Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Banatul şi o parte din Crişana au fost ocupate de turci în vara anului 1552 şi transformate în paşalâc cu centrul la Timişoara. Prin pacea de la Passarowitz (Pojarovaci, din 21 iulie 1718) Banatul a intrat sub stăpânirea Austriei.

Crimeea şi sudul Rusiei s-au aflat sub tătari până în sec. XVIII. Biserica Georgiei (Gruziei, Iviriei) era continuu supusă la asupriri din partea turcilor şi perşilor. În asemenea condiţii viaţa bisericească ortodoxă din aceste'părţi se dezvolta greu. Cu toate suferinţele însă poporul credincios şi-a păstrat neştirbită credinţa, singura mângâiere şi singura îiidrumare culturală ce-i mai rămăsese.

1. Biserica Română îşi desfăşura, în epoca aceasta, activitatea în trei principate: Ţara Românească şi Moldova (fiecare din acestea având câte o mitropolie cu două sau mai multe episcopii sufragane) şi Transilvania, care din 1541 devenise principat autonom sub suzeranitatea turcilor. Din pricina diferitelor schimbări de stăpâniri politice, păstoririle au fost uneori de scurtă durată, sporadice chiar, în sec. XVI scoase de sub jurisdicţia locală, cum a fost „Mitropolia Proilaviei” sau a Brăilei care depindea de Patriarhia din Constantinopol. În general, Biserica Română s-a consolidat în perioada aceasta, realizând chiar o frumoasă înflorire culturală. Aceasta s-a produs mai ales după ce scrisul chirilic românesc a fost oficializat de mitropolitul Teoctist al Moldovei (1453-1477) după precizarea alfabetului făcută de către Dimitrie Cantemir (1710-1711) în Descrierea Moldovei. După apariţia primelor manuscrise româneşti la începutul secolului XVI, s-au realizat şi primele tipărituri de către Filip Moldoveanul la Sibiu (1544-1546), apoi de către diaconul Coresi la Braşov (1559-1581).

Mulţimea de biserici şi mânăstiri clădite sau reparate se datoreşte lui Neagoe Basarab (1512-1521), Radu Paisie (1535-1545), Mihai Viteazul (1593-1601) şi mai ales lui Matei Basarab (1633-1654) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Ţara Românească, apoi lui Petru Ptareş (1527-1538; 1541-1546), Petrii Şchiopul (1578-1579; 1582- 1592) şi Movileştilor (1595-1611) şi lui Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova şi chiar unor fanarioţi, în secolul al XVIII-lea, ca Mavrocor-daţii şi Ghiculeştii, ţăranilor iobagi din Transilvania şi Maramureş, do-vedindu-se astfel puterea creativă a poporului român, care, pe lângă eforturile depuse pentru ţară, era în stare să miluiască şi mulţimea de ierarhi greci, în colindare după milostenie în părţile noastre, şi să ajute aproape toate Bisericile ortodoxe căzute sub stăpânire mahomedana: Ierusalim, Sinai, Cipru, Constantinopol, Athos, Meteora din Tesalia, Bisericile sârbă, bulgară, ruteană etc. Rolul de protectori ai ortodoxiei grei l-au avut, de pildă, Vasile Lupu şi Constantin Brâncoveanu, dar Iţi domni români.

În relaţiile cu confesiunile protestantă şi romano-catolică, Biserica nană s-a dovedit tolerantă, dar şi intransigentă atunci când, sub acoImântul dominaţiei politice se căuta convertirea românilor la vreo linţă străină lor, fie prin soli şi călugări romano-catolici în Ţara Rolească şi Moldova, fie prin stăpânirea calvinistă, mai târziu habsbur^ romano-catolică în Transilvania. Propaganda luterană s-a făcut mai t prin cărţi cu scop de câştig, calviniştii însă au făcut uz de forţă adistrativă, instituind „episcopi” români calvinişti sau impunând româr condiţii atât de grele încât au ajuns să sufere temniţă şi maltratări i la martiraj, ca mitropoliţii Ilie Iorest (1640-1643) şi Sava Branco-

— 1680). Şi mai apăsătoare a fost situaţia Bisericii şi a româr ardeleni în urma încercării de siluire a conştiinţelor de la 1701, abuzându-se de puterea politică şi socială, s-a forţat înstrăinarea anilor de la vechea lor credinţă ortodoxă, „legea lor strămoşească”.

