Ioan Ramurean Si Milan Sesam



Yüklə 2,93 Mb.
səhifə42/76
tarix03.01.2019
ölçüsü2,93 Mb.
#88755
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   ...   76

Pentru bulgari, Athosul are iarăşi importanţă deosebită nu numai pentru vechile legături din epoca bizantină şi pentru cele mai noi, îndeosebi mânăstirea întemeiată pe la anul 1000 de monahii bulgari, aflată până azi în mâinile lor, ci mai ales pentru că de aici, din Athos, a plecat în 1762 vestitul predicator al redeşteptării bulgare, Părintele Paisie, autorul „Istoriei Bulgarilor”, în care preamăreşte faptele lor din trecut.

„Am scris, se exprimă Paisie, pentru acei hulitori de patrie, care nu-şi iubesc neamul şi limba. Dar am scris şi pentru voi, care râvniţi să cunoaşteţi şi să auziţi de neamul vostru şi de limba voastră, ca să ştiţi că ţarii voştri bulgari şi patriarhii şi arhiereii n-au fost fără cronici şi fără documente. Obida noastră nu vine atât de la stăpânirea trecutului, cât mai ales de la arhiereii greci. Din nefericire, grecii nu ne lasă vlădici de limba bulgară, încât au rămas bulgarii fără şcoală şi neiscusiţi la scris”.

Şi sârbii mărturisesc prin arhimandritul Gherasim Zelici, la 1784, că nici ei h-au vlădici de neamul lor, ba în multe locuri nici preoţi, încât au ajuns unii sârbi să. Se spovedească prin tălmaci.

Primul mare istoric sârb Rai ci (f 1801) a călătorit şi el ca şi Dositei Obradovici la Athos pentru că, după venirea de la şcolile din Kiev, îşi dădeau seama că Athosul şi îndeosebi mânăstirea sârbească de la Hilandar a dat aproape pe toţi marii învăţaţi şi ierarhi ai Serbiei medievale. De aceea nici Raici nu era mulţumit cu ai săi: „fiecare popor îşi cercetează trecutul, numai noi stăm în întuneric”. 21 – Istoria Bisericească Universală Voi. II

Sârbii, care-şi au până azi în Athos mânăstirea Hilandar, ctitoria lui ion şi Sava Nemania, au primit de acolo continuu lumină şi în-îări.

Românii îşi primesc din Muntele Athos cronica lui Gavriil Pro-sec. XVI), o serie de ierarhi şi călugări învăţaţi ca: fostul patriarh lenic Nifon II (1486-1488; 1497-1498; 1502), Varlaam al Ungro-iei (1672-1679), sec. XVII, tipograful Meletie Macedoneanul, Ga-) n Vidali etc, în afară de mulţimea de opere artistice, de cult sau iscrise, româneşti sau greceşti, despre români, lucrate la Athos ori etoacele lor din ţară. Şcoala lui Paisie de la Neamţu (1794) nu poate eleasă fără legătura cu Sfântul Munte.

Pentru ruşi tot aşa de mult, dacă nu mai mult decât pentru alţii, sul a fost izvorul de lumină şi îndrumare duhovnicească de mare rtanţă. Minăstirea Pantelimon şi schitul Si. Ilie (din sec. XIX), încă chit mare (Sf. Andrei) au adăpostit şi adăpostesc până azi mulţi; ări ruşi, care au adus din ţară o mulţime de obiecte de cultură: covoare, cărţi etc. Din Athos a plecat, pe la 1518, vestitul luptător ¦a superstiţiilor şi ignoranţei în teologie şi în cultură, ieromonahul m Grecul, numit în Athos Maxim Thivalios. De aici se caută con-irea pravilei şi tipicului în lunga ceartă cu iudaizanţii, dar mai ales îcaliei. De aici se aduc sub patriarhul Nikon (1652-1658) sute de iscrise pentru corectarea cărţilor bisericeşti, încât nu peste mult se va tipări o carte rusească cu titlul „Raiul cuvântător”, spre a se nări evlavia agh'iorită, patronată de Maica Domnului şi sfinţită de i şi sfinţi cuvioşi ca Nil Sorski, iar mai târziu de Paisie, de Teofan, tiev şi Tihon de Zadonsk, iar la finele sec. XVIII şi începutul XIX Serafim de Sarov (f 1833). Călătoriile celebre ale lui Vasile irovici Barski prin Turcia europeană, tipărite atât de des în ruseşte, mulţimea de moaşte şi icoane miraculoase aduse de la Athos fac riitorul F. M. Dost'oievski (f 1881) şi alţi scriitori din sec. XIX să i că Athosul influenţa direct viaţa spirituală a Rusiei. Asemănat de protestantul Pallmereyer cu „un Vatican ortodox”, iar ofesorul catolic Wunderle cu mişcarea de la Cluny, a cărei influenţă isfrânt atât de puternic şi rodnic peste tot Apusul, Athosul şi-a răs-t binefacerile sale duhovniceşti peste tot Răsăritul, căruia i-a im-i'c un frumos accent de ecumenicitate. E drept că şi el a trăit din ia şi din daniile acestor Biserici, dându-le în schimb tot ce a avut iun.

