Introducere teologia pastorală: cadrele semantice ca disciplină teologică



Yüklə 0,81 Mb.
səhifə15/16
tarix21.12.2017
ölçüsü0,81 Mb.
#35547
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   16

Bibliografie:

Dură Nicolae, Rânduieli şi norme canonice privind administrarea Sfintei Euharistii, în Glasul Bisericii, nr. 7-8, 1979,

Nicodim Aghioritul, Despre Sfânta Taină a Cuminecăturii, (traducere), în revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 11-12, 1964.

Firea Ioan, Când şi cum se împărtăşesc credincioşii, în revista Mitropolia Banatului, nr. 11-12, 1964.

Zăgreanu Ion, împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie, în revista Mitropolia Banatului, nr. 1-3, 1969.

Cozma S., Valoarea morală creştină a dumnezeieştii Euharistii, m revista Studii Teologice, nr. 4, 1964.

Vintilescu Petre, împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii, izvor de viaţă spirituală în Ortodoxie, în revista Ortodoxia, nr. 3-4, 1979.

Bunea Ion, Sfânta împărtăşanie în viaţa creştină, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1961.

Alexandru Schmeman, Euharistia Taina împărăţiei, Bucureşti, 1933.

Vasile Mihoc, Sfintele Taine, mijloace de mărturisire şi sfinţire a credincioşilor, în rev. M.A., nr. 7-8, 1983, pag. 447.



Secretul Mărturisirii
Oricare preot duhovnic este conştient de secretul spovedaniei care a fost şi este o problemă general valabilă pentru cei ce administrează această Sfântă Taină. De altfel "obligaţia duhovnicului de a păstra secretul mărtusirilor primite în scaunul de spovedanie, a făcut parte integrantă din disciplina Tainei, mai înainte chiar de a fi fost legiferată o astfel de dispoziţie în chip expres de către Biserică." (P.Vintilescu, Spovedanie şi duhovnicie, Alba lulia, 1995, pag. 288).

Duhovnicul este obligat să păstreze regulile discreţiei încă din scaunul spovedaniei. Astfel nu este permis să întrebe pe penitent nominal şi cu imprudenţă în cursul spovedaniei despre persoanele cu care a comis păcatul, sau să facă aluzie la împrejurările aflate de la alţi penitenţi, din care ar putea trage uşor concluzia că duhovnicul dă pe faţă păcatele altora. De asemenea, nu este îngăduit duhovnicului de a face nici un fel de însemnare cât de sumară în timpul şi după spovedanie. Duhovnicul nu poate destăinui păcatele mărturisite aflate, nici chiar atunci când i s-ar pune viaţa în pericol: "Auzita-ţi cuvânt? Să moară cu tine" (Sirah XIX, 10). "Penitentul are încredere în preot, tocmai pentru că simte în el răspunderea fată de Hristos pentru sufletul său, îl simte că-1 ascultă în numele lui Hristos şi cu o putere reală de ajutorare ce-i vine de la Hristos" (D. Stăniloaie, Teologia dogmatică Ortodoxă, voi. III, Bucureşti, 1978, pag. 131)

Violarea secretului mărturisirii constituie pentru duhovnic un delict greu şi descalificator, care se pedepseşte cu depunerea din treaptă, după Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi judecătoreşti al Bisericii Ortodoxe Române.

Bibliografie:

Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, pag. 275-287, cap. XIX: Preotul în scaunul spovedaniei.

Pr. Nicodim Beleta, Condiţiile premergătoare secretului mărturisirii, în rev. Mitropolia Banatului, 1986, nr. 5, pag. 22.

Pr.drd. Stanică Palade, Dispoziţii canonice privitoare la spovedanie, secretul spovedaniei, în rev. Studii Teologice, nr. 1-2, 2000, pag. 37.


6. Taina Sfântului Maslu

Taina Sfântului Maslu este ultima din şirul sfintelor Taine, dar nu cea mai puţin însemnată; dimpotrivă, dacă lucrarea celorlalte sfinte taine premărgătoare vizează în primul rând sufletul - şi prin el desigur, trupul credinciosului, Taina Sfântului Maslu este, cu deosebire, Taina rânduită de Iisus Hristos pentru însănătoşirea trupului, dovadă şi aceasta, de câtă cinste se bucură trupul omenesc în faţa lui Dumnezeu, Cel ce prin Fiul Său a luat trup omenesc. Este o taină Sfântă, nu un simplu simbol. Rugăciunile cuprinse în slujba Maslului cer deodată vindecarea şi a trupului şi a sufletului.