Orul rămas ortodox şi fără conducere bisericească a rezistat însă z reuşind, prin sacrificii fără egal, să-şi redobândească, după 60 de episcopie proprie, dar cu durerea de a se vedea dezbir.at în două re, ortodocşi şi uniţi, asmuţite una contra celeilalte de spiritul de inaţie papală, susţinut de către regimul habsburgic. Suferinţele au, însă credinţa, încât folosind şi traducerile vechi în manuscrise şi tipărite româneşte, Biserica română a ajuns la o conştiinţă puterniunităţii şi valorii ei. Sinoadele de la Iaşi din 1642 şi 1645, pe vremea opolitului Varlaam (1632-1653), au condamnat „otrava sufletească” lvinismului, ceea ce au făcut mai târziu şi tipăriturile de la Bucuşi Râmnic ale mitropolitului Teodosie Veştemeanul (1668-1672;

— 1708), ale lui Antim Ivireanul (1708-1716) şi ale urmaşilor lor, uneori „în dar” pentru luminarea fraţilor ardeleni ameninţaţi de licism. Acestea sunt tot atâtea fapte care confirmă conştiinţa unităe simţire şi de credinţă ortodoxă a poporului român. Dar, în timp litropoliile din Moldova şi Ţara Românească îşi aveau conduceri ape autocefale, aşa cum afirmă Dimitrie Cantemir în Descriptio laviae, deşi uneori au fost şi greci care recunoşteau scaunul Buculor imediat după cel din Constantinopol, reuşind, spre sfârşitul sec.

II, prin Paisie Velicicovschi de la Neamţu (f 1794) o renaştere a vieuhovniceşti de mare importanţă, Biserica ortodoxă din Transilvania se, potrivit politicii de stat a habsburgilor, în dependenţă de mitro- ¦

: sârbă de la Karloviţ.

2. Sârbii au venit în nordul Dunării ca refugiaţi, de frica apăsărilor; şti, în grupe răzleţe, încă de la sfârşitul secolului XIV, dar masiv iul 1690 (vreo 37.000 familii), sub conducerea patriarhului de la ¦Ipek, Arsenie III Cernoievici (1690-1706) şi s-au aşezat în sudul iriei, începând din Croaţia până în Banat, constituind o unitate ape compactă şi organizându-se într-o impunătoare autonomie civilă sericească.

Ta repetate rânduri, în cursul anilor 1688-89, făcuseră habsburgilor ite servicii de informatori şi de militari împotriva turcilor, luptând 3ri în cete răzleţe de haiduci (uscoci). Pe la 1663, şi-au ales în persoana lui Gh. Brancovici (fratele mitropolitului Sava), un voievod care a fost uns în această calitate de către patriarhul de Peci-Ipek, iar Curtea din Viena 1-a înnobilat. Însă apoi, temându-se de prea marele lui avânt, l-au arestat, la instigaţia nobilimii maghiare. În orice caz, grănicerii sârbi primeau, în ţinuturile în care s-au stabilit, privilegii deosebite faţă de restul populaţiei ortodoxe din Austria şi Transilvania, ceea ce explică rapida lor dezvoltare culturală şi bisericească. Organizaţi într-o mitropolie, la Karloviţ şi şapte episcopii (organizaţie care îngloba între 1718-1739 şi Belgradul şi Oltenia), sârbii îşi alegeau liber, în congrese naţional-bisericeşti, pe episcopii lor, pe care îi confirma Curtea din Viena. Întrucât parte din rutenii supuşi Austriei au fost convertiţi silnic la catolicism de nobilimea austriacă şi întrucât, după 1701, românii ortodocşi din Transilvania rămăseseră 60 de ani fără păstori, mitropolitul de Karloviţ fusese recunoscut de Curtea de la Viena ca şef suprem al ortodocşilor din cuprinsul imperiului, incluzând sub jurisdicţia sa, mai ales de la 1783, pe toţi ortodocşii din Bucovina, Transilvania, Banat, Ungaria, Croaţia şi chiar Dalmaţia. Având şcoli teologice (la Karloviţ) şi şcoli civile în aproape toate satele, încă din sec. XVI, sârbii depăşiseră cultural pe ceilalţi ortodocşi, pe care căutau să-i domine şi din punct de vedere naţional, sârbizându-le numele şi slujbele bisericeşti. Aceasta a provocat mari nemulţumiri, mai ales între românii de pe teritoriul episcopiilor de Arad, Timişoara şi Vârşeţ, unde sârbii erau cu mult mai puţin numeroşi decât românii. Congresele naţional-bisericeşti ale sârbilor, în care 2/3 erau laici şi 1/3 erau clerici, deveniseră tribune de organizaţie politică, mai ales în urma Congresului de la Timişoara din anul 1790. De aceea, căpeteniile bisericeşti şi culturale ale românilor din aceste părţi şi din Transilvania au luptat ca să-şi dobândească episcopi români, fapt care s-a realizat abia la începutul sec. XIX. Pe de altă parte la adăpostul privilegiilor ilirice, de repetate ori confirmate (mai ales între 1770-79), Biserica Sârbă a putut lupta cu succes pentru apărarea doctrinei şi organizării bisericeşti ortodoxe împotriva abuzurilor prozelitiste catolice, care nu au avut decât infime succese în episcopia Krijevaţ din Croaţia. Poporul a preferat să se răscoale şi să moară luptând, sau să emigreze în Rusia, unde au înfiinţat o colonie numită „Serbia nouă”.

În Balcani situaţia era mult mai grea. Administraţia turcească a fost relativ omenoasă în sec. XVI, asigurând libertatea de credinţă, păstrarea bisericilor, alegerea preoţilor şi episcopilor în schimbul ha-raciului şi al serviciilor de raiale. Dar sârbii, albanezii şi bulgarii, cu excepţia muntenegrinilor viteji nu aveau drepturi politice, nici libertăţi sociale decât dacă treceau la mahomedanism. În schimb, pentru serviciile lor militare, ca paznici ai graniţelor şi ai drumurilor, sau pentru unele lucrări tehnice, industriale şi comerciale oprite de Coran, sârbii şi bulgarii au reuşit de timpuriu să-şi îmbunătăţească simţitor situaţia, ajungând chiar să-şi poată clădi biserici şi să le împodobească. În felul acesta mulţi creştini au ajuns la locuri de conducere în statul turc. Fratele vizirului Mehmet Socolovici, patriarhul Macarie de Peci (1557 -1573), a reuşit cu ajutorul fratelui său, să restabilească în 1557 patrilia sârbă de Ipek (Peci), al cărei scaun rămăsese vacant o sută de ani fusese supus Ohridei. Astfel, el repunea în vigoare Biserica Sârbă retosavică”. Apoi, Patriarhia de Peci, prin extinderea stăpânirii tur-iti,! Şi-a extins şi ea jurisdicţia chiar şi la nordul Dunării, până la da. Dar de la finele sec. XVI, a apărut corupţia în administraţia ceaşcă şi odată cu ea apar şi abuzurile. Episcopi şi egumeni ajungeau mai cei care plăteau sume mari paşei, vizirului şi mitropoliţilor, iar ¦ştia, la rândul lor, trebuiau să le plătească patriarhului. Nesiguranţa, begia ierarhilor după milostenii nu numai în Răsărit, ci şi în Apus, sa de carte şi în general mizeria clerului erau de acum la culme. Sini macedonenii, prin comerţul lor strălucitor, au reuşit să se. Ridice această vreme. Clădeau biserici în toate oraşele balcanice şi din re-nile stăpânite de habsburgi, unde s-au organizat sub formă de com-îii de comerţ, la Braşov, Sibiu, Timişoara, Mişcolţ, Buda, Viena etc. Susţineau o întreagă operă de cultură, întemeind o mulţime de şcoli tipărind cărţi în Moscopole, cel mai mare târg din Balcani în sec. rIII cu populaţie aromână. Intre timp mulţi din titularii patriarhiilor 3ă şi bulgară fuseseră omorâţi de turci, ca de pildă Gavriil din Peci, 1659, pentru simpla bănuială de legături politice. De altfel, tot penmotive de acest fel, fuseseră arse încă în 1595 moaştele Sfântului fa, lângă Belgrad. Din aceleaşi pricini patriarhii Arsenie III Cerno-ici, în 1690, şi Arsenie IV Iv'anovici Sakabent (1737-1748), în 1737 emigrat la Karloviţ, iar amartolii macedoneni şi uscocii (haiduci) ai s-au răsculat. Paralel cu emigraţia sârbă la nordul Dunării s-a sgistrat şi una bulgărească, a chiprovicenilor în Muntenia şi Banat, le erau atraşi apoi la catolicism, formând astfel prima temelie pentru scopia catolică de la Bucureşti (1808).

3. La bulgarii ortodocşi stăruia pentru afirmare naţională amintiSfinţilor Chirii (f 8„69) şi Metodiu (f 885), a Sfântului Ioan de Rila tski; f 946) şi mai ales a Sfântului Eftimie, fost patriarh de Târnovo, 75-1393) care s-a luptat şi a murit în 1400 batjocorit, pentru a fi rat creştinismul şi însăşi fiinţa naţională a bulgarilor contra stăpânirii mane. Patriarhii de la Ohrida, fiind mai mult greci, nu erau considede bulgari ca patriarhi pentru ei. De fapt ultimele, decenii de există a patriarhiilor de la Ohrida şi Peci se caracterizau prin o încerca-ie elenizare a lor, ca de altfel şi a altor scaune episcopale şi egume-le, mai ales1 din Bulgaria şi Macedonia. Nemulţumirea adâncă din iurile bulgarilor s-a trezit în urma celebrei „Istorii a Bulgarilor„, isă de călugărul Paisie de Hilandar Hilandarski (1762), în care se cau paginile de glorie şi de cultură bulgărească de altădată şi se emna la renaşterea acestei culturi. Dar, cum patriarhiile de la Peci Dhrida duceau o existenţă precară, ele au fost desfiinţate de pa-rhul de Constantinopol Samuil I Hangeris (1763-1768; 1773-1774) motive politice şi mai ales financiare (justificate însă în mod caic), la presiunea statului turc, că într-un singur stat, cel turcesc, nu te să existe decât o singură organizaţie patriarhală, adică cea „Ecu-aică”, celelalte fiind mult mai târzii, create doar pe când existau sta-1 sârb şi bulgar. Astfel, la 11 septembrie 1766, sultanul Mustafa al

III-lea (1757-1776) desfiinţa printr-un decret patriarhia sârbă de Ipe (Peci), iar patriarhul ecumenic Samuil I Hangeris o trecu sub jurisdicţi Patriarhiei Ecumenice.

Un an mai târziu, la 16 ianuarie 1767, acelaşi patriarh ecumenic trecut patriarhia greco-bulgară de Ohrida sub jurisdicţia Patriarhie Ecumenice, rămânând astfel singura Patriarhie în Imperiul turc pân după primul război mondial (1914-1918). Aceasta a fost numită ape de credincioşii sârbi şi bulgari ca „filetism” etnic unilateral.

În general, Bisericile ortodoxe din sud-estul Europei au trecut pri grele încercări, fiind asuprite, pe de-o parte de statul turc ajuns descompunere, iar pe de altă parte, în Imperiul austro-ungar, fiind ex puşi prozelitismului asupritor al calviniştilor şi mai ales al catolicilo habsburgi. Biserica şi statul rus au putut frâna în parte aceste fort asupritoare ale Ortodoxiei, mergând până la ameninţarea Vienei război dacă nu acordă libertate religioasă românilor din Transilvani (1759). Dar cele patru războaie care s-au purtat de către habsburgi ruşi contra turcilor, în sec. XVIII, au fost o grea sarcină şi pentru eres tinii din aceste părţi, mai ales în Albania, Bulgaria, Armenia şi Geor gia. In acelaşi timp au adus o uşurare pentru că prin tratatul de pac încheiat între Rusia şi Turcia la 21 iulie 1774 la Kuciuk Kainargi – sa din Dobrogea de miazăzi – sub împărăteasa Ecaterina a Ii-a (1762-1796) Rusia a obţinut dreptul de protectorat asupra creştinilor ortodoc: din Balcani, ajutându-i, nu numai militar ca pe regii episcopi din Mur tenegru, ci şi cultural şi bisericesc, trimiţându-le cărţi şi obiecte biser: ceşti, sau primindu-i în Rusia pentru ajutoare materiale şi învăţături

Vezi notele precedente.

1. Documentar: Symposium: „L'epoque phanariote”, Thesalonike, 1974, 483 p

E. Hoesch, The Balkans, trad. Din limba germană, Londra, 1972, 213 p.; N. G. Sv< ronov, Histoire de la Grece moderne, ed. IU, Paris, 1972, 126 p.; Sf. Sinod Sâr

Spomenik 750 god. Autokefalnosti srpske ţrkve, (1219-1969), Beograd, 1970; P.

Episcop Nikanor, Pravoslavna ţrkva pod Habsburgom (Karloviţ), în „Glasn sprske pravosl. Ţrkve”, 5, Beograd, 1972, p. 188, ş.u.; M. Mirkovici, Polojai srpsl ţrlive pod turskom vlastu (1459-1766), Beograd, 1965, 224 p.; G. Ostrogorsk (

Serhien nach dem Tode Duschans, Beograd, 1967; B. I. Sliepcevici, Geschichte d serbischenorth. Kirche, (până în sec. XVIII), Miinchen, 1962; Idem, Ukinuiie pecii patriarşie, Beograd, 1939; Episcop Ilarion, Iz istorii pecike patriarşie, Sr. Karlo-\par 1931 j L. Hadrovics, Le peuple serbe et son Eglise sous la domination turque, P ris, 1947; B. J. Burici, Icone iz Jugoslavie, Beograd, 1961; O. Milanovici, Fruşk gorski mănăstiri, Novi-Sad, 1975; D. Kaşici, Srpski mănăstiri u Hrvatskoi; Slav mi, Beograd, 1971; 374 p.; D. Stefanovici, Stara srpska muzika, Beograd, 19î

220 p.

2. V. Zlararski, Istoria na bălgarskata dărjava prez srednite vekove, voi.

Sofia, 1972; Academia bulgară, Documents and materials on the histoty ot t

Bulgarian people, Sofia, 1969, 527 p.; Iv. Dujcev, Medi'oaevo byzantinoslavo, 3 vc

Edit. Brill, Leiden, 1965-1971; M. Macdermot, A history ol Bulgaria, (1393-188

Londra, 1962, 355 p.; Iv. Pastuchov, Bălgarskata istoria, voi. 2, Sofia, 1943; P.

Episcop Partenâe-Levski, Jitia nă bălgarskite svetii, ediţia nouă, Sofia, 1974, 671 j

Iv. Dujcev, Rilski monastir, Sofia, 1960; despre Paisie Hilandarski vezi monogra de P. Arnaudov, Hr. Hristoc şi B. Angelov, Sofia, 1972-3; C. Velichi, Curs de loria modernă a Bulgariei, Universitatea Bucureşti, Facultatea de istorie, 1974.

3. Pentru Biserica Română, hrcrări de N. Iorga; numeroase istorii de limbă teratură română, de variaţi autori; FI. Dumitrescu, Contribuţii la istoria limbii ne vechi 1973, 289 p.; Pr. Prof. Gh. Moisescu, Prof. St. Lupşa şi Prof. Alex. Eseu, Istoria Bisericii Române, 2 voi. Bucureşti, 1956; M. Păcurariu, Istoria Bi-ii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972, p. 95-261; M. Şesan, Dimitrie Cantemir şi i română, în „Mitropolia Ardealului”, XVIII, (1973), nr. 9-10, p. 951, ş.u.;

Despre limba liturgică la români, în „Mitropolia Ardealului”, XX (1975), nr.

P. 16-28; Silviu Anuichi, Patriarhia de Peci (Ypcc) între anii Î557-2766. '. Urile ei cu sârbii din Banat şi Ungaria, în „Studii teologice”, XIV (1962), nr.

P 429-440; Idem, Raporturile dintre Patriarhia de Ypek şi cea de Ohrida, c. X/V-XVIII, ibidem, XIV (1962), nr. 9-10, p. 570-581; Idem, Rolul mitro-i de Karlovitz în apărarea Ortodoxiei din Austro-Ungaria, în „Ortodoxia”, (1961), nr. 3, p. 419-432; Idem, Activitatea mitropolitului Pavel Nenadovici -1768) de Karlovitz în slujba Ortodoxiei, în „Studii teologice”, XIII (1961), -10, p. 543-551; S. Pollo – A. Putto, Histoire de 1'Albanie, Edit. Horvathm e, 1974, 372 p., prima istorie scrisă de albanezi, de la începuturi până azi.

Propaganda rornano-catoâică în Răsărit. „Unirile” cu Roma *

Catolicismul post-tridentin, influenţat de spiritul dominator intro-de iezuiţi, nu s-a mulţumit să câştige o parte din poziţiile pierdute naşterea Bisericilor luterane, reformate şi anglicane, ci a căutat să atacuri noi asupra Bisericilor ortodoxe şi eterodoxe, aflate în pe-la aceasta în grele condiţii politice şi sociale. Dorinţa de dominare palităţii se făcuse cunoscută în „cruciadele” silnice şi în „încercă-de unire” din veacurile XI-XV. La Florenţa, în 1439, grecii bi-ni nu recunoscuseră niciuna din cele patru inovaţii latine, filioque, atoriul, azimele şi primatul papal, ci au admis numai primatul 1, „potrivit sfintelor canoane”, adică numai cel onorific. În plus, orenţa s-a discutat ca de la egal la egal şi nu s-a făcut caz nici îhisma din 1054, cum s-a încercat la Lyon în 1274, şi cu atât mai L de refuzul latinilor faţă de botezul ortodox cum a fost cazul la iliul de la Constanţa în 1414-1418. „Inovaţiile unilaterale” latino-Le au devenit astfel motive de înstrăinare pentru că se încerca de an introducerea lor forţată şi în Biserica ortodoxă.

1. Metodele, după schimbarea împrejurărilor politice şi sociale, au fost îbate şi metodele de prozelitism. Munca organizată şi spiritul de; are la realităţile politico-sociale pe care le-au dovedit iezuiţii şi care au exploatat la maximum slăbiciunile locale, politice, sociale, rale, financiare şi bisericeşti au dus până la urmă la unele succese nare în spaţiul ortodox şi eterodox.

1. Iezuiţii foloseau mai ales arma culturală. Erau cei dintâi dascăli iropei centrale şi răsăritene, în epoca de după Reformă: Austria, ria, Moravia, Polonia, mai ales Transilvania, Croaţia şi Slovenia ist înţesate cu tipografii şi colegii nenumărate, din care unele de universitar, ca Vilna şi Braunsberg în Polonia, Olomouţ în MoCapitol redactat de Pr. prof. M. Şesan şi Pr. prof. I. Rămureanu.

I

*. '. J ravia, Tyrnavia şi Koşiţe în Slovacia, apoi la Viena, Buda şi în altn locuri. Peste toate domina şcoala centrală iezuită din Roma „Collegiurt romanum”, înfiinţată în 1551, din care au roit apoi o serie întreagă d< secţii pentru fiecare popor sau Biserică mai mare: Collegium maro niticum (1584) şi Collegium Illyricum (1576), infiltrând şi înstrăinare,; de ortodoxie. S-a înfiinţat apoi, în 1622, un Institut de coordonare „ întregii opere misionare, vestita „Congregatio de propaganda fide„. Ir actul de întemeiere se spunea, între altele, că ortodocşii nu se mai po salva decât prin Biserica papală. Desigur, nu se mai cerea şi părăsire” ritului ortodox sau eterodox după ce s-a văzut că slujbele liturgice for mează pârghia de rezistenţă a creştinilor din Răsărit.

Astfel era promovată „uniaţia” sau „greco-catolicismul” pentri ortodocşi şi vechii orientali, cu îngăduirea iniţială a ritului şi limbii în vederea latinizării ulterioare, căci credincioşii şi teologii răsăriten erau miraţi că se pot mântui alţii numai supunându-se papei. Ulterioi însă ei trebuiau să-şi însuşească toate dogmele şi canoanele Bise ricii papale.

Apoi s-a căutat ca prin şcolile şi tipăriturile prozelitiste de la Roma din Polonia, ori Ungaria să se documenteze că nu există propriu-zii diferenţă prea mare între credinţa Apusului şi a Răsăritului, ci o „per petuă concordanţă”, cum se arăta în cărţile grecilor renegaţi, ca Lee Al-latius (1588 – f 1669), grec din insula Chios, Petru Arcudius dir Corfu (f după 1633), N. Comnen Papadopol (f 1740), prieten al stolnicului Constantin Cantacuzino (1640-1714), iezuitul Petru Skargs (f 1612) din Polonia şi alţii. Liturghia şi slujbele grecilor, se spunea confirmă acest punct de vedere, adueându-se citate privitoare la „Fi lioque”, primat, purgatoriu, săvârşirea Tainelor etc. Şi căutându-se s? Se arate că singur catolicismul, apărat de marile puteri apusene, ma poate salva Ortodoxia îngenunchiată, despre care se vorbea şi se seri„ cu dispreţ şi cu păreri unilaterale. Aşa s-a înstrăinat cu timpul, dir interes, o parte din nobilimea română şi ruteană. Nicolae Olahu; (f 1568), primat al Ungariei şi întemeietor al primei universităţi 1< Tyrnavia în Slovacia, a păstrat conştiinţa unităţii de limbă a moldovenilor şi muntenilor cu ceilalţi români din Transilvania, pentru că e însuşi era de origine română (de la Sibiu) şi din viţa voievodală a Ţări Româneşti. De aceea îşi menţinea în continuare numele de „Olahuss – Valah – român.

Alt, mijloc de care s-a uzat din plin, poate chiar cel mai obişnuit a fost cel politic. Nunţii apostolici ajungeau să conducă viaţa politică î habsburgiior şi a polonezilor, unii din ei ca Antonio Possevino propu neau chiar la Moscova, lui Ivan IV cel Groaznic (1533-1584), mântuires prin supunere.

Iezuiţii foloseau spionajul, insinuări politice îndrăzneţe şi uneor chiar justificau crima politică, precum se afirma aceasta către voievozi români: Mihai Viteazul (1593-1601), Matei Basarab (1633-1654) şi

Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ortodocşi convinşi, ca să-i timoj reze şi să-i apropie de Vatican.!

Spovedania şi mijloacele spirituale au fost folosite în acest scop. Ii misionari iezuiţi făcuseră chiar „şcoală complexă”, ca de pildă dinalul maghiar Leopold Kollonics (1698-1701), arhiepiscop de: tergom şi primatul Ungariei, urzitorul „unirii” forţate cu Roma a jr români ardeleni (1698-1701), după ce fusese „cavaler de Malta” ieei încadrat în acţiuni de „cruciat”. Alţii au folosit falsul şi viclenia chiar, violenţa şi teroarea ca, de pildă, episcopii din părţile Sătma-ui şi Ioasaf Kunţevici (f 1623), episcop de Poloţk din Bielorusia, t pentru care au fost omorâţi de poporul răsculat.

2. Dintre „unirile” cu Roma mai cunoscute sunt cele încheiate cu: loruşii, ucrainenii şi rutenii ortodocşi. Aceştia fuseseră încorporaţi iticeşte în administraţia polonă la 9 iulie 1569, când s-a încheiat aşa-nita uniune de la Lublin, prin care Polonia s-a unit cu Lituania, mai pe când iezuiţii erau atotputernici, pe vremea regelui Sigis-nd III Vasa (1587-1632). Atunci ei au fost lipsiţi de orice drept ii, fiind consideraţi iobagi şi supuşi exploatării din partea nobilimii i arendaşilor nemiloşi. Aceşti ortodocşi numiţi chlopi = ţărănoi, erau nizaţi pentru credinţa lor; conducătorii lor, nobilii, pentru a-şi păstra; rile, au trecut la catolicism (f 1608). Abia câţiva nobili, în frunte principele Constantin ele Ostrog (y 1608), Vişnevski, Gizel, cneazul refugiat Kurbski şi alţii au mai rămas credincioşi Bisericii străbune, oorul a avut noroc doar cu cazacii îndrăgostiţi de libertate şi de: odoxie, precum şi cu „frăţiile” de meseriaşi şi negustori de prin şele polone, lituane şi rutene, care şi-au dat toată contribuţia mer-d până la „Dieta polonă” pentru apărarea Ortodoxiei. Lipsea însă soana care să coordoneze toate mijloacele de rezistenţa faţă de asal-ile catolice. Această persoană s-a aflat în prinţul Constantin de Ostrog trogski), tipăritorul Bibliei slave din 1581. Dar clerul n-a fost în: e să-1 secondeze cum s-ar fi cerut.