^rebuie subliniat, după cum spunea şi Sf. Grigorie Palama (f 13 no-„ie 1359).

— Că Athosul a fost un „focar al virtuţilor”. Ne-au venit ci, tuturor popoarelor şi Bisericilor ortodoxe, chipuri de vieţuitori aţa îmbunătăţită, crescută în sfinţenie şi în evlavie de toate felu-începând de la linia de aspră asceză a unui Maxim Kavsokalivitul ec. XIV (numele îi provine de la faptul că îşi ardea coliba îndată nţea că i-a devenit prea comodă) şi până la teologii de adâncă con-are, ca Sf. Grigore Palama ori ca Nicodirn Aghioritul (1748-1809, ii editor în 1782 al Filocaliei la Veneţia). Pentru noi românii, chipul ¦ului Paisie Velicicovschi de la Neamţu (f 1794) şi al marilor traducători: Grigorie IV Dascălul (1823-1829), mitropolitul Ungrovlahiei şi Gherontie de la începutul sec. XIX, trăitori la Sf. Munte Athos, ca şi Sf. Calinic de la Cernica (f 11 aprilie 1868), al cărui lăcaş de la Fră-sinei reproduce exact ca şi Tismana ori Vatra Moldoviţei tipul atonit de clădire, toate acestea sunt numai câteva din faptele de cultură spirituală şi culturală care ne-au venit de la Sf. Munte.

Nu mai vorbim de mulţimea ierarhilor pentru aproape toate Bisericile ortodoxe, de rânduieli liturgice şi tipiconale, în primul rând cele privitoare la proscomidie şi la privegheri, opere ale patriarhului Filotei Kokkinos al Constantinopolului (1353-1354; 1364-1376), prietenu] Sfântului Grigore Palama, de moaşte ale sfinţilor din care au fost aduse şi la noi, dar mai ales de cele peste 15.000 de manuscrise din care foarte multe au fost scrise la noi ori pentru noi.

Dacă mai adăugăm şi faptul că tiparele au modelele arhitectonice dar mai ales cele privind modul de pictare sau de zugrăvire bisericească aşa cum ne-a învăţat pe toţi „Erminia de pictură” a lui Dionisie de Furna (sec. XVII), atunci putem spune că Grădina Maicii Domnului care este Sf. Munte Athos, ţine fiinţial de viaţa Bisericilor ortodoxe de pretutindeni.

F. Ilinski, însemnătatea Athosului în istoria literaturii slave, în „Jurnalul Instr PubL”, Moscova, 1707; Fr. Dolger, Das Monchsland Athos, Berlin, 1943. Le Millenairt du Mont Athos, I-II, Chevetogne, 1964, A. de „Mendietta”, Athos, Berlin, 1972

E. Turdeanu, Legăturile româneşti cu mânăstirea Hilandar şi Sf. Pavel – Athos în „Cercetări Literare”, 1940; T. Bodogae, Ajutoarele româneşti la mânăstirile Siln tului Munte Athos, Sibiu, 1941; Idem, însemnătatea Muntelui Athos în viaţa popoa relor ortodoxe în „Ortodoxia”, 1953; E. Branişte, Rolul Athosului în istoria cultu lui ortodox (Ibidem); T. Bodogae, Din comorile Stântului Munte, în ^Biserica Or todoxă Română”, 1963.