Din sfânta Evanghelie aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după El şi toţi sfinţii Apostoli, "scoteau mulţi demoni şi ungeau cu undelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau". (Marcu VI, 13). Uneori, în locul undelemnului se făcea "punerea mâinilor" fără a se exclude folosirea undelemnului ca materie văzută. Mărturia clasică a existenţei Tainei Sfântului Maslu ca practică obişnuită în Biserica veacului apostolic rămâne aceea a Sfântului lacob, care n-ar fi putut rândui o practică de proporţia celei amintite, fără să fi avut temei în cuvântul şi practica Mântuitorului. Se ştie că Iisus a făcut începutul propovăduirii Evangheliei "'învăţând în sinagogile lor ... şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor". (Matei VI, 23).

Biserica a rânduit să se citească cuvintele Apostolului lacob, în rânduirea Sfântului Maslu: "De este cineva dintre voi bolnav ...să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui (=va vindeca) pe cel bolnav... şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui".(lacob V,13-15). De observat că Apostolul aşază vindecarea trupului alături de iertarea păcatelor. Trupul e întărit de energiile sufletului care emană din Dumnezeu ca o putere. Curăţind sufletul de păcate, Harul Duhului Sfânt întăreşte puterile fireşti ale trupului. (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.III, p.206). După înviere, în misiunea dată Apostolilor Iisus a inclus şi vindecarea bolnavilor (Marcu XVI, 17-18). Faptele Apostolilor cuprind numeroase vindecări făcute de sfinţii Apostoli, ba chiar şi prin atingerea hainelor, a umbrei lor (F. Apostolilor V, 15), întotdeauna în numele lui Iisus Hristos.

În acest context, pastoraţia bolnavilor găseşte teren bogat pentru activitatea pastorală şi misionară a preoţilor. Credem că ar trebui să facem mai mult în privinţa slujirii sfântului Maslu, lămurind pe credincioşi asupra aşezării, a practicării acestei Taine de-a lungul istoriei Bisericii, asupra efectelor ei vindecătoare. I-am feri, prin aceasta de a scăpa de falşii vindecători sau "purtătorii de har", care amăgesc pe cei lesne crezători. Trebuie să arătăm că nici o vindecare, dacă are loc, nu se face prin vrednicia sau meritul slujitorului (cu atât mai puţin a celor din afara Bisericii) ci prin mila cea mare a lui Dumnezeu, care "«w voieşte moartea păcătosului ci îndreptarea luf\ pentru iubirea nemărginită, a celui pe care îl invocăm numindu-l "doctorul sufletelor şi a trupului", Iisus Hristos.

Preotul păstor de suflete trebuie să-şi pregătească credincioşii pentru primirea harului Sfântuli Maslu prin post şi rugăciune, după posibilităţile lor si ale celor care îi aduc la dînsul. Fără a dispreţui ajutorul vindecător al ştiinţei medicale - despre care credem că e tot datul lui Dumnezeu - prin Sfanţul Maslu întărim şi roângâiem sufletele, fapt care, la rândul său, întăreşte trupul celui în suferinţă trupească sau sufletească. Să nu uităm însă niciodată să spunem credincioşilor că nu noi vindecăm, căci Dumnezeu este cel ce vindecă, şi datoria noastră, ca şi a lor, este numai rugăciunea curată şi stăruitoare, ca aceea a femeii cananience, zicând:

"Cu untdelemnul îndurărilor tale, Stăpâne, mângâind pururea sufletele împreună cu trupurile oamenilor ţi păzind prin untdelemn pe credincioşi, miluieşte pe cei ce scapă la Tine".
Bibliografie:

Spiridon Cândea, Taina Sfântului Maslu, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1964.

Bănescu M., Maslul de obşte, întrebări şi abateri, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1980.

XVI. Pastoraţia bolnavilor

Păstorul de suflete cu zel apostolesc ţine de cea mai sfântă şi sublimă îndatorire a sa îngrijirea bolnavilor din parohia sa. Mila creştinească îl duce pe preot nu numai pe terenul celor sufleteşti ci şi pe terenul celor trupeşti. Fără a se substitui medicului, el trebuie să aibă cunoştinţe de medicină generală, spre a putea ajuta în cadrul "primului ajutor" până la sosirea medicului sau altor persoane de grad inferior. Din faptul că el se îngrijeşte în mod deosebit de bolnavi lumea se poate convinge de zelul său paternal. Se poate întâmpla ca bolnavul trebuie să fie pregătit pentru primirea sfintei împărtăşanii. Daca boala e periculoasă, preotul pleacă imediat spre a putea împărtăşi pe bolnavul încă conştient, întârzierea sau amânarea împărtăşirii bolnavului, în caz de deces, poate aduce preotului pe lângă mustrarea conştiinţei şi pedeapsa canonică. Dacă preotul nu-i chemat, el poate face apel la persoana apropiată de familia bolnavului, care să intervină să-1 cheme, atrăgând tuturor atenţia asupra păcatului de a fi lăsat pe bolnav să moară necuminecat. Dacă bolnavul nu s-ar lăsa înduplecat la aceasta preotul va abandona orice încercare fără rost şi-1 va recomanda pe bolnav, în rugăciuni fierbinţi, la paza lui Dumnezeu. Păstorul de suflete nu ajunge niciodată în situaţia de a i se reproşa din acest punct de vedere.



Cercetarea bolnavilor propriu-zisă

Preotul păstor de suflete numai atunci va şti să-1 trateze pe bolnav cum se cuvine dacă va căuta să cunoască bine toate referinţele personale şi familiale ale bolnavului.

Mergând spre casa bolnavului, preotul e bine să fie în bună dispoziţie sufletească, mai ales înainte şi după împărtăşirea cu Sfintele Taine, să nu apară ca o vizită obişnuită, ci să-i fie bolnavului de folos sufletesc. Se va strădui să-1 facă pe bolnav ca să se roage lui Dumnezeu, să-i ajute să-şi poarte crucea suferinţelor până la sfârşit, îl va asigura că se roagă pentru el la Biserică şi mai ales la Sfânta Liturghie.

Cât priveşte spovedania, va căuta să-1 determine pe bolnav să facă o mărturisire generală, mai ales dacă află că nu s-a spovedit de multă vreme sau niciodată, ajutându-1 în acest scop prin întrebări bine chibzuite; să-1 facă atent că, poate, această spovedanie va fi pentru el ultima. Dacă bolnavul împărtăşit cu Sfintele Taine trăieşte, preotul nu va înceta să-1 viziteze mai departe.

Pentru cei bolnavi care totdeauna au dus o viaţă cucernică, preotul are prilej să-i mângâie şi să-i îmbărbăteze în suferinţe, să le spulbere îndoielile şi să-i pregătească cât mai bine pentru ceasul morţii. Pentru acei bolnavi care prin viaţa lor n-au prea făcut cinste numelui de creştin, preotul îi va sfătui să se roage lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor, aducându-i pilde din Biblie, în care Iisus a iertat si a vindecat pe mulţi păcătoşi din iubirea nesfârşită faţă de ei.

Cercetarea celor ce bolesc timp îndelungat, trebuie să fie pentru preot datoria de a nu-i lăsa să moară nespovediţi şi necuminecaţi. Teama, destul răspândită ca o superstiţie, că dacă se cuminecă bolnavul moare mai repede, o poate risipi preotul aducând pilde cunoscute de toţi, despre bolnavi ce au ajuns chiar în comă, şi-au revenit şi se află sănătoşi. Va stărui mult asupra adevărului că Sfânta împărtăşanie, ca şi Sfântul Maslu, nu se dau spre moarte, ci spre viaţă şi vindecare: "fie că murim fie că trăim" - suntem Domnului, dacă ne-am trăit viaţa cu El şi am împlinit poruncile Lui.

Deosebit de prudent trebuie să fie preotul, când este chemat la femei bolnave, ca nu cumva în inima unuia sau altuia să prindă rădăcini pasiuni nepermise. De aceea, preotul să aibă o ţinută serioasă şi să nu-şi permită intimităţi. Aceste vizite să le facă numai ziua şi pe cât posibil cu uşa deschisă.

Pastoraţia bolnavilor este una dintre acele activităţi care pune la încercare înţelepciunea dar şi dragostea pentru mântuirea sufletelor ce i s-au încredinţat precum şi răsplata cea bună de la Dumnezeu.


Bibliografie:

Velea A., Rolul preotului în asistenţa bolnavilor şi medicina socială, :v. B.O.R., nr. 11-12,1941.

Petricâ V., Pastoraţia credincioşilor bolnavi, în rev. Mitropolia atului, nr. 9-12, 1976.
XVII. Pastoraţia prin Sfintele Ierurgii

După Sfintele Taine, prilejul de pastoraţie colectivă, sfintele ierurgii, îndeosebi înmormântările, reprezintă prilejuri potrivite pentru propovăduirea Cuvântuiui lui Dumnezeu în rândurile credincioşilor prezenţi. La astfel de întâmplări, participă şi persoane din alte religii şi etnii, încă de la Petru or se ştia că importanţa predicilor funebrale constă în faptul că "de te ori acum se adună mai multî oameni la Biserică decât se adună la căsătorii". E păcat să se piardă astfel de prilejuri cu jelanii pescuitoare de imi sau cu expuneri străine de conţinutul învăţăturii creştine, întrebarea . este: "Cum trebuie să concepem predica funerală a zilelor noastre?". Se recomandă ca propovăduitorul să se ferească de a cădea în predestinaţianism; să expună dogma eshatologică prin pregătire teologică de precizie fie direct, fie insinuant, de la caz la caz. Nouă creştinilor nu ni se cade să ne tânguim cu atât mai mult, nici să deznăjduim. Se recomanda genul de meditaţie religioasă, să se facă portretul defunctului bazat pe note biografice şi cristalizat prin caracterizare pozitivă. Laudele să fie cumpănite, ponegririle excluse. Familiei i se recomandă păstrarea memoriei celui plecat. Ca formă, cuvântarea trebuie să fie un buchet prin măiestria tehnicii omiletice, prin frumuseţea stilistică şi prin ţinuta ireproşabilă a autorului.

Unora li se pare că nu e necesar a se vorbi la fiecare înmormântare. Credem însă dimpotrivă, că la orice înmormântare se cuvine să se vorbească căci fiecare credincios are dreptul la un cuvânt de mângâiere "Nu se ştie, dealtfel de la care cuvântare ascultată un suflet va lua îndemn de a se întoarce la Dumnezeu".

Ca la orice predică, conţinutul predicii trebuie să se întemeieze pe "tezaurul revelaţional", recomandându-se dezvoltarea cu prioritate a temelor eshatologiei creştine. Se vor face referiri şi la persoana decedatului subliniindu-se meritele, dar toate acestea le va prezenta ca un rezultat al îndeplinirii datoriilor puse de Dumnezeu, ca pe un rezultat al sinergismului creştin - se vor face referiri şi la cei îndoliaţi mângâindu-i cu nădejdea creştină. Se va referi şi la participanţi, ca un memento mori, fără a-i sili să se gândească mereu la moarte, ci ca la un eveniment pentru care se cuvine să fim pregătiţi întotdeauna.

Dacă astfel de recomandări (ca şi cele cuprinse în manualele de omiletică) vor fi observate s-ar putea evita unele cuvântări funebrale care se rezumă mai ales la preamărirea cu sau fără temei a vieţii decedatului, la exploatarea durerii sufleteşti a celor îndoliaţi, de vânarea cu orice preţ a lacrimilor. S-ar putea evita şi greşala unor propovăduitori care ţin cu orice preţ să-şi etaleze cunoştinţele ştiinţifice etc. care ocupă loc nejustificat în unele cuvântări în dauna învăţăturilor de credinţă creştină.

Predica creştină astfel concepută devine fereastră spre cer prin care privim viaţa veşnică pe care o dorim răposatului. Nu spre groapă, ci spre cer să năzuim, să îndreptăm sufletele credincioşilor. Viaţa decedatului nu poate fi decât material ilustrativ al cuvântului predicat aici şi acum, nicidecum materia sau conţinutul propovăduirii. Să alcătuim predici funebrale în care elementul ocazional, legat de persoana decedatului, să se afle într-o fericită îmbinare cu adevărurile veşnice ale credinţei creştine cuprinse în elementele dogmei eshatologice ale vieţii morale creştine. Textul biblic să fie astfel ales încât ideile acestuia să devină firul roşu al expunerii în gen de meditaţie şi pe măsura posibilităţilor de la caz la caz, să se poată fi ilustrat prin una sau mai multe din virtuţile decedatului binecunoscute şi corect apreciate. Sunt desigur cazuri de înmormântare în care viaţa celui decedat se îmbie prea puţin sau deloc la a fi cercetată sau dală drept pildă. Aceasta nu trebuie să ne îndreptăţească a lipsi de la datoria de a propovădui. Trebuie să subliniem mereu că în fiecare din noi Dumnezeu a aşezat un scop, un gând, o intenţie. Felul în care am răspuns sau nu acestei intenţii divine îl va judeca Dumnezeu. Pe cât este de adevărat că nu există nici o fiinţă omenească care să fie numai lumină, tot pe atâta este de adevărat că şi în cea mai slabă fiinţă umană se poate bănui o licărire de lumină.

Este potrivit să stăruim în unele cuvântări asupra pericopelor Evangheliei şi Apostolului din rânduiala prohodului, Evanghelia de la IoanV, 24-30 ne vorbeşte despre cele două înţelesuri ale cuvintelor de viaţă şi moarte. Moartea cea dintâi este despărţirea sufletului de Dumnezeu prin patimi şi fărădelegi, iar învierea cea dintâi este întoarcerea sufletului la Dumnezeu prin pocăinţă- Peste aceştia, moartea cea de-a doua, despărţirea sufletului de trup, de care ne înfricoşăm, nu are nici o putere, ci îl trece pe om din moarte în viaţă, din stricăciune la nestricăciune (Apocalipsa XX, 6). De asemenea se cuvine să fie folosită şi tâlcuită cât mai des pericopa Apostolului care îndeamnă pe credincioşi să nu se întristeze "ca cei care nu au nădejde", ci ca unii care sunt încredinţaţi că "Dumnezeu pe cei adormiţi întru Hristos aduce-i-va împreună cu El" (l Tesaloniceni 4-14). Predica noastră va primi astfel un puternic accent hristocentric, prilej de instruire şi de zidire duhovniceasca ca şi izvor de mângâiere creştinească pentru toţi.

E necesar să stăruim mai mult asupra ideilor pauline cu privire la unirea dintre credincioşi cu Hristos prin mijlocirea Euharistiei, garanţie a învierii noastre (VIII, 11; Corinteni VI, 14). Trebuie să-i încredinţăm pe credincioşii noştri că moartea nu este ultimul cuvânt al vieţii, ci numai o punte care ne trece de pe un plan al existenţei pe altul mai înalt (cf. Coloseni III, 3-4). Este credinţa învierii din care se desprinde morala învierii. Sunt desigur şi alte teme şi învăţături creştineşti care pot fi abordate în predicile la înmormântare, dar credem că toate trebuie să conveargă spre adevărul cel mare al învierii şi vieţii veşnice.

Aprofundarea biblică şi patristică, astfel ca propovăduitorul s-o poată preda cu demnitate şi competenţă, Hristos prezent în viaţă ca şi în moarte; mângâierea credincioşilor cu nădejdea învierii şi a vieţii .veşnice - iată principiile pe care se cuvine să le aşezam la temelia predicii, la înmormântări îndeosebi, dar şi cu alte prilejuri oferite cultului morţilor.

Să arătăm că Dumnezeu prin Iisus Hristos ne-a făgăduit învierea şi viaţa veşnică, dar că această înviere nu este numai spre fericire, ci şi pentru osândă {Daniel XII, 2) depinde de felul cum ne-am trăit viaţa pământească împlinind poruncile lui Dumnezeu sau nesocotindu-le. Cuvântarea funebră, mângâind pe cei întristaţi, să ne ajute să depăşim acest lucru şi să ne îndemne să trăim - noi şi cei care ne ascultă - să trăim şi să şi ieşim din lumea aceasta când Dumnezeu ne va chema întru nădejdea învierii şi fericitei vieţi veşnice.


XVIII. Apostolatul laic

Între mijloacele care se oferă preotului păstor de suflete în lucrarea pastorală se situează şi organizarea apostolatului laicilor, în virtutea preoţiei obşteşti, primită cu ocazia Sfântului Botez şi a Mirungerii, creştinul devine un ostaş al lui Hristos. El primeşte dreptul dar şi datoria de a se ruga, a se jertfi şi a învăţa pe oameni adevărurile credinţei creştine. "Voi (creştinii) sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi L-a câştigat ca să fie al Lui..."(l Petru II, 9; Apocalipsa 1,6). Fără a nesocoti preoţia sacramentală a preotului hirotonit, credincioşii, sub îndrumarea lui, aduc jertfele lor la sfântul Altar, participă la Sfânta Liturghie şi la întreaga viaţă a Bisericii, dar darurile şi jertfele lor le aduce preotul în numele lui Hristos, din încredinţarea arhiereului legitim. Alături de aceasta învăţătură a Bisericii, care impune dogmatic fiecărui credincios exercitarea apostolatului creştin, există şi motive de ordin practic care reclama în chip imperios funcţionarea acestui gen de misionarism. Este necesar un plus nou de viaţă religioasă şi un plus de sforţări din partea tuturor creştinilor, pentru a face ca Biserica să-şi reia locul central in viaţă şi creştinismul să devină sursa forţelor creatoare ale culturii omenirii.

Organizarea apostolatului laicilor, poate fi realizată ţinând cont de cele trei laturi ale slujirii preoţeşti, după chipul slujirii Mântuitorului Iisus Hristos. Misiunea Lui a fost întreită, adică a avut trei laturi sau înfăţişări; una de învăţător (profet), alta de arhiereu (mare preot) şi alta de împărat. Preotul este şi el un învăţător, propovăduind oamenilor cuvântul Evangheliei (cateheza, predică). El sfinţeşte pe credincioşi prin rugăciunea şi oficlerea sfintelor slujbe. Tot el îndrumă sau călăuzeşte sufletele pe calea mântuirii.

a) Ca învăţător, preotul nu se poate mărgini la predica şi cateheza de pe amvon. El poate şi trebuie să adune pe credincioşi în şcoala de Duminică, în asociaţii religioase, cum sunt Oastea Domnului, Frăţia Ortodoxă, Altarul, Organizaţia Femeilor Ortodoxe etc. Şcoala de Duminică nu este o noutate ci o necesitate şi actuală şi permanentă. Lumea cere cu necesitate, chiar dacă nu toţi, cunoştinţa despre cuvântul lui Dumnezeu, despre rânduielile bisericeşti, Sfintele Taine şi altele, însăşi Liturghia catehumenilor este o şcoală în care rugăciunea, cântarea şi învăţătura se împlineau în chip minunat. Faptul că azi nu avem catehumeni, ci credincioşi botezaţi, dar lipsiţi de "abecedarul credinţei", ne obligă să folosim timpul prielnic din duminici după masă şi alte ocazii, pentru a iniţia pe credincioşi în tainele credinţei. Acolo unde preoţii vrednici au folosit timpul de duminică după masă, din miercurile şi vinerile din posturi, din sărbători, au realizat acea imunitate faţă de amăgirile prozelitite de tot felul. A menţine bisericile închise, mai ales în duminica după masă, a ne mărgini Ia o Liturghie înainte de masă şi atâta tot, este o eroare care poate aduce multe pierderi de suflete.

b) în latura ştiinţifică, preotul poate şi este ajutat de credincioşii râvnitori în executarea sfintelor slujbe divine, prin cântări, prin rugăciunile citite. Sfânta Liturghie, cu simbolismul ei minunat, nu poate să-şi ajungă scopul mântuitor, cu un singur cântăreţ în strană şi acela, de multe ori, un bătrân şi lipsit de calităţi muzicale. Este nevoie de organizarea cântării obşteşti, ca toţi credicioşii să ia parte activă la slujbă şi să nu fie simpli spectatori ca la teatru. Preotul trebuie să se străduiască să atragă mai ales tineretul în cântarea răspunsurilor la sfânta Liturghie, la slujirea sfintelor Taine şi Ierurgii.

c) In latura conducătoare, de îndrumare a credincioşilor, pentru efectuarea lucrărilor gospodăreşti, de adunare de fonduri pentru zidiri şi renovări a bisericii, a casei parohiale, preotul are de asemenea datoria de a-i atrage pe credincioşi, a-i cointeresa la buna gospodărie a bunurilor bisericeşti. In acest domeniu îndeosebi, este nevoie de oameni cinstiţi, cu nume bun în parohie cu experienţa necesară.

Pentru ca succesul unei bune organizări a apostolatului mirenilor, este nevoie ca preotul să fie ceea ce se cheamă un om inteligent, adică prezent şi pildă în toate acţiunile ce se desfăşoară în biserică sub supravegherea şi coordonarea sa în calitate de conducător. Cel ce vrea însă să conducă în biserică, trebuie să aibă conştiinţa aceasta că dreptul ce-1 râvneşte de a conduce e mai mult o sarcină, pe care si-o ia spre servirea celorlalţi. De altfel, cu mici excepţii, în Biserică toate drepturile au mai mult caracterul de obligaţiuni. Activitatea pastorală misionară a preotului ajutat de laicii pe care se poate sprijini, se cere îmbunătăţită. E nevoie de a "aprinde" mereu harul preoţiei, de un activism înţelept prin care să reuşească să menţină unitatea credincioşilor, tot mai multă râvnă misionară. Pasivismul, nepăsarea, n-au ce căuta în Biserică. "Preotul de azi trebuie să fie prin excelenţă un preot misionar" (Episcop Vasile Coman, Cuvinte pentru suflet - Oradea, 1985 p.97). "Organizarea apostolatului laic şi punerea lui în slujba păstoririi sufletelor este un lucru necesar şi bun, dacă întruneşte condiţia de a avea întotdeauna duh supranatural, duh care vine de la Dumnezeu", dacă preotul este decis de a-şi împlini slujba la care a fost instituit, sfinţit şi trimis, "în chip deplin"; un astfel de apostolat laic este un mijloc puternic prin care se lucrează şi se promovează continuu realizarea împărăţiei lui Dumnezeu între oameni (Spiridon Cândea, Apostolul laic, Sibiu 1944, p.143).

O menţiune deosebită se cuvine să facem pentru Asociaţia religioasă ''Oastea Domnului". Această societate a reuşit, cu toate obstacolele şi suferinţele ce le-au pătimit adevăraţii ei membrii: preoţi şi mireni, fără ca să se abată de la dogma Bisericii, să aducă un suflu nou de viaţă creştinească în ţara şi Biserica strămoşească, realizări frumoase în toate domeniile vieţii obşteşti. Defetismul unora dintre membrii ei, aplecarea lor spre neoprotestanism, se explică, pe de o parte, prin tendinţa unora de a deveni "lideri" ai mişcării, prin lipsa lor de cunoştinţe teologice, dar trebuie s-o recunoaştem - şi din pricina absenteismului de la datorie a unor fraţi preoţi, puţini la număr, desigur. Cineva a spus - pe drept cuvânt - ca sectanţii de toate felurile au pătruns şi au câştigat suflete, numai acolo de unde noi ne­am restrâns, lăsând loc amăgirilor de tot felul.

În fiecare parohie există creştini de cel puţin două feluri sau trei feluri: mai întâi numărul celor care sunt creştini numai cu numele, care nici nu cercetează biserica; alţii care îşi onorează datoriile materiale şi chiar cercetează biserica, .la Liturghie şi la alte servicii religioase şi atât. Sunt însă un număr, poate mai mic, dintre credincioşi care doresc mai mult, să se roage, să caute şi să citească cărţi bisericeşti. Pe aceştia din urmă se cuvine să-i adunăm, să-i formăm pentru ca să ne ajute să influenţam şi pe cai nepăsători sau chiar vrăjmaşi ai credinţei creştine ortodoxe.

Aceasta este chemarea pe care o adresăm tinerelor generaţii de preoţi, studenţilor teologi, dar şi laicilor bine credincioşi, creştini ortodocşi, dacă vrem ca suflarea Duhului Sfânt să adie şi asupra ţării şi Bisericii noastre spre slava Bunului Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor noastre.


Yüklə 0,81 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin