Invitate la vals

"Ei drăcie! N-o să stăm muţi!"

"Te rog mult!"

Mă privi lung, nedumerit de insistenţa mea, apoi ridică din umeri:

"Eşti ciudată, ma parole!"

În clipa aceea, orchestra execută L'invitation à la valse. N-am recunoscut bucata chiar de la primele măsuri într-atît îmi păru de neaşteptat s-o aud în acea împrejurare. Nu mă înşelam însă. Era aceeaşi melodie pe care o auzisem la cea dintîi întîlnire a noastră, acolo sus, la mansardă, după miezul nopţii, strînşi unul lîngă celălalt, cu mîinile împreunate, plutind în extazul pe care îl dă iubirea. Totul s-a şters din jurul meu, n-am mai văzut pe nimeni, şi-n obscuritatea aceea se ivi dinaintea ochilor un ecran luminos, pe care se proiectau scene din poemul pe care îl trăi­sem noi doi. Urmăream filmul nostru de dragoste cu inima strînsă, uitînd unde mă aflam. Nu ştiu ce mă durea, muzica sau dragostea? Parcă o mînă duşmancă îmi spintecase pieptul ca să-mi smulgă de acolo inima, cu fibrele tremurinde. Şi pe aceste fibre treceau, nemilos, arcuşurile viorilor... Plîngeam cu toată fiinţa... Tot ce rămăsese viu în mine plîngea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, ciudăţenie, plînsul acesta îmi făcea aşa de bine! Găsisem un sîmbure de fericire chiar în lacrimi.

Cînd a tăcut orchestra, s-a destrămat şi vraja care mă smul­sese din realitate. Revenindu-mi luciditatea, m-am îngrozit de aventura în care mă angajasem. Atunci s-a întîmplat ceva uluitor: mi s-a părut că masa noastră a luat foc, că localul în care mă aflam se aprinsese din toate părţile. Poate era o simplă iluzie, dar mi-aduc aminte că am simţit în nări mirosul de fum. Am ţîşnit pe uşă ţipînd de spaimă. Nici acum cînd îţi scriu nu-mi dau seama ce-a fost asta. Poate făceam primul pas în nebunie sau... (urmează cîteva rînduri şterse atît de violent, încît hîrtia fusese ruptă.)

Se sfîrşise cu mine! Cît timp erai singur, aveam credinţa că nu m-ai uitat, că mai ţii la mine, cu tot răul pe care ţi l-am făcut; că amintirile noastre dragi încă stăruiesc în tine, cu mireas­ma lor atenuată de timp, totuşi destul de vii. Pentru mine acest gînd constituia o mîngîiere, un sprijin, o speranţă. N-aş putea spune că mă gîndeam la o împăcare. Ar fi fost lipsit de sens să mi-o mărturisesc deschis chiar mie însămi. Dar în adîncul sufletului, spun drept, tot nădăjduiam.

Şi acum căzuse şi asta! Erai de aici înainte al alteia. Şi cine îndrăznise să mi te răpească? Cici! Tocmai ea, buna şi nepre­ţuita mea prietenă!

Dacă nu cunoşti sufletul femeiesc, n-o să înţelegi niciodată năpraznica mea durere. Aş fi suportat să te însori cu toate femeile din ţară, de pe glob, din întreg sistemul solar, afară de una sin­gură: de Cici! Aş fi îndurat orice nenorocire ce s-ar fi abătut pe capul meu, oricît de cruntă, afară de căsătoria ta cu Cici. Asta m-a doborît! A trecut dincolo de capacitatea mea de a suferi. Pen­tru că m-a lovit tocmai în partea cea mai vulnerabilă a sensibili­tăţii: în mîndria mea. Am încercat să-mi adun gîndurile răscolite de grozăvia acestei năpaste. Cu neputinţă! Cu neputinţă!!!

Ştiu că n-ai luat-o să te răzbuni pe mine şi să mă nimiceşti. Eşti prea mare şi bun ca să-mi vrei într-atît răul. Şi apoi de ce m-ai ajutat şi te-ai jertfit pentru mine? De ce mi-ai dat neconte­nit atîtea dovezi de dragoste?

Mă gîndeam-cu spaimă că s-ar putea să vă întîlnesc undeva, pe stradă, la teatru sau la cinema. Unul lîngă altul, sorbindu-vă din ochi, conversînd intim; ea rezemîndu-se tandră de braţul tău, aşa cum făceam şi eu adesea. Mă cutremuram toată şi gemeam de durere.

Am vrut să fug de voi, şi gîndul acesta m-a stăpînit un timp. Să plec undeva departe, în alt colţ de pământ, în străinătate, oriunde! Să vînd tot şi să plec. Să încep acolo o nouă viaţă cu alţi oameni, alt decor, chiar alt aer. "Une autre vie! Une autre vie!" cum striga odinioară M-me de Stael, fără să fi fost în pielea mea. N-am putut. Prea tîrziu! Mă simţeam legată de casă, încătuşată de pămînt şi obosită, obosită, obosită... Aveam nevoie de odihnă multă şi lungă, să nu se mai sfîrşească. O odihnă pe care nu ţi-o dă altcineva decît moartea. Căci de atîtea ori viaţa e mult mai grtd decît moartea.