Ioan Ramurean Si Milan Sesam

1 unde Iisus Hristos primise coroana de spini, intitulându-se doar: ocatus Ecclesiae Sandi Sepulcri„. Titlul de „rege al Ierusalimus-a dat la 25 decembrie 1110 fratelui său Balduin I de Boulogne

1 1118), chemat de la Edessa ca să ocupe tronul regatului de alim.

Patriarhul ortodox al Ierusalimului a fost înlocuit cu unul latin spre marea indignare a grecilor.

Stabilirea cruciaţilor în Palestina, după eliberarea Ierusalimului la 15 iulie 1099, constituie primul exemplu de colonialism.

Cruciaţii au înfiinţat apoi comitatul de Tripolis, în Siria, care durat de la 1102 până la 1289.

Cu ajutorul cetăţilor italiene Pisa, Genova şi Veneţia, care urmăreau interesele lor comerciale în Răsărit, Balduin I de Boulogne a cucerit oraşele Cezareea Palestinei, iar în Siria Akkon (Acra), Sidon, Beirut şi mai târziu Tir, mărind teritoriul regatului Ierusalimului, care rămas în mâinile cruciaţilor din 1099 până la 1197, când Oraşul Sfânt fost cucerit de sultanul Saladin al Egiptului (1171-1193), curd de-origine.

Cruciada a H-a (1147-1149). Suspiciunile, conflictele şi resenti mentele dintre greci şi latini pe de o parte, iar pe de alta certurile din tre conducătorii statelor latine de tip feudal din Orient, Ierusalim, An tiohia şi Edessa, au fost în profilul musulmanilor. Astfel, între anii 1144- 1146, emirii arabi de Moşul (azi în Irak), Zengi şi Nureddin, au ata cat Edessa pe care au cucerit-o la 23 decembrie 1144, apoi definitiv îi mai 1146, masacrând pe toţi supravieţuitorii. Faptul acesta a creat mare emoţie în lumea creştină.

În această situaţie, ducele Raymond de Edessa s-a adresat pape Eugeniu al III-lea (1143-1153) pentru organizarea unei noi cruciade

La 1 decembrie 1145, papa Eugeniu al III-lea a promulgat o bul, prin care îndemna pe conducătorii statelor occidentale şi pe credincios să pornească în cruciadă pentru eliberarea Edessei.

Papa nu s-a putut ocupa în mod special de pregătirea cruciadei fiind ocupat cu răscoala lui Arnold de Brescia (1100-1155), în Lom bardia, încât sarcina aceasta a revenit regelui Franţei Ludovic al Vll-le (1137-1180) şi călugărului cistercian Bernard de Clairvaux (1091- 1153), care au stăruit pentru realizarea ei. Bernard de Clairvaux pre dica credincioşilor că cruciada este destinată „mântuirii sufletului”.

La cruciada a Ii-a au participat regele Ludovic al Vll-lea al Fran ţei şi Conrad al III-lea (1138-1152), împăratul Germaniei, fapt pentr care ea este numită în istorie „cruciada franco-germană”.

Armata germană, în număr de 70.000, a plecat în aprilie 1147 d la Regensburg (Ratisbonna), oraş situat pe Dunăre, sub conducerea îm paratului Conrad al III-lea, şi, parcurgând Ungaria, Serbia, pe la Ni! Şi Bulgaria, prin Sofia, a ajuns la Constantinopol.

Armata franceză pleacă de la Metz, Franţa, în iunie 1147, pri Regensburg, Ungaria, Serbia şi Bulgaria, întâlnindu-se cu cruciaţii ger mani la Constantinopol. Cele două armate voiau să atace Constantine polul, cruciaţii fiind uimiţi de frumuseţea şi bogăţiile oraşului.

Datorită abilităţii politice a împăratului Manuil I Comnen (1143-1180), a cărui soţie, Bertha de Sultzbach, era cumnata împăratului Con rad al III-lea, cunoscută în Bizanţ sub numele de Irina (f 1159), Con stantinopolul a putut fi salvat de atacul cruciaţilor.

Cruciaţii germani au” trecut în Asia Mică şi, pe uscat, prin Niceea, irlaeum, Smirna şi Efes, apoi pe mare, au ajuns la Attalia, iar de

3 în aprilie 1148, au ajuns la Acra (Akkon), vechea Ptoiemaida, în j.

Cruciaţii francezi au trecut Bosforul, ajungând la Niceea, iar de

0 cu ajutorul bizantinilor, pe mare, pe lângă Smirna şi Efes, au îs pe coasta sudică a Asiei Mici, la Attalia, apoi, în martie 1148, pe

Î, poposiră la Antiohia.

Cele două armate s-au întâlnit la Ierusalim, pregătindu-se să atace îascul. În lupta aprigă ce s-a dat între 24 şi 28 iulie 1148, Damascul putut fi cucerit, iar Edessa, pentru dezrobirea căreia pornise cru-a franco-germană, a rămas mai departe în mâinile musulmanilor, între anii 1140 şi 1149, cruciaţii au ridicat la Ierusalim o biserică ă, Golgota şi Sfântul Mormânt, latinii creându-şi astfel drepturi la tul Mormânt al Domnului Hristos, La 8 octombrie 1148, Conrad al III-lea părăsi Acra, plecă spre Tiania prin Tesalonic şi Constantinopol, unde încheie o alianţă po-ă şi militară cu împăratul Manuil I Comnen, alianţă facilitată de direa celor două case imperiale. Soţia împăratului bizantin Manuil imnen, Bertha de Sultzbach, era cumnata împăratului german. De Pastile anului 1149, regele Franţei, Ludovic al VH-lea, plecă Franţa. Pe Marea Mediterană, flota franceză a fost atacată de co-ile bizantine, luând în captivitate pe capricioasa regină Eleonora,

1 lui Ludovic al VH-lea, dar a fost eliberată de flota normandă, icezii debarcară în sudul Italiei, în Calabria. Regele Franţei încheie kicele normand Roger II de Sicilia (1101-1154) o alianţă la care asociat şi cetăţile italiene favorabile papei (Guelfi), Serbia şi Unga-care cucerise Croaţia şi Dalmaţia, îndreptată contra alianţei bizan-germane. Se ajunge astfel la echilibrul forţelor, încât Imperiul bi-in n-a mai fost atacat.

Cruciada a IlI-a (1189-1192). Către finele secolului al Xll-lea, ăm la o nouă redeşteptare a lumii musulmane. Între anii 1182- sultanul Saladin al Egiptului (1171-1193), curd de origine, atacă isiordania, Palestina şi Siria. In lupta decisivă dată la Hattin, lângă 1 Tiberiadei (Ghenizaret), în nordul Galileei, la 4 iulie 1187, arma-avalerilor latini a fost aproape complet nimicită. Din 15.000 de cari au scăpat cu viaţă aproape 1.000.

În urma acestei victorii, sultanul Saladin intră biruitor în Ierusa-la 2 octombrie 1187, după 88 de ani de, stăpânire creştină a Oraşu->fânt, şi transformă toate bisericile în moschei.

Sultanii Egiptului au stăpânit Ierusalimul din 1187 până la 17 fe-rie 1229, când a fost cedat creştinilor de sultanul Malik al Kamil 3-1238).

Căderea Ierusalimului sub musulmani în 1187 a zguduit profund Apusul.

S-a^ ajuns astfel la organizarea Cruciadei a IlI-a la care au parti-; cei trei mari şi puternici monarhi ai Apusului: împăratul german

Frideric I Barbarosa (1152-1190), regele Angliei Richard Inimă de Lei (1189-1199) şi regele Franţei Filip al II-lea August (1180-1223).

Frideric I Barbarosa a condus trupele germane în 1189 prin Unge ria, Serbia şi Bulgaria spre Constantinopol, petrecând iarna în Tracis la Adrianopol. La Constantinopol, unde domnea împăratul Isac al II-lea Anghelos (1185-1195), puţin a lipsit ca trupele germane să atace oraşul.

În primăvara anului 1190, împăratul şi trupele germane au trecut în Asia Mică, unde, la 18 mai, au reuşit să cucerească Iconium, capitala turcilor selgiucizi. S-au îndreptat apoi spre sud-vestul Asiei Mici, dar la 10 iunie 1190, împăratul Frideric I Barbarosa s-a înecat în râul Selef (Kalykadnus), în Cilicia. Armata germană fu condusă mai departe de fiul cel mai mare al împăratului, Friederich de Şvabia (Schwaben) până la Acra (vechea Ptolemaidă), în Siria, unde muri în ianuarie 1191.

Filip al II-lea August regele Franţei se îmbarcă cu trupele sale le Genova, iar Richard Inimă de Leu al Angliei, la Marsilia, ajungând ci toţii în Sicilia, la Messina. După un popas în Sicilia, Richard Inimă Leu se îndreptă spre insula Cipru pe care o cuceri de la bizantini Ic 6 mai 1191. Cei doi regi se întâlnesc la Acra, în Siria, pe care o cuceresc la 12 iulie 1191.

Din cauza conflictului dintre cei doi monarhi, Filip al II-lea August s-a întors în Franţa.

Richard Inimă de Leu, regele Angliei, a rămas în Palestina, dar cu tot curajul şi bravura sa, n-a putut recuceri Ierusalimul.

În urma încheierii unui armistiţiu cu sultanul Saladin al Egiptu lui, acesta a acordat cavalerilor occidentali litoralul Mediteranei într Iaffa (Joppe) şi Acra şi a asigurat prin promisiune solemnă pe regel Angliei că li se permite creştinilor vizitarea Ierusalimului. Mai târzk în 1197, fâşia de teritoriu dintre Iaffa şi Acra a fost mărită prin cuceri rea Beirutului în Liban…

În octombrie 1192, Richard Inimă de Leu a plecat din Palestin spre Anglia.

Insula Cipru, răpită bizantinilor de englezi la 6 mai 1191, în curst primei sale şederi aci, a fost acordată prin vânzare, la întoarcerea î Anglia, în 1192, fostului rege al Ierusalimului: Guy de Lusignen, fran cez de origine, ai cărui descendenţi au stăpânit-o trei secole (1192-1489), când a fost cucerită de veneţieni, care, la rândul lor, au stăpânit-până la 1571, când a fost cucerită de turci, sub sultanul Selim al Il-le (1566-1574).

Cruciada a IV-a (1202-1204) a fost predicată în Apus de cel m< mare papă medieval Inocenţiu al III-lea (1198-1216). Cruciaţii trebuie să meargă mai întâi în Egipt şi de acolo la Ierusalim spre a-1 elibei din mâinile musulmanilor.

Republica Veneţia, care avea mari interese comerciale în Imperi bizantin şi Orientul apropiat, s-a angajat să asigure transportul cruci ţilor cu flota ei în schimbul unei sume importante.

În acest timp, în Bizanţ s-au produs mari tulburări din cauza ce turilor pentru ocuparea tronului imperial. Împăratul Isac al Hl

— 1195) a fost înlăturat de la tron şi orbit de fratele iau Alexios al III-lea Anghelos (1195-1205). Fiul lui Isac II Anghelos, al IV-lea, fuge, în 1201, în Apus şi cere ajutorul cruciaţilor, în chimbul unei însemnate recompense, pentru reînscăunarea tatălui său. şi a promis totodată supunerea Bisericii greceşti autorităţii scaunului) apal.

Republica Veneţiei, socotind momentul favorabil pentru câştigarea mor imense beneficii comerciale în dauna Imperiului bizantin, a în-[reptat cruciada a IV-a spre Constantinopol.

Şeful cruciadei era italianul Bonifaciu de Montlerrat din Lombarii a, dar adevăraţii ei conducători au fost papa Inocenţiu al III-lea şi-lătrânul Enrico Dandolo, dogele Veneţiei, care manevrau din umbră, iecare după interesele lui: papa pentru unirea cu grecii şi recunoaş-srea primatului papal în conducerea Bisericii, iar Enrico Dandolo pen-ru ambiţiile economice ale Veneţiei. El va juca rolul decisiv şi este esponsabil pentru devierea cruciadei de la eliberarea Ierusalimului i îndreptarea ei către Constantinopol.

Intre conducătorii cruciadei mai erau: ducii Balduin de Flandra [171-1205), Thibaud de Champagne şi istoriograful cruciadei Geo-: oy de Villehardouin, din Champagne (Franţa).

În drum spre Bizanţ, cruciaţii cuceriră mai întâi cetatea Zara de e coasta Dalmaţiei, aflată atunci sub stăpânirea regatului Ungariei, pe are o dădură Veneţiei. Era un trist şi detestabil început pentru o cru-adă pornită contra necredincioşilor. Zara era un oraş creştin, luat rin asalt unui monarh creştin.

Flota cruciaţilor ajunse la Constantinopol în iunie 1203. Impăra-il Alexios III fuge, iar la 18 iulie 1203 este instalat pe tron orbul Isac Anghelos, dar acesta n-a putut plăti suma de 200.000 de mărci de ¦gint cerută de cruciaţi.

Bizantinii erau tot mai agitaţi de purtarea grosolană şi arogantă a udaţilor. La 25 ianuarie 1204, o revoluţie din Constantinopol a răs-rnat pe Isac II Anghelos şi aşeză pe tron pe Alexios V Dukkas Murt-flos, dar nici acesta n-a putut plăti sumele exagerate cerute de vene-mi.

Atunci, în martie 1204, într-o consfătuire a căpeteniilor cruciadei a hotărât „partajul României”, adică al Imperiului bizantin.

La 13 aprilie 1204, în Vinerea Patimilor, cruciaţii luară cu asalt mstantinopolul, pe care-1 jefuiră în mod barbar trei zile şi trei nopţi, îrind lumii creştine acest trist şi jalnic final de cruciadă, care s-a msformat într-un detestabil brigandaj internaţional, bine camuflat b poleiala războiului sfânt şi a apărării creştinilor în faţa musulma-or, cruciadă manevrată cu dibăcie de thalassocraţia Veneţiei şi de pa Inocenţiu al III-lea, pentru extinderea catolicismului arogant asu-a Orientului ortodox.

Scene înspăimântătoare de ucideri şi jafuri se petrecură atunci în nstantinopolul asediat; membrii clerului latin luară partea lor ală-'i de aşa-zişii soldaţi ai lui Hristos. Opere de artă, de valoare inesti-ibilă, au fost distruse sau furate de cruciaţi. Bogăţii imense, uimitoare pentru ochii barbarilor sălbatici şi lacomi din Occident, strânse secole în Constantinopol, până atunci necucerit, fură jefuite şi împi tiate în tot Apusul.

În locul Imperiului bizantin cruciaţii creară Imperiul latin de C stantinopol (1204-1261) punând rege pe Balduin de Flandra (120 1205). Acest imperiu latin cuprindea în Europa teritoriul Constantino lului, iar în Asia Mică o fâşie largă de-a lungul Mării de Marmara (I pontida) şi a Dardanelelor.

Veneţia primi 3/8 din imperiul cucerit. Ea primi oraşul Dyi chium (Durrazzo), insulele ioniene, cea mai mare parte din insu Mării Egee, Eubeea, Rodos, Creta, numeroase locuri în Moreea (P< ponez) şi Tracia. Veneţia îşi crea astfel un imperiu colonial şi o he monie economică în Răsărit.

La Constantinopol au primit catedrala Sfânta Sofia şi dreptul patriarhul latin să fie ales dintre ei. Patriarhul grec a fost alungat! Fost ales ca patriarh latin veneţianul Toma Morosini.

Bonifaciu de Montferrat a primit regatul de Tesalonic cu MÎ donia şi Tesalia.

După modelul feudal, cruciaţii înfiinţară şi alte ducate şi princi te ca ducatul Atenei care reveni francezului Othon de la Roche, c potatul sau principatul de Ahaia sau Moreea (vechiul Peloponez), capitala la Mistra lângă vechea Spartă, la picioarele muntelui Tayj cucerit de francezii Guillaume de Champlitte şi Geofroy de Villeh douin (1245-1278), ' istoriograful cruciadei, şi alte ducate mai mici.

Clerul grec şi aristocraţia bizantină s-au retras în Asia Mică, ui au înfiinţat Imperiul grec de Niceea (1204-1261). La Niceea, s-a ins lat din 1208 până la 1261 şi sediul Patriarhiei Ecumenice.

Grecii care au plecat din Constantinopol au mai înfiinţat în A Mică şi Imperiul grec de Trebizonda (1204-1461), iar în Europa, c potatul de Epir.

Cucerirea şi jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 crearea unui Imperiu latin efemer, care a durat din 1204 până la 1 la Constantinopol, a contribuit la slăbirea Imperiului bizantin, ce VÎ restaurat după 1261 şi constituie una din cauzele majore ale cuceririi de către turci, la 29 mai 1453. Din 1204 ura confesională dintre oi dentali şi bizantini, dintre catolici şi ortodocşi, a crescut şi a săpat în cele două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică, o prăpastie profun pentru care latinii erau cei mai vinovaţi.

Cruciada copiilor (1212). La începutul secolului al XM-lea, r narhii Apusului, plictisiţi de insistenţele papei de a pleca în crucii şi ocupaţi cu treburile lor, au uitat de cruciade. In poporul simj însă, a renăscut entuziasmul religios, încât se ajunse ca pe vremea Petru Eremitul în 1096-1097 să ia fiinţă în 1212 aşa numita „cruc dă a copiilor”. Mii de copii din Franţa şi Germania au pornit dintr-spirit de aventură aberantă spre Ierusalim.

Astfel, un tânăr cioban din Franţa, Ştefan (Etienne), în 1212, crezut ales de Dumnezeu să conducă pe copiii francezi, între ei şi f şi femei, în Palestina. Regele Filip II August (1180-1223) îi ordc întoarcerea copiilor la părinţi, dar doi negustori fără suflet i-au îmb în corăbii la Marsilia în număr de 1.500, spre a-i duce în Orient. Iă corăbii au naufragiat, iar celelalte au dus copiii la Alexandria, în 3t şi în alte ţări arabe, unde au fost vânduţi ca sclavi.

Un copil german, Nicolae, care nu avea nici zece ani, a pornit din mia (Koln) în fruntea a mii de copii şi a trecut Alpii spre porturile iene pentru a se îmbarca către Palestina. Mulţi copii au murit pe m de foame şi oboseală şi numai puţini s-au întors la părinţii lor.

Cruciada a V-a (1228-1229). Această cruciadă s-a desfăşurat în ă faze. Faza întâi a cruciadei o constituie expediţia regelui Andrei I-lea al Ungariei (1205-1235), care a plecat în Palestina în 1218- 9, împreună cu ducele Leopold VII de Austria şi alţi nobili din itria şi Bavaria. După toată probabilitatea, între ostaşii lui Andrei I-lea se găseau şi români din Transilvania. După câteva expediţii pe; a Iordanului, Andrei al II-lea şi armata sa s-au întors acasă fără iltate decisive.

O altă expediţie, condusă de conţii Wilhelm de Olanda şi George Wied, alcătuită din cruciaţi olandezi, vestfali şi germani din oraşul men, la care s-a asociat în 1218 şi francezul Jean de Brienne, fostul 2 al Ierusalimului, în urmă regent al Imperiului latin din Constan-ipol (1229-1237), s-a îndreptat împotriva Egiptului, care stăpânea ici şi Palestina, reuşind să cucerească la 5 noiembrie 1219 portul nietta din delta Nilului. Musulmanii distruseseră ecluzele şi diguNilului, astfel că după doi ani, în 1221, Damietta a fost recucerită mâinile creştinilor de sultanul Malik al Kamil (1218-1238) al ptului.

În 1219, Francisc din Assisi (f 1226), fondatorul ordinului monahal ranciscanilor, a mers la curtea sultanului Malik al Kamil, încercând convertească la creştinism, dar nu reuşi.

Faza a doua a cruciadei o constituie plecarea la Locurile Sfinte, >ă multe ezitări, a împăratului Germaniei Friederich al II-lea (1215 250), principalul conducător al cruciadei a V-a. În 1227, el a plecat 2 Orient, dar pe drum se înbolnăvi şi se opri în portul Otranto din ia. Papa Grigorie al IX-lea (1228-1241), crezând că este o simula-; i dorind să scape de presiunile lui asupra scaunului papal, 1-a exco-licat în 1228, socotindu-1 un „păgân şi un musulman”. El plecă în 1 din urmă spre Orient în 1228, dar expediţia lui nu s-a făcut sub piciile Sfântului Scaun, ci pe cont propriu. Ajungând în Palestina,) rită legăturilor sale amicale cu Malik al Kamil, unul dintre cei mai larcabili sultani ai Egiptului, foarte avansat faţă de ideile timpului, Friederich al II-lea a reuşit să obţină pe zece ani, prin negocieri, i tratatul de la Iaffa (Ioppe) din li'februarie 1229, încheiat cu sul-al egiptean, Ierusalimul, fără moscheea lui Omar, Betleemul, Naza-d, ducatul Toron din Galileea de Nord şi teritoriul Sinodului din icia, pentru ca luptele dintre creştini şi musulmani să înceteze.

În urma tratatului de la Iaffa, Friederich al II-lea şi-a făcut intraân chip solemn în Ierusalim, la 17 martie 1229, unde-şi puse însuşi 3ana regală pe cap. în 1229, urmărit de papa Grigorie al IX-lea ca duşman, părăsit de patriarhul latin de Ierusalim, calomniat de cava lerii templieri şi ioaniţi, el plecă din Palestina spre patrie. J

Ierusalimul a rămas în mâna creştinilor din 17 martie 1229 pânăj la 23 august 1244, când fu definitiv pierdut de cavalerii latini, fiiindj atacat şi ocupat de o hoardă de turci corasmieni, chemaţi în ajutor de sultanul Egiptului. Aceştia au masacrat o parte dintre creştini şi au distrus biserica Sfântului Mormânt.

Numai Iaffa (Ioppe), Acra (vechea Ptolemaidă), Tripolis şi Antio-hia au mai rămas în mâinile creştinilor.

Cruciada a Vi-a (1248-1254). Pierderea Ierusalimului în 1244 făcut ca papa Inocenţiu al IV-lea (1243-1253) să îndemne creştinătatea apuseană, în conciliul de la Lyon din 1245. Să se înroleze într-o nouă cruciadă.

Deşi aversiunea pentru cruciadă devenise foarte mare, în urme exceselor cruciaţilor contra evreilor, schismaticilor (ortodocşilor) şi mahomedanilor, totuşi piosul rege al Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfâm (1226-1270) plecă în 1248 în cruciadă. El se opri cu armata mai întî în insula Cipru, unde petrecu iarna anului 1248, apoi, în primăvara anului următor, se îndreptă spre Egipt, unde, în 5-6 iunie 1249, cuceri portul Damietta de pe braţul oriental al Nilului. Până să soseasd la Damietta, musulmanii masacrară pe toţi creştinii din oraş.

Înaintând spre Cairo, regele francez căzu prizonier la Mansura, îi aprilie 1250, împreună cu armata, iar flota care înainta în susul Nilului fu distrusă. Spre a-şi recăpăta libertatea, regele Ludovic al IX-lea a trebuit să plătească o sumă considerabilă şi să cedeze Damietta.

După eliberare, Ludovic al IX-lea cel Sfânt s-a îndreptat spre SiriE în speranţa de a primi ajutoare din Apus, dar ele n-au sosit. A ma petrecut patru ani în Răsărit, între 13 mai 1250 şi 24 aprilie 1254, stră duindu-se să fortifice oraşele maritime stăpânite de occidentali.

După un pelerinaj la Betleem în 1254, la 24 aprilie acelaşi an s-întors în Franţa, fără să fi putut elibera Ierusalimul.

În 1268, principatul latin al Antiohiei căzu în mâinile musulmaniloi

Cruciada a VII-a (1270). Regele Franţei Ludovic al IX-lea ce Sfânt plecă din nou în cruciadă în 1270, de astă dată în Tunis, und spera să convertească la creştinism pe emirul Tunisului şi să atac apoi Egiptul, care stăpânea Palestina. Aci, însă, piosul monarh şi o part dintre luptători muriră de dizenterie şi ciumă. Fiul şi urmaşul său 1 tron, regele Filip al IlI-lea (1270-1285), după ce a încheiat un armis tiţiu cu saracinii (arabii), s-a întors în Franţa.

Aşa au luat sfârşit cruciadele zise clasice. Numărul de 7 cruciade pur convenţional. În realitate, au fost mai mult de 12 expediţii în ti ţările Europei Occidentale şi Palestina pentru eliberarea Locurilor Sfânt în 1289, mamelucii din Egipt, soldaţi turci, cumpăraţi de egiptei cu bani, care între 1254 şi 1517 au reuşit să formeze Dinastia mameli cilor, sub care creştinii au avut foarte mult de suferit, au cucerit oraşi Tripolis, iar la 18 mai 1291, cavalerii franci au pierdut definitiv Aer ultimul bastion creştin în Siria. Oraşele martime Tir, Sidon şi Beirut „x-”*X. Rt. JT. Rt. Jl fost predate de bună voie sultanului Egiptului, care le-a stăpânit până în secolul al XVI-lea, când au intrat sub stăpânirea turcilor.

Cruciadele următoare de la Nicopole, 25 septembrie 1396 şi de la Varna, 10 noiembrie 1444, organizate pentru alungarea turcilor din Europa, s-au terminat prin înfrângerea creştinilor de către otomani, care dispuneau atunci de o mare putere militară.

Privite în general, după atâtea secole, constatăm că cruciaţii occidentali, francezi, englezi, germani, veneţieni, genovezi, normanzi ş.a. nu au fost capabili să realizeze în Răsărit o operă durabilă, nici din punct de vedere politic, nici religios.

Descoperirea Americii: a Lumii noi, în 1492, de către celebrul navigator genovez Cristofor Columb (1451 – f 1506), va da istoriei universale un nou curs, căci ţările occidentale îşi vor îndrepta atenţia spre Lumea nouă.

Oricum, consecinţele cruciadelor au fost şi pozitive şi 'negative.

Au fost pozitive pentru că, datorită comerţului maritim dintre Europa, Orientul Apropiat şi Africa, s-au dezvoltat oraşele, au înflorit bur-jhezia şi chiar primele întreprinderi capitaliste, care au sprijinit apoi înflorirea literaturii, a artei şi a ştiinţelor. Cultura bizantină, continua-; oarea prestigioasei culturi greco-romane, a contribuit în cea mai mare năsură la civilizaţia şi dezvoltarea culturii apusene. Constantinopolul i fost în Evul Mediu centrul civilizaţiei şi al culturii universale, aşa: um va deveni Parisul mai târziu.

Între consecinţele negative notăm: scăderea moralităţii şi a disci-) linei bisericeşti, dar mai ales slăbirea conştiinţei unităţii Bisericii, mai des după cruciada a IV-a (1202-1204), când dezbinarea dintre Biserica tăsăritului şi Biserica Apusului s-a adâncit cu adevărat. Dacă orgoliul) izantinilor pentru trecutul lor şi pentru cultura lor, moştenitoare a irestigioasei culturi greco-romane, a dăunat unităţii Bisericii, nu mai iuţin dăunătoare a fost pretenţia de dominare a cavalerilor occidentali, are s-au străduit s-o impună în numele Bisericii Catolice, totdeauna oritoare să obţină conducerea supremă în Biserica lui Hristos, în de-rimentul Bisericii Răsăritului.

Alunecând prea mult spre interese lumeşti, spre secularism, con-ucătorii apuseni ai vieţii bisericeşti au contribuit la naşterea spiritului bertin şi protestatar care se va amplifica cu putere în secolele urmă-aare proliferând sub forma schismelor, ereziilor şi a încercărilor de sformă în capitis et membris a Bisericii.

L. et J. Riley-Smith, The Crusades. Idea and Reality, 1095-1274 London, 1981; na Comnena, Alexiada, trad. De M. Marinescu, note'de N. Şerban-Tanaşoca, 2 voi., icureşti, 1977; R.- J. Lilie, Byzanz und die Kreuzfahrerstaaten. Studieri zur Politik: s Byzantinischen Reiches gegenilber den Staaten der Kreuzlahrer în Syrien und ilestina bis zum 4. Kreuzzug (1094-1204), Munchen, 1981, XIII – 549 p.; R. Grous-t, Histoire des croisades et du royaume iranc de Jerusalem, voi. 7, Jean de ienne, Frederic II et St. Louis, 1210-1256, Paris, 1981, 420 p., voi. 8, Les Mongols, marchie iranque et la chute d'Acre, 1256-1291, Paris, 1981, 505 p.; H. E. Mayer,

* Bibliografia a fost întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.