Cultura teologică în Răsărit. Paisianismul

Împrejurările neprielnice pe care le prezentau stăpânirea turcă ş tătară au făcut pe creştinii ortodocşi să nu poată înainta cultural pe măsura fraţilor lor din Apus, catolici şi protestanţi. De aceea se plin-gea, pe la 1580, Teodosie Zygomalas, mare demnitar al Patriarhiei d< Constantinopol, către Martin Crusius, că floarea ştiinţelor şi arteloi greceşti s-a veştejit sub noii stăpâni otomani. Ce a avut Bizanţul ma luminat se refugiase în Apus, mai ales în Italia, unde s-au înfiinţa şcoli la Florenţa, Padua, Veneţia etc, unde mulţi dintre grecii insular şi continentali au mers la studii, ajungând chiar profesori. După a unii dintre aceşti greci au ajuns în locuri înalte, în cadrul statului turc au început să înfiinţeze şcoli elementare şi superioare (un fel de colegii) din care mulţi au împânzit tot Răsăritul cu dascăli, şcoli, biblioteci ş chiar tipografii, având şi sprijinul fanarioţilor din ţările române şi a politicii protectoare ţariste.

A. Teologia ortodoxă rămase însă peste tot credincioasă carac terului apofatic şi vechilor principii tradiţionale, stăruind în învăţături ortodoxă, aşa cum a fost stabilită ea de Sinoadele ecumenice şi a fos ată în scris de Sfântul Ioan Damaschinul (f 749), care a formulat iniţia că „taina ortodoxiei constă în iconomia divină de a se împlini lume viaţa şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos Cel întrupat”, icată în lucrarea sa Acrivia sau Dogmatică ortodoxă (Migne, P. G. 94,)81 şi P. G. 150, c. 324). S-a scos în relief armonia căilor de cunoaş-e după indicaţiile lui Mihail Psellos (f 1097) şi încrederea în harul ntei Treimi, după precizările Sjântului Grigorie Palama (f 13 noiem-Î 1359), care necontenit se revarsă asupra credincioşilor (katabasis) e a-i ridica la îndumnezeire (anabasis). S-a accentuat apărarea Orto-: iei faţă de orice fel de „uniatism”, ca cel de la Florenţa (1439), păs-id totuşi înţelegerea cuvenită faţă de ceilalţi creştini, după cum a ivat patriarhul Alexandriei Meletie Pigas (1590-1601). Privită în ge-al, teologia ortodoxă din această perioadă cuprindea următoarele ele-ite: concepţia teocratică şi hristocratică, ambele promovate şi păs-; e de Biserica ortodoxă a Răsăritului, după cum se pronunţase în 3t sens încă Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451, prin pre-irea: „încolo să ferim împreună Biserica ortodoxă de vreo alunecare” msi VI, c. 693). Din sec. XVI înainte, Biserica ortodoxă se mai dis-ea prin păstrarea „Bizanţului după Bizanţ”.

Cea mai importantă şcoală teologică din spaţiul grec era cea din stantinopol, numită Academie sau Marea şcoală a neamului. Începu-le ei coboară până la mijlocul secolului XV, la Ghenadie Şcolarul i5-1456; 1462-1463; 1464-1465), dar mărturii precise există din 3 când patriarhii Ioasaf II (1554-1565), Mitrofan III (1565-1572; 3-1580), Ieremia II (1572-1579; 1580-1584; 1587-1595) susţineau ă şcoli: una elementară, în care se preda scris-cititul şi socotitul ă Ceaslov, Octoih, Psaltire şi Păscălie, şi a doua superioară, un co-i, în care se preda dialectica, retorica, morala, literatura, mate-ica, astronomia, fizica, mai târziu medicina, după manuale greceşti lizantine (matematica după Euclid, filosofia după Nikifor Vlemide 1272), astronomia cu „zodiacul” după Teodor Metonitul, precursor nui Nicolae Kopernic (f 1543) şi Ioan Kepler (f 1630) şi teologie, ă scrisul patristic şi mai ales după Acrivia Sfântului Ioan Damaschin 49), precum şi după Sfântul Grigore Palama (f 1359) cu: Teologia Inii divine sau a Cerurilor deschise. Caracterul acesta s-a menţinut î vremea dascălilor 'TeofilKoridaleu (sec. XVI) şi Ioan Kariofil 692), ucenicii patriarhului Kiril Lukaris (1620-1638, cu cinci între-ri) şi mai ales ai lui Alexandru Mavrocordat şi Sevastos Kimenitis 5-1698).

Era apoi Şcoala de la Veneţia, cam tot din vremea celei constanti->litane, excelând prin tipărituri, susţinute de arhiepiscopul Gavriil ras (1616) şi de profesorul Thomas Flanginis (1636). În sec. XVIII alăturat şcolile din Athos, Patmos, Janina, Smirna, Chios, Bucureşti îşi, predominând în toate competiţia între două curente: vorbirea xierea în stil popular, susţinută de Vikentios Damadas, Teoklitos arkides (f 1860), Neofit Vamvas (f 1855) şi cel arhaizant al lui Ev-ie Vulgaris (f 1806), Dukas şi Constantin Oikonomos (f 1857), care: iau stilul clasic.

În afară de spaţiul grecesc, existau şcoli locale la Braşov (1595) ci antencedente de două secole, la Cotnari (1561), la Iaşi (1640), Putna ş Neamţu, la Târgovişte (1546), apoi la Liov şi Vilna, la Novgorod şi Ser ghievo în Rusia, la Karloviţ (1695) ş.a. în spaţiul rusesc, importanţă mar au dobândit Academia movileană de la Kiev (1631), şcolile greco-slavo latine de la Moscova (1649), Petrograd (1721) şi Kazan (1723), până câni ţarul Petru cel Mare (1682-1725) şi ţarina Ecaterina a Ii-a (1769-1796 au introdus şcolile moderne, elementare şi medii, în foarte multe oraşi şi au întemeiat Universităţile din Petrograd şi Moscova.

Cum însă Kievul cu Academia era încorporat atunci în Polonia atî de catolică, se explică de ce a existat şi o oarecare influenţă catolic scolastică şi chiar una protestantă în teologia ucraineană şi rusă, şi mul mai puţin în cea greacă: pentru că unii viitori teologi slavi au studia în colegii iezuite, sau de alte tipuri la Roma, Padua, Viena, Paris sai Oxford, precum au fost fraţii greci: Ioanikie (f 1717) şi Sofronie Lichu dis (f 1730), ruşii Teofan Prokopovici, mitropolitul Novgorodulu (f 1736), Ştefan Iavorski, arhiepiscop de Cernigov (f 1722) şi alţii. Metoda de predare era cea dialectică, care consta în parafrazarea textulu cu alte cuvinte. La ruşi erau imitate metodele scolastice, dar se păstr; combaterea pretinsei Uniri de la Florenţa (1439).

Dintre ramurile teologice au înflorit mai mult – cum era şi firesi într-o epocă de atâtea cotroverse – polemica şi studiile practice, litur gica şi omiletica. Se întâlnesc totuşi şi opere sistematice şi mai ales dogmatice, cum au fost ale lui Gh. Koresios, Damadas, Evghenie Vul-garis, Atanasie din Păros, după cum s-au scris şi câteva opere exegetici şi istorice.

B. La greci, s-a manifestat la începutul secolului XVI teologu Maxim Grecul, care 1-a cunoscut pe Ieronim Savonarola la Florenţa ş apoi a activat la Moscova, realizând astfel contractul intercreştin primordial. Apoi cel mai cunoscut teolog a fost Meletie Pigas, patriarhu Alexandriei (1590-1601), care era din Creta, studiase la Padua, cunoşte; latina, greaca, siriaca, araba şi ebraica. A fost un om cu viaţă foart” demnă, evlavios şi cultv A scris între altele un dialog despre Creştinu ortodox, un tratat Despre stăpânirea papei, mai multe predici şi pests 300 scrisori dintre care, cele către ortodocşii din Polonia şi către protestanţii care voiau să se unească cu răsăritenii sunt cele mai importante

Despre Ieremia II „cel Mare” al Constantinopolului (f 1595) şi polemica lui temeinică şi energică cu protestanţii şi cu catolicii s-a seri; mai înainte. Apoi, Manuil Malaxos (sec. XVI) a fost autor al unui No-mocanon = Pravilă, tradusă şi în româneşte, şi al unei Istorii a Patriar hiei din Constantinopol, păstrată în Turcograecia lui Martin Crusiu: (i* 1607); Maxim Peloponisianul a scris o lucrare în care combătea cel< 7 puncte deosebitoare dintre catolici şi ortodocşi, lucrare tradusă îr 1699 în româneşte sub titlul Carte sau lumină şi răspândită gratuit d„ Constantin Brâncoveanu (1688-1714) românilor ardeleni, tocmai cânc se săvârşea aci uniaţia cu Roma. La fel merită să fie pomenit episcopu Maxim Margunios (- 1602) şi Gavriil Seviros, arhiepiscop de Filadelfh (- 1616), ambii polemişti contra latinilor, primul mai îngăduitor, chiai nionist, celălalt mai radical. Primul a scris un tratat despre „Filioque” un dialog între un grec şi un latin, iar celălalt, celebrul tratat Despre aine (tradus şi în româneşte), despre diferenţele între cele două Bise-ici şi altele.

La începutul secolului XVII a apărut la Alexandria curentul „neo-lenismului”, susţinut pe linie teologică de patriarhii Meletie Pigas şi iiril Lukaris şi de alţii, care avea un caracter de renaştere ca Iluminism rtodox. El se rezema pe concepţia antică despre libertate şi indepen-snţă, patriotism şi democraţie, pe concepţia bizantină cu privire la uni-itea de stat (acum cea greacă), pe principiile Ortodoxiei inflexibile şi e aprecierea rezultatelor ştiinţelor moderne. Astfel grecilor le insufla iraj în viaţă, românilor le întărea conştiinţa etnică spre generalizarea mbii române în Biserică şi stat, iar ruşilor le deschidea porţile marilor moştinţe contemporane.

În secolul XVII s-au impus între numeroşii autori greci Mitrojan ritopoulos (f 1640) şi patriarhul Kiril Lukaris (f 1638), despre care s-a ¦ris mai înainte. Apoi era predicatorul şi dascălul Meletie Sirigos ¦ 1662), care a corectat Mărturisirea de credinţă ortodoxă a mitropoli-ilui Petru Movilă şi care a scris o lucrare originală: Predici la toate iminicile peste an din care unele au fost susţinute încă în timpul sino-ilui la Iaşi; a mai scris Combaterea lui Kiril Lukaris (tipărită la Bucu-bşti în 1690), comentarii la Origen, o traducere a Instituţiilor împăra-ilui Justinian (527-565) şi mai ales o explicare a Liturghiei ca răspuns întrebările patriarhului rus Nikon. Dintre dogmatişti şi polemişti s-a ipus Gh. Koresios (- 1661), care 1-a combătut pe valdensul Antoniu îger, scriind mai ales opere despre Taine, predestinaţie, liberul arbi-u, cultul icoanelor etc. Şi a combătut pe latini cu tratate contra lui îllarmin, despre Filioque, primat etc.

O pleiadă întreagă de scriitori neoelenişti s-a ridicat împotriva re-îgaţilor Arcudius, Allatius, Mat. Kariofil, şi mai ales a lui Nic. Comnen îpadopol, profesor la Universitatea din Padua al cărei istoric 1-a scris 1626, militând pentru unirea Bisericilor. Combatanţi reprezentativi au patriarhii de Ierusalim: Nectarie (f 1669), Dositei H Notară 1707) şi nepotul său Hrysant Notară (f 1732), care au avut de suferit n pricina amestecului catolic în Palestina, fapt pentru care au trăit ai mult în ţările noastre. Nectarie a scris cel mai solid tratat despre imatul papal (tipărit în 1692 la Iaşi şi retipărit adesea în greceşte), mascând îndeosebi pofta de dominaţie a papilor. Dositei II Notară a st cea mai mare personalitate istorică de la sfârşitul sec. al XVII-lea. Tervenind cu personalitatea lui covârşitoare în conflictele dintre cato-: i şi protestanţi, Dositei a apărat şi precizat doctrina ortodoxă, scriind ntra protestanţilor Mărturisirea din 1672 şi contra rătăcirilor calvini-nte, cât şi contra catolicilor prin publicarea monumentalelor tomuri: împăcării, Iaşi 1692-1694, al Iubirii, Iaşi 1698 şi al Bucuriei, Râmnic 05, în care reeditează tot ce era mai important în polemica antilatină la Fotie până la Nectarie. Dositei II Notară e important şi ca istoric, în lucrarea Istoria patriarhilor de Ierusalim, t. I-II, Bucureşti, 1715, eră foarte preţioasă şi plină de informaţii vechi şi noi. Ca să comple-ze pe unchiul său Hrysant (care fusese şi la Paris), publică preţioasele cărţi Syntagmation, manual de statistică despre cele 5 Patriarhii ortoc o descriere a Ţării Sfinte şi Despre oficiile bisericeşti.

Alături de el s-a situat mitropolitul Meletie al Atenei (-j- 1714) studii la Veneţia, care a compus cea mai completă Istorie biserice de la Hristos până la anul 1695, orientându-se în expunere după cei riile magdeburghense, dar scriind în sens ortodox şi cu deosebită tlcă la adresa „unirii” de la Florenţa (1438-1439). Lucrarea a fost blicată la Viena în 1783.

Ilie Miniat (f 1714) a fost profesor la Veneţia, Korfu şi Kefalc apoi predicator la Constantinopol şi ambasador la Viena şi Iaşi; a cel mai complet şi mai sistematic manual de polemică antilatină, Pi scandelei, tradusă în aproape toate limbile europene (în româneşte Veniamin Costachi (1803-1808; 1812-1842), Iaşi, 1844). Dar tot de cunoscut este şi prin predicile sau Didahiile sale, traduse de trei în româneşte, predici în care ideile religioase se amestecau adeseor cele filosofice şi ştiinţifice ale epocii.

Fraţii Ioanichie şi Sofronie Lichudis (f 1717 şi f 1730) au fost fo învăţaţi şi talentaţi, activând în Rusia în problema corectării căr bisericeşti şi a judecării patriarhului Nikon (1652-1658), au coi şcolile greco-slavo-latine din Moscova (1685). Evghenie Vulgaris (17. 1806) a fost cel mai cult şi mai profund dintre toţi teologii greci d finele secolului al XVIII-lea. A studiat la Padua filosofie, teologi limbile clasice şi moderne (ştia vreo 10 limbi străine), matematic ştiinţe naturale. Căutând să formuleze adevărurile filosofice şi teolo în haina marilor gândâtori occidentali (Descartes, Leibniz, Wolf), torii săi din Ianina şi mai târziu din Athos, unde a deschis o acadc-între 1753-1758, l-au alungat socotindu-1 eretic pentru că difuza ziţia heliocentrică a lui Kopernic. Chemat la Marea şcoală a neam de la Constantinopol, pe care a dus-o la cea mai mare strălucire, ghenie Vulgaris a plecat în Viena să-şi tipărească unele cărţi. De a fost invitat de Ecaterina cea Mare (1762-1796) în Rusia unde a făcut episcop de Cherson, iar mai târziu membru al Academiei din trograd, unde a şi murit, fiind îngropat la mânăstirea Alexandru Nev! Dintre opere se impun mai ales Teologhikonul (un manual clasic dogmatică), o Mărturisire ortodoxă, o Retorică, o ediţie a operelor Teodoret, o traducere a tratatului clasic despre Filioque, scris de A. nikov, traduceri din clasici şi multe alte tratate ştiinţifice şi isto

De o particularitate tot atât de mare s-a bucurat compatriotul din Korfu, Nikifor Theotokis (f 1800), care. A studiat tot atât de enc pedic în Italia şi a predat ca profesor la Constantinopol şi Iaşi. A ui lui Vulgaris în scaunul de episcop de Cherson, iar mai târzâu la A; han. Predicile la Duminici şi sărbători de peste an (Kiriakodromion fost atât de mult citite, încât au fost reeditate şi traduse în mai rr limbi (în româneşte de Veniamin Costachi, Iaşi 1811).

Nicodim Aghioritul (1748-1809) a fost cel mai productiv ser pe tărâm duhovnicesc. Afară de tipărirea Pidalionului la Lipsea în el a dat şi Tâlcuirea celor 14 Epistole pauline, apoi ale lui Teofilac Ohridei (f 1118), apoi Filocalia (2 voi.), Războiul nevăzut, HrisU

, martirologiu, Neon ecloghion, Noul Sinaxar etc, toate lucrări de e şi luminare. Exegeză a scris şi Antim, patriarhul Ierusalimului j-1808), mai ales la Psalmi.

C. La sârbi, merită să fie amintit în primul rând pedagogul popu-Zaharia Ştefanovici Orfelin (-1785), care semăna învăţătură în r. Alături de el activa pe tărâm teologic arhimandritul lovan Raid 101), student la Kiev şi Moscova, căutător înfrigurat după docu-; e prin Polonia, ţările române, la Constantinopol şi Athos. A fost ii la Karloviţ, Timişoara, Novi-Sad, apoi călugăr la mânăstirea 1, corector la Viena de unde s-a retras din cauză de boală. Marea seră este Istoria slavilor mai ales bulgari, croaţi şi sârbi, în 4 voneterminată, greoi scrisă, dar plină de documente culese din ca lui Gh. Brancovici de la Karloviţ şi din alte arhive. Cartea sa ninat istoriografia sârbă. A mai scris Predici, un Catehism, plănuia îtreg „corp teologic”. Dositei Obradovici (f 1811) se numără de ase-¦a între sârbii culţi ai vremii.

'ntre muntenegreni s-a remarcat şi familia de regi şi mitropoliţi wici, între care Vasile (1766) a scris o istorie a Muntenegrului, pe o tipări în Rusia, unde a călătorit de trei ori după ajutoare.

, a bulgari, singurul nume cunoscut din perioada aceasta a fost că-ul Paisie de la Hilandar, care în 1762 a scris frumoasa Istorie a irilor, operă care a revoluţionat conştiinţa bulgarilor.

1. La români, iniţierea unui scris propriu s-a datorat oficializării ni româneşti prin mitropolitul Teoctist al Moldovei, pe la anul 1453, care a uşurat realizarea în multe regiuni româneşti, Maramureş, ava, Transilvania, Braşov şi în Ţara Românească, a primelor manu-¦ româneşti din Sfânta Scriptură şi din cărţi de cult, precum şi texte

(scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung din 1521). Manuscrisele folosite apoi de tipografii români Filip Moldoveanu la Sibiu (1544)

Diaconul Coresi la Braşov pentru primele tipărituri româneşti -1581), fapt care dovedea totodată şi existenţa unor cititori învă-ncă din secolul XVI. Cât priveşte pe Coresi, el era din principiu sar al Reformei.

^poi, în secolul XVII, au apărut, între multele tipărituri, frumosul Testament de la Bălgrad (1648) şi, ca încoronare a activităţii bi-româneşti, Biblia de la Bucureşti (1688) sau Biblia lui Şerban, care lese gradul înalt teologic al traducătorilor români, precum şi capa-a de tipărire. Cu ocazia disputei din 1691 între patriarhul Do-II Notară al Ierusalimului (1669-1767) şi elevul lui Teofil Cory-

(sec. XVI), reorganizatorul Şcolii greceşti din Constantinopol, şi Kariofil (f 1692), acuzat pe nedrept de influenţe eterodoxe, Con-n Brâncoveanu, Antim Ivireanu, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, Constantin Cantacuzino Stolnicul, au păstrat poziţia justă. In epoca iotă din secolul XVIII s-au realizat cele mai multe ediţii de cărţi lt.

'rintre personalităţi binecunoscute în Istoria Bisericii Ortodoxe ne, merită amintire deosebită mitropoliţii Varlaarn (1632-1653) şi Dosoftei (1673-1686), care s-au arătat mari creatori ai limbii literare româneşti, precum şi serioşi apărători ai Ortodoxiei şi ai culturalizării poporului în limba maternă; mitropoliţii Ştefan, Teodosie Veşte-meanul şi Antim Ivireanu din Ţara Românească; Simeon Ştefan şi alţii de la Bălgrad; episcopii Damaschin şi Chesarie de Râmnic; arhim. Vartolomeu Măzăreanu de la Academia teologică din mânăstirea Putna-şi Paisie Velicicovschi, îndrumător al monahismului şi al culturii româneşti de la Dragomirna, Neamţu şi Secu, ambii în secolul XVIII; pe lingă toