


2. Natura juridică a tarifului de despăgubire, reglementat de dispozițiile art.8 alin.3 și alin.31 din O.G. nr.15/2002 – sancţiune contravenţională sau despăgubire civilă – şi consecinţele care decurg din această calificare, în ceea ce privește legea contravențională mai favorabilă, reglementată de dispozițiile art.15 din Constituția României și art.12 din O.G. nr.2/2001 (aspect cu importanţă în privinţa modului de soluţionare a contestaţiilor la executare în care se invocă acest motiv), precum şi în ceea ce priveşte prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale, reglementată de dispoziţiile art.14 din O.G. nr.2/2001
Practica neunitară semnalată a fost generată pornind de la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.II din Legea nr.144/2012 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr.15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România (în continuare, Legea nr.144/2012), potrivit cărora “tarifele de despăgubire prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 (s.n.) privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare, aplicate şi contestate în instanţă până la data intrării în vigoare a prezentei legi se anulează (s.n.)”, având în vedere cele statuate de către Curtea Constituţională, în Decizia nr.112/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.II din Legea nr.144/2012 pentru modificarea O.G. nr.15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, în cuprinsul căreia a reţinut, în esenţă, că referindu-se la tarifele de despăgubire aplicate şi contestate în instanţă până la data intrării în vigoare a Legii nr.144/2012 şi dispunând anularea lor, prevederile de lege ce formează obiect al excepţiei au, într-adevăr, caracter retroactiv, reglementând pentru trecut cu privire la consecinţele săvârşirii unei contravenţii. De asemenea, Curtea a statuat că, în urma abrogării dispoziţiilor legale care instituiau obligaţia achitării tarifului de despăgubire – suplimentar faţă de obligaţia de plată a amenzii pentru utilizarea pe drumurile publice a unui autovehicul pentru care nu s-a achiziţionat rovinieta – textul de lege criticat conţine o normă contravenţională mai favorabilă, în concordanţă cu prevederile art.15 alin.2 din Legea fundamentală.

Curtea a făcut referire la cele statuate în cuprinsul Deciziei nr.228/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.12 alin.1 din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, ocazie cu care a constatat că faptul antisocial, şi anume, contravenţia, trebuie privită atât sub aspectul săvârşirii şi constatării acesteia, cât şi sub aspectul aplicării şi executării sancţiunii şi că, din acest punct de vedere, prin intrarea în vigoare a legii care nu mai prevede fapta drept contravenţie, sancţiunile contravenţionale nu se mai aplică, iar în cazul celor aplicate, dar aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a noii legi, sancţiunile nu se mai execută. Curtea a statuat că efectele legii noi se aplică tuturor sancţiunilor contravenţionale aplicate şi neexecutate până la data intrării sale în vigoare şi că a reduce aplicarea legii noi, care nu mai prevede şi nu mai sancţionează fapta, doar la situaţia neaplicării sancţiunii echivalează cu deturnarea intenţiei legiuitorului asupra efectelor pe care legea dezincriminatoare le are asupra sancţiunilor aplicate şi neexecutate până la data intrării în vigoare a noului act normativ, în sensul că acestea nu se mai execută. Curtea a conchis că o sancţiune aplicată în baza unei legi pentru o faptă dezincriminată printr-un nou act normativ urmează să nu mai fie executată, chiar dacă procedura de executare a acesteia a început.

Revenind la cele statuate în cuprinsul Deciziei nr.112/2014, Curtea a reţinut că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia deciziei invocate păstrându-şi valabilitatea şi în prezenta cauză, referitoare la dispoziţiile art.II din Legea nr.144/2012, pe care le-a constatat a fi constituţionale.

Urmare a acestor dispoziții legale şi interpretări a celor statuate de Curtea Constituţională, s-a conturat, pe de o parte, o opinie conform căreia tariful de despăgubire reprezintă o sancţiune contravenţională, iar, pe de altă parte, o a doua opinie, conform căreia tariful de despăgubire reprezintă o despăgubire civilă, cu toate consecinţele care decurg din această calificare, în ceea ce privește legea contravențională mai favorabilă, reglementată de dispozițiile art.15 din Constituția României și art.12 din O.G. nr.2/2001, cu sublinirea că cele două interpretări au condus la o practică neunitară, identificată până în prezent, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a contestaţiilor la executarea silită pornită în vederea recuperării de la debitor a c/val tarifului de despăgubire aplicat în temeiul unui titlu executoriu constând într-un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Or, motivul de nelegalitate a executării invocat de către debitor, pe această cale, este tocmai intervenirea unei legi contravenţionale mai favorabile, constând în abrogarea tarifului de despăgubire, prin dispoziţiile Legii nr.144/2012, coroborat cu deciziile în materie de verificare a constituţionalităţii acestora (în principal, Decizia nr.112/2014, Decizia nr.385/2013, respectiv Decizia nr.228/2007), abrogarea tarifului de despăgubire semnificând, în opinia contestatorilor, nu doar neaplicarea lui pentru viitor (după intrarea în vigoare a normei de abrogare), ci şi neexecutarea acestei sancţiuni contravenţionale.


Într-o opinie, s-a reţinut că tariful de despăgubire, reglementat de dispozițiile art.8 alin.3 și alin.31 din O.G. nr.15/2002, ar avea natura juridică de sancţiune contravenţională, fapt dedus din cele statuate de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr.112/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.II din Legea nr.144/2012 pentru modificarea O.G. nr.15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, care a considerat că textul de lege criticat conţine o normă contravenţională mai favorabilă, în concordanţă cu prevederile art.15 alin.2 din Legea fundamentală, fiind constituţional caracterul său retroactiv, prin aceea că reglementează pentru trecut cu privire la consecinţele săvârşirii unei contravenţii.

În cadrul acestei opinii, s-a ajuns la concluzia că, fiind o sancţiune contravenţională, în privinţa acestui tarif de despăgubire ar fi aplicabile dispoziţiile art.12 din O.G. nr.2/2001, în interpretarea instanţei de control constituţional promovată în cuprinsul Deciziei nr.228/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.12 alin.1 din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în sensul în care abrogarea acestui tarif de despăgubire conduce nu doar la neaplicarea lui, ci şi la neexecutarea (inclusiv silită) a celui deja aplicat, dar aflat în curs de executare, aspect care ar conduce la admiterea contestaţiei la executare pentru acest motiv.


Într-o altă opinie, s-a reţinut că tariful de despăgubire, reglementat de dispozițiile art.8 alin.3 și alin.31 din O.G. nr.15/2002, ar avea natura juridică de despăgubire civilă, fapt dedus din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor legale în materie, precum şi din scopul şi destinaţia acestei sume de bani, a cărei raţiune este tocmai acoperirea unei pagube produse persoanei vătămate prin săvârşirea unei contravenţii, pentru care legiuitorul a fixat un tarif de evaluare, motiv pentru care această despăgubire poate fi aplicată de chiar agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

În cadrul acestei a doua opinii, pornind de la natura juridică de despăgubire civilă a tarifului de despăgubire, s-a constatat că în privinţa lui nu ar fi aplicabile dispoziţiile art.12 din O.G. nr.2/2001, urmare a abrogării acestui tarif prin Legea nr.144/2012, neconstituind, astfel, o situaţie de abrogare a unei sancţiuni contravenţionale care ar urma să nu se mai execute, având în vedere, totodată, că dispoziţiile art.II din Legea nr.144/2012 sunt de strictă interpretare şi aplicare, referindu-se doar la anularea tarifelor de despăgubire aplicate şi contestate în instanţă până la data intrării în vigoare a prezentei legi (adică, până la data de 23.07.2012), iar nu şi la situaţia în care ar fi fost doar aplicate până la intrarea în vigoare a legii, dar contestate ulterior, în acelaşi sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr.112/2014, ocazie cu care a apreciat că dispoziţiile art.II din acest act normativ sunt constituţionale, fără a fi discriminatorii, în sensul art.16 din Constituţie, între cei care au contestat tarifele de despăgubire până la intrarea în vigoare a Legii nr.144/2012 şi cei care nu au formulat astfel de contestaţii sau ale căror contestaţii au fost respinse ca tardive, dispoziţiile art.II fiind retroactive, într-adevăr, în condiţiile în care au fost aplicate când erau în vigoare dispoziţiile art.8 alin.3 și alin.31 din O.G. nr.15/2002, adică anterior Legii nr.144/2012, dar care ar urma să fie anulate pe cale judiciară, în cadrul unei “contestaţii” (credem, plângere contravenţională) în curs de soluţionare la momentul intrării în vigoare a Legii nr.144/2012, iar nu şi ulterior, pe calea unor eventuale contestaţii la executare


3. Determinarea momentul de început al curgerii termenului, de 15 zile, de formulare a plângerii contravenţionale, în situaţia lipsei comunicării/comunicării viciate a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, în sensul dispoziţiilor art.27 din O.G. nr.2/2001 – şi anume, dacă prezintă importanţă, din perspectiva art.31 alin.1 din O.G. nr.2/2001, comunicarea procesului-verbal odată cu somaţia/încheierea de încuviinţare a executării silite/învestire cu formulă executorie, după caz, efectuată de către organul de executare în cursul executării silite începute în temeiul titlului constând în respectivul proces-verbal
Practica neunitară semnalată a fost generată pornind de la interpretarea dispozițiilor art.31 alin.1 din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor (în continuare, O.G. nr.2/2001), potrivit cărora “împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia”, raportat la prevederile art.27 din același act normativ, potrivit cărora “comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată se face prin poștă, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului. Operațiunea de afișare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puțin un martor”, toate acestea având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în decizia nr.10/10.06.2013 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, conform căreia modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată, prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire. Cerința comunicării procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată este îndeplinită și în situația refuzului expres al primirii corespondenței, consemnat în procesul-verbal încheiat de funcționarul poștal.

Urmare a acestor dispoziții legale, s-a ajuns la interpretarea neunitară a dispozițiilor art.31 alin.1 din O.G. nr.2/2001, privind aspectul dacă începe să curgă termenul, de 15 zile, de formulare a plângerii contravenţionale, prin raportare la momentul comunicării procesului-verbal odată cu somaţia/încheierea de încuviinţare a executării silite/învestire cu formulă executorie, după caz, efectuată de către organul de executare în cursul executării silite începute în temeiul titlului constând în respectivul proces-verbal. Toate acestea, având ca situaţie premisă lipsa comunicării/comunicării viciate, de către organul care a aplicat sancţiunea, a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, în sensul dispoziţiilor art.27 din O.G. nr.2/2001.


Într-o opinie, minoritară, s-a apreciat că termenul, de 15 zile, de formulare a plângerii contravenţionale începe să curgă de la momentul comunicării procesului-verbal odată cu somaţia/încheierea de încuviinţare a executării silite/învestire cu formulă executorie, după caz, efectuată de către organul de executare în cursul executării silite începute în temeiul titlului constând în respectivul proces-verbal. Toate acestea, în condiţiile în care rezultă că persoana sancţionată a luat cunoştinţă efectiv de procesul-verbal contestat, urmare a procedurii de comunicare efectuate de către organul de executare, în faza executării silite.

Cu menţiunea că în această opinie, prin raportare la momentul comunicării procesului-verbal odată cu somaţia/încheierea de încuviinţare a executării silite/învestire cu formulă executorie, după caz, se analizează doar aspectul privind formularea în termen a plângerii contravenţionale, iar nu şi aspectul privind prescripţia executării sancţiunii amenzii contravenţionale, în sensul art.14 alin.1 din O.G. nr.2/2001, sancţiune care intervine în cazul lipsei comunicării/comunicării viciate a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, neefectuate/efecuate de către organul care a aplicat sancţiunea, cu nerespectarea dispoziţiilor art.27 din O.G. nr.2/2001, toate acestea având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în decizia nr.10/10.06.2013 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.


Într-o altă opinie, majoritară, s-a apreciat că în situaţia în care organul care a aplicat sancţiunea nu a efectuat o comunicare valabilă, cu respectarea dispozițiilor art.27 din O.G. nr.2/2001, aceasta echivalează, conform interpretării date de instanţa supremă (în Decizia nr.10/10.06.2013 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii), cu necomunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției. Drept pentru care nu se pune problema depășirii de către persoana sancţionată a termenului de 15 zile în care trebuia să formuleze plângere contravențională, termen care nici nu a început să curgă, în condițiile în care persoanei sancţionate nu i-a fost comunicat legal procesul-verbal.

Cu menţiunea că dispoziţiile art.27 din O.G. nr.2/2001 stabilesc modalitatea, de strictă interpretare şi aplicare, în care trebuie să se efectueze comunicarea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, pentru a începe să curgă termenul, de 15 zile, în care persoana sancţionată contravenţional are posibilitatea de a formula plângere contravenţională, în această materie legiuitorul neprevăzând cazuri de echipolenţă (echivalenţă), precum în materia termenului de apel, care nu pot fi aplicate prin analogie.


4. Posibilitatea instanţei de judecată de a reexamina încheierea de respingere a cererii de ajutor public judiciar, urmare a analizării fondul cererii raportat la înscrisurile noi depuse în această etapă procesuală
Pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, au fost înregistrate mai multe cereri de reexaminare împotriva încheierilor de soluţionare a ajutoarelor publice judiciare. În cadrul acestora, s-au depus înscrisuri care să dovedească îndeplinirea condiţiilor legale pentru acordarea ajutorului public judiciar, înscrisuri care nu au fost depuse în faţa primei instanţe.
Într-o opinie, s-a apreciat că se impune soluţionarea unei cereri de reexaminare împotriva încheierilor de soluţionare a cererilor de acordare a ajutorului public judiciar raportat la înscrisuri care se depun direct în această cale de atac. În motivarea acestei opinii, s-a reţinut că cererea de reexaminare împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar prevăzută de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din OUG nr. 51/2008 reprezintă o cale de atac prevăzută de lege şi că aceasta este devolutivă, antrenând o rejudecare în fond a pricinii, în întregul ei, fără restricţii în privinţa administrării probelor. Prin urmare, partea ar putea să dovedească cu înscrisuri faptul că se află într-o situaţie în care să beneficieze de ajutor public judiciar, chiar şi în judecarea reexaminării exercitate în condiţiile legii.

Mai mult, spre deosebire de cererea de reexaminare împotriva încheierii de anulare, prevăzută de dispoziţiile art. 200 alin. (5)-(7) C.proc.civ., în care legiuitorul reglementează expres ceea ce se poate analiza în calea de atac formulată de parte, în ceea ce priveşte reexaminarea încheierii prin care s-a respins cererea de acordare a ajutorului judiciar nu există o astfel de prevedere limitativă.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că instanţa de control va putea analiza, aşadar, alături de motivele de nelegalitate a soluţiei şi cele privind fondul cererii de ajutor public judiciar, în condiţiile arătate mai sus.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că nu este permisă administrarea probei cu înscrisuri, ci că soluţia trebuie dată doar prin raportare la aceleaşi înscrisuri pe care prima instanţă le-a avut în vedere.

Astfel, acoperirea lipsurilor cererii de acordare a ajutorului public judiciar în cadrul cererii de reexaminare nu este de natură să conducă la admiterea acestei căi de atac, instanţa fiind datoare a proceda la verificarea legalităţii soluţiei pronunţate aferent cererii de acordare ajutor public judiciar, prin raportare la aceleaşi înscrisuri, pe care prima instanţă le-a avut în vedere, constă în următoarele:

Dispoziţiile speciale în materie de apel sau de recurs nu pot fi aplicate prin analogie, fiind excepţii, de strictă interpretare şi aplicare, (potrivit adagiului exceptio est strictissimae interpretationis) aferent doar acestor căi de atac, fără ca în materia cererii de reexaminare ajutor public judiciar să se fi stabilit posibilitatea părţii de a depune înscrisuri noi direct în calea de atac.

Totodată, nu este incident nici argumentul de analogie “unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată aceeaşi lege, aceeaşi soluţie” (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet), având în vedere că respingerea cererii de acordare a ajutorului public judiciar intervine, în această situaţie, cu titlu de sancţiune, tocmai întrucât partea nu a depus la dosarul cauzei “înscrisurile solicitate” de către instanţă, aceasta fiind sancţiunea specifică, în această materie (unde se admite că nu poate interveni suspendarea judecării cauzei în condiţiile art.242 alin.1 C.pr.civ. 1865), pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina părţii – urmare a depăşirii unui termen judecătoresc (stabilit de către instanţă), intervenind, astfel, decăderea părţii din dreptul de a mai îndeplini respectivele obligaţii, conform art.103 alin.1 C.pr.civ. 1865 – , sancţiune care ar rămâne lipsită de efecte dacă s-ar admite că partea, oricum, ar avea posibilitatea de a le depune aferent căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere a cererii sale de ajutor public judiciar, fără a fi invocat (şi dovedit) un motiv temeinic pentru care nu a fost în măsură a le ataşa chiar cererii iniţiale. La fel, de altfel, precum se întâmplă în cazul altor tipuri de cereri de reexaminare, precum este cazul cererii de reexaminare amendă judiciară sau reexaminare anulare cerere, în ambele aceste căi de atac fiind general admis că nu mai poată fi primită îndeplinirea obligaţiilor de către parte direct în calea de atac, pentru a obţine, astfel, o soluţie favorabilă – toate aceste cereri de reexaminare având ca element comun faptul că instanţa de control verifică aplicarea corectă de către prima instanţă a sancţiunii incidente urmare a neîndeplinirii de către parte a obligaţiilor sale procesuale, stabilite anterior, din oficiu, şi anume: în cazul cererii de acordare a ajutorului public judiciar, a sancţiunii respingerii cererii (pentru ipoteza care ne interesează, când nu a depus înscrisuri doveditoare în susţinerea cererii, urmare a incidenţei, implicit, a sancţiunii decăderii); în cazul cererii de chemare în judecată informe, a sancţiunii anulării cererii; iar în cazul unor fapte săvârşite în legătură cu procesul (de exemplu, nedepunerea de către o autoritate a datelor care rezultă din evidenţele ei), a sancţiunii aplicării unei amenzi judiciare.


5. Sancţiunea neutilizării formularului tip aprobat prin ordinul ministrului justiţie, în cadrul procedurii cererilor cu valoare redusă, în cazul în care reclamantul comunică informaţii şi înscrisuri suplimentare la solicitarea instanţei, în temeiul dispoziţiilor art.1029 alin.4 C.pr.civ.
Pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, au fost înregistrate mai multe cereri în privinţa cărora s-a solicitat aplicarea procedurii cu privire la cererile de valoare redusă şi întrucat în unele dosare s-a apreciat că informaţiile furnizate de reclamant nu sunt suficient de clare, instanţa a solicitat acestuia să furnizeze informaţii şi înscrisuri suplimentare folosind un formular tip aprobat prin ordinul ministrului justiţiei, conform dispoziţiilor art.1029 alin.4 C.pr.civ. Întrucât reclamantul a comunicat aceste informaţii utilizând formula obişnuită de prezentare, iar nu formularul tip, unele instanţe au dispus anularea cererii, în temeiul dispoziţiilor art.1029 alin.5 C.pr.civ. Alte instanţe, în schimb, au apreciat că sancţiunea anulării nu intervine în acest caz.
Într-o opinie, s-a apreciat că neutilizarea formularului tip atunci când sunt furnizate informaţii şi înscrisuri suplimentare solicitate de instanţă atrage nulitatea cererii. Motivarea acestei opinii este urmatoarea: din economia art.1028 alin.4 C.pr.civ. rezultă că, atâta timp cât reclamantul a înţeles să învestească instanţa cu o cerere întemeiată pe noua procedură, specială, a cererilor cu valoare redusă, are obligaţia ca, inclusiv atunci când se impune o rectificare sau furnizarea de noi informaţii, să comunice formularul astfel completat/rectificat, fără posibilitatea de a depune precizări prin alt mijloc, cum ar fi o cerere în format obişnuit, o asemenea opţiune fiind doar la dispoziţia pârâtului (art.1029 alin.4 teza finala C.pr.civ.).

În consecinţă, nefiind depus la dosar formularul de cerere completat, intervine sancţiunea anulării, expres prevăzută în art.1028 alin.5 C.pr.civ.


Într-o altă opinie, s-a apreciat că neutilizarea formularului tip atunci când sunt furmizate informaţiile suplimentare solicitate de instanţă nu atrage nulitatea cererii. Motivarea acestei opinii este următoarea: din dispoziţiile art.1029 alin.4 şi alin.5 C.pr.civ., rezultă că sancţiunea anulării cererii intervine numai pentru necompletarea ori nerectificarea formularului de cerere, nu şi pentru neutilizarea formularului special în comunicarea informaţiilor suplimentare solicitate.

Sancţiunea anulării cererii nu intervine decât în măsura în care din cauza lipsurilor din formularul prevăzut de procedura cererilor cu valoare redusă, desfăşurarea procesului civil ar fi dificilă. Fiind o sancţiune de natură a îngrădi, fie şi temporar, accesul reclamantului la justiţie, trebuie să fie proporţională cu motivele care o justifică.

Or, dacă partea comunică informaţiile solicitate, aplicarea sancţiunii nulităţii pentru simpla neutilizare a formularului prevăzut de procedura specială este disproportionată, de natură a-i îngrădi acesteia accesul la justiţie.

Un argument în plus pentru neabsolutizarea utilizării formularului aprobat prin ordinul ministrului îl repreprezintă şi faptul că în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art.1026 alin.2 C.pr.civ., reclamantul poate solicita până cel mai târziu la primul termen de judecată aplicarea procedurii cererilor cu valoare redusă cu privire la o cerere redactată potrivit dispoziţiilor art.194 C.pr.civ., cu atât mai mult poate comunica anumite informaţii solicitate de instanţă utilizând forma obişnuită de prezentare, fără ca astfel să aducă atingere obiectivelor stabilite de legiuitor prin instituirea acestei proceduri (şi anume, tocmai simplificarea regulilor de procedură, în cazul în care costurile demersului judiciar sunt disproporţionate faţă de valoare creanţei).


6. Modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, în cazul în care, în cadrul aceleiaşi cereri de chemare în judecată, se solicită atât plata unui debit principal, cât şi a penalităţilor de întârziere
Pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, au fost înregistrate mai multe cereri de reexaminare împotriva rezoluţiilor prin care s-a stabilit taxa de timbru în cazul cererilor având ca obiect pretenţii în cadrul cărora s-a formulat atât un capăt de cerere principal, având ca obiect plata contravalorii serviciilor prestate, cât şi un capăt accesoriu, având ca obiect plata penalităţilor de întârziere aferente.

Dispozitiile legale care au generat practica neunitara sunt următoarele: art.39 din O.U.G. nr.80/2013, potrivit cărora “împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate”, precum şi art.34 alin.1 din acelaşi act normativ, potrivit cărora “când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel”.

Majoritatea completurilor de judecată învestite cu aceste cereri au considerat că taxa de timbru se stabileşte distinct pentru cele două capete de cerere în raport de propria valoare, întrucât au o finalitate diferită.

Alte completuri au admis cererile de reexaminare, apreciind că atât cererea principală, cât şi cererea accesorie au aceeaşi finalitate, astfel că taxa judiciară de timbru se calculează în raport de valoarea lor globală.


Într-o opinie, s-a apreciat că taxa judiciara de timbru se va calcula aferent fiecărui capăt de cerere în parte, aplicând sistemul proporţional pe tranşe în raport de fiecare, iar nu raportat la valoarea lor însumată.

În motivarea acestei opinii, s-a reţinut că cele două capete de cerere au o finalitate diferită. În ceea ce priveşte capătul de cerere principal, finalitatea acestuia este obţinerea cu ajutorul forţei coercitive a statului a contravalorii serviciilor prestate de reclamantă, acelea de furnizare a energiei electrice. În ceea ce priveşte capătul de cerere accesoriu, finalitatea acestuia este repararea prejudiciului provocat reclamantei prin întârzierea plăţii. Prin urmare, este evidentă finalitatea diferită a celor două capete de cerere, motiv pentru care taxa de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, conform art.34 alin.1 din O.U.G. nr.80/2013, iar nu pentru capetele de cerere cumulate.

În cadrul acestei opinii, s-a mai constatat că prin folosirea expresiei „după natura lui”, în art.34 alin.1 din O.U.G. nr.80/2013, nu se înţelege că pentru calcularea taxei judiciare de timbru capetele de cerere evaluabile în bani trebuie cumulate, ci că fiecare capăt de cerere cu finalitate diferită trebuie privit în individualitatea sa în operaţiunea de calculare a taxei de timbru, modul de calcul al taxei de timbru pentru un capăt de cerere nefiind influenţat de modul de calcul al taxei de timbru pentru un alt capăt de cerere.

În ceea ce priveşte faptul că obligaţia de plată a debitului principal şi obligaţia de plată a debitului accesoriu izvorăsc din acelaşi raport contractual, acest lucru nu înseamnă că cele două obligaţii nu pot avea finalitate diferită.

S-a mai constatat că cererea reclamantei nu are un obiect unic, ci două obiecte: obligarea la plata contravalorii energiei electrice şi obligarea la plata penalităţilor de întârziere. Faptul că ambele obligaţii sunt exprimate în bani nu înseamnă că ele trebuie cumulate când se calculează taxa de timbru. De asemenea, faptul că una dintre obligaţii este accesorie, nu înseamnă că nu poate avea o finalitate diferită faţă de cererea principală. În acest sens, nu trebuie realizată o confuzie între accesorialitatea unei cereri şi finalitatea acesteia. Faptul că o cerere este accesorie înseamnă că soluţia asupra acestei cereri depinde de soluţia pronunţată în cererea principală, iar nu că cererea accesorie are aceeaşi finalitate ca şi cererea principală.

Finalitatea diferită a celor două capete de cerere se relevă ş din previzionarea sancţiunii care s-ar impune în cazul în care reclamantul nu înţelege să achite taxa judiciară de timbru datorată pentru accesorii, spre exemplu, caz în care sancţiunea anulării cererii pentru netimbrare ar putea fi aplicată coerent, în temeiul art.33 coroborat cu art.34 alin.2 O.U.G. nr.80/2013, numai în privinţa capătului de cerere având ca obiect accesorii, capăt de cerere pentru care s-a şi determinat, în prealabil, în mod distinct şi taxa judiciară de timbru.


Într-o altă opinie, s-a apreciat că taxa judiciară de timbru se calculează în raport de valoarea globală a debitului principal şi a accesoriilor.

În motivarea acestei opinii, s-au reţinut următoarele: capătul de cerere având ca obiect penalităţile de întârziere nu are o finalitate diferită, derivând din debitul principal şi având caracter accesoriu acestuia, cele două noţiuni juridice neconfundându-se. Prin urmare, accesoriile debitului principal, care nu au o finalitate diferită, se includ în suma totală solicitată, iar taxa de timbru se calculează la respectiva valoare.



S-a mai reţinut că O.U.G. nr.80/2013 nu defineşte sintagma „capete de cerere, cu finalitate diferită” prevăzută în dispoziţiile art.34 alin.1. În această situaţie, dacă s-ar analiza această sintagmă din perspectiva scopului material urmărit la formularea cererii de chemare în judecată, acţiunile civile sunt clasificate în mod tradiţional, potrivit doctrinei juridice în materie, în acţiuni (cereri) în realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni (cereri) în constituire, ceea ce înseamnă că, în cauză, ambele capete de cerere, atât cel principal, referitor la contravaloarea consumului de energie electrică, cât şi cel accesoriu, referitor la contravaloarea penalităţilor de întârziere, au aceeaşi finalitate (scop), reprezentând acţiuni (cereri) în realizare. Dacă s-ar analiza această sintagma din perspectiva rezultatului posibil a fi obţinut, o cerere principală nu poate avea o finalitate diferită de cea a unei cereri accesorii, această concluzie rezultând din interpretarea dispoziţiilor precizate prin regula de interpretare logică a reducerii la absurd (reductio ad absurdum). Astfel, dacă s-ar admite situaţia contrară, respectiv faptul că o cerere principală poate avea o finalitate diferită de cea a unei cereri accesorii, ar trebui să se admită că există şi posibilitatea soluţionării în mod diferit a acestora, respectiv de a fi respinsă cererea principală şi de a fi admisă cererea accesorie, situaţie prohibită însă prin dispoziţiile art.30 alin.4 C.pr.civ., potrivit cărora „cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal”.
7. Determinarea competenţei preferenţiale a instanţelor române în ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei, în baza art.1081 alin.2 pct.4 C.pr.civ.
Astfel, au existat şi există pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti cereri de divorţ în care ambele părţi locuiesc în străinătate, cel puţin una dintre părţi este cetăţean român, iar căsătoria a fost înregistrată şi pe teritoriul României, iar existenţa elementului de extraneitate atrage verificarea competenţei generale a instanţelor române. Potrivit art.1081 alin.2 pct.2 Cod proc.civ., instanţele judecătoreşti române sunt, de asemenea, competente să judece: cererile de divorţ, dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puţin un an. Această dispoziţie legală nu acoperă însă situaţia arătată mai sus, când cererea de divorţ priveşte părţi care nu locuiesc pe teritoriul României, una dintre acestea este cetăţean român, iar căsătoria a fost înregistrată pe teritoriul României. Prin urmare, s-a pus problema dacă într-un astfel de caz competenţa instanţelor române se poate întemeia pe dispoziţiile art.1081 alin.2 pct.4 C.pr.civ.
Într-o opinie, s-a reţinut că art.1081 alin.2 pct.4 C.pr.civ. nu se referă şi la desfacerea căsătoriei având în vedere că punctul 2 al aceluiaşi text legal prevede expres că instanţele române sunt competente în cazul cererilor de divorţ doar în ipoteza în care la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puţin un an. Prin urmare, fiind o prevedere expresă cu privire la cererile de divorţ, competenţa instanţelor române poate fi întemeiată doar pe pct.2, nu şi pe punctul 4 al art.1081 alin.2 C.pr.civ.
Într-o altă opinie, s-a reţinut că art.1081 alin.2 pct.4 C.pr.civ., se referă şi la desfacerea căsătoriei, motiv pentru care în cazul în care instanţele române sunt sesizate cu o cerere de divorţ, căsătoria fiind înregistrată în România, niciuna dintre părţi nu locuieşte în România, însă una dintre părţi este cetăţean român, instanţele române sunt competente general să soluţioneze cererea. În acest sens, se apreciază că pct.2 al art.1081 alin.2 C.pr.civ. se referă la cererile de divorţ în care niciuna dintre părţi nu are cetăţenia română, iar reclamantul locuieşte pe teritoriul României de cel puţin un an la data introducerii cererii, această dispoziţie fiind preluată din Regulamentul CE nr.2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, competenţa generală a instanţelor române fiind atrasă de legătura dintre parte şi statul român, ce decurge din faptul stabilirii domiciliului pe teritoriul acestuia pe o perioadă mai lungă de timp.

Pe de altă parte, se consideră că legiuitorul a intenţionat să reglementeze şi situaţia în care legătura dintre statul român şi părţi se întemeiază pe cetăţenia română pe care o deţine cel puţin una dintre părţi. În acest caz, la care se adaugă şi elementul înregistrării actului de căsătoriei pe teritoriul României, legiuitorul român a prevăzut că instanţele române sunt competente în cazul cererilor de divorţ în baza art.1081 alin.2 pct.4 C.pr.civ.

Concluzionând, se apreciază că art.1081 alin.2 pct.2 C.pr.civ. se referă la o categorie mai restrânsă de persoane care pot introduce cereri de divorţ pe rolul instanţelor române (resortisanţi ai altor state care domiciliază în România de peste un an), în timp ce pct.4 vizează o altă categorie de persoane, respectiv cetăţeni români care nu mai locuiesc în România, iar căsătoria a fost înregistrată pe teritoriul României.
8. Caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit (nebancare), încheiate cu o instituție financiară nebancară, anterior intrării în vigoare a O.G. nr.28/2006 privind reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, precum şi al contractelor de credit (nebancare), încheiate cu o societate comercială care, la data încheierii contractului, nu avea calitatea de instituție financiară nebancară, pe care nu a dobândit-o niciodată ori a dobândit-o ulterior
Practica neunitară semnalată a fost generată pornind de la interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art.45 alin.1 din O.G. nr.28/2006 privind reglementarea unor măsuri financiar-fiscale (în continuare, O.G. nr.28/2006), în vigoare din data de 03.02.2006, potrivit cărora “contractele de credit, în înţelesul art.7 alin.(1), precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului, constituie titluri executorii (s.n.)”, în art.7 alin.1 prevăzându-se și contractul de credit de consum printre acordarea de credite, activitate care intră în competența instituțiilor financiare nebancare.

Anterior datei de 03.02.2006, nu exista nicio dispoziție legală asemănătoare celei din art.45 alin.1 din O.G. nr.28/2006 care să atribuie natură de titlu executoriu contractului de credit încheiat cu o instituție financiară nebancară.

Ulterior, dispozițiile art.45 alin.1 din O.G. nr.28/2006 au fost abrogate expres prin Legea nr.93/2009 privind instituțiile financiare nebancare (în continuare, Legea nr.93/2009), în vigoare din data de 24.04.2009, iar potrivit dispozițiilor art.52 alin.1 din acest din urmă act normativ “contractele de credit încheiate de o instituție financiară nebancară, precum și garanțiile reale și personale afectate garantării creditului constituie titluri executorii”.

Abordări diferite în practica judiciară au existat și cu privire la caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit bancare, încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.58/1998 privind activitatea bancară, republicată, care au condus la promovarea și admiterea unui recurs în interesul legii, soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secțiile Unite, prin Decizia nr.XIII/20.03.2006 (publicată în M.Of., Partea I, nr.677/07.08.2006), ceea ce nu există în materia contractelor de credit (nebancare) încheiate cu instituții financiare nebancare.

Practica neunitară semnalată a vizat cererile de învestire cu formulă executorie, formulate conform art.641 C.pr.civ., privitor la un contract de credit încheiat:

(1) fie cu o instituție financiară nebancară, dar anterior intrării în vigoare a O.G. nr.28/2006,

(2) fie cu o societate comercială care, la data încheierii contractului, nu avea calitatea de instituție financiară nebancară, pe care nu a dobândit-o niciodată ori a dobândit-o ulterior.

Urmare a acestor dispoziţii legale, s-a conturat, pe de o parte,

- o opinie, conform căreia sunt titluri executorii contractele de credit (nebancare) încheiate cu o instituție financiară nebancară, dar anterior intrării în vigoare a O.G. nr.28/2006, precum şi cele încheiate cu o societate comercială care, la data încheierii contractului, nu avea calitatea de instituție financiară nebancară, pe care, însă, a dobândit-o ulterior (deci nu şi pentru situaţia în care societatea comercială, la data încheierii contractului, nu avea calitatea de instituție financiară nebancară şi pe care nu a dobândit-o niciodată), iar, pe de altă parte,

- o a doua opinie, conform căreia nu sunt titluri executorii nici contractele de credit (nebancare) încheiate cu o instituție financiară nebancară, dar anterior intrării în vigoare a O.G. nr.28/2006, nici contractele de credit (nebancare) încheiate cu o societate comercială care, la data încheierii contractului, nu avea calitatea de instituție financiară nebancară, pe care nu a dobândit-o niciodată ori a dobândit-o ulterior.
Într-o opinie, s-a reţinut că sunt titluri executorii atât contractele de credit (nebancare) încheiate cu o instituție financiară nebancară, dar anterior intrării în vigoare a O.G. nr.28/2006, cât şi cele încheiate cu o societate comercială care, la data încheierii contractului, nu avea calitatea de instituție financiară nebancară, pe care, însă, a dobândit-o ulterior (deci nu şi pentru situaţia în care societatea comercială, la data încheierii contractului, nu avea calitatea de instituție financiară nebancară şi pe care nu a dobândit-o niciodată).

Iar aceasta, întrucât sunt de imediată aplicare dispozițiile O.G. nr.28/2006, respectiv ale Legii nr.93/2009, ca norme de procedură (atributul executorialităţii/caracterul executoriu fiind un aspect de drept procesual), independent de legea sub imperiul căreia s-a născut raportul de drept pe care ele se fundamentează, toate acestea în concordanță cu interpretarea instanței supreme din cadrul Deciziei nr.XIII/20.03.2006 (publicată în M.Of., Partea I, nr.677/07.08.2006), care, deși se referă la contractele de credit bancare, totuși, se aplică prin asemănare.

Aceeaşi soluţie ar urma să se dea şi în privinţa altor cauze, similare, de exemplu, atunci când s-ar solicita învestirea cu formulă executorie a unui contract de locaţiune (închiriere locuinţă) încheiat anterior intrării în vigoare a Codului civil 2009 (anterior datei de 01.10.2011), care, prin dispoziţiile art.1798, a atribuit, pentru plata chiriei, caracter executoriu contractelor de locaţiune încheiate în anumite condiţii, expres şi limitativ prevăzute de legiuitor.
Într-o altă opinie, s-a reţinut că nu sunt titluri executorii nici contractele de credit (nebancare) încheiate cu o instituție financiară nebancară, dar anterior intrării în vigoare a O.G. nr.28/2006, nici contractele de credit (nebancare) încheiate cu o societate comercială care, la data încheierii contractului, nu avea calitatea de instituție financiară nebancară, pe care nu a dobândit-o niciodată ori a dobândit-o ulterior.

Iar aceasta, întrucât la momentul încheierii acelor contracte de credit nu exista nicio dispoziție legală asemănătoare celei din art.45 alin.1 din O.G. nr.28/2006, în vigoare doar din data de 03.02.2006, care să atribuie natură de titlu executoriu contractului de credit încheiat cu o instituție financiară nebancară.

Drept pentru care, în virtutea principiului tempus regit actum, dispozițiile art.45 alin.1 din O.G. nr.28/2006 nu pot retroactiva, față de dispozițiile art.15 alin.2 din Constituția României, conform cărora doar legea penală și cea contravențională mai favorabile pot retroactiva, în rest legea dispunând numai pentru viitor.

La fel, în ipoteza contractelor încheiate cu o societate comercială care, la data încheierii contractului, nu avea calitatea de instituție financiară nebancară, pe care nu a dobândit-o niciodată ori a dobândit-o ulterior.

În cadrul acestei opinii, se consideră, implicit, că atributul executorialităţii/caracterul executoriu este un aspect de drept substanţial, reprezentând o calitate a creanţei, cu consecinţa aplicării principiului tempus regit actum, toate acestea având în vedere inclusiv faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a revizuit practica în această privinţă, printr-o decizie de dată recentă, pronunţată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ocazie cu care a statuat în sensul că “atributul executorialităţii nu se constituie într-un aspect de drept procesual, ci a devenit o calitate a creanţei” (a se vedea Decizia nr.3/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.437 din 16.06.2014).

Aceeaşi soluţie ar urma să se dea în privinţa altor cauze, similare, de exemplu, atunci când s-ar solicita învestirea cu formulă executorie a unui contract de locaţiune (închiriere locuinţă) încheiat anterior intrării în vigoare a Codului civil 2009 (anterior datei de 01.10.2011), care, prin dispoziţiile art.1798, a atribuit, pentru plata chiriei, caracter executoriu contractelor de locaţiune încheiate în anumite condiţii, expres şi limitativ prevăzute de legiuitor. Or, aplicând regula tempus regit actum, respectivul contract de locaţiune nu va fi considerat a avea natura unui titlu executoriu, în condiţiile în care la data încheierii sale nu exista o dispoziţie care să îi atribuie acest caracter.




Yüklə 0,89 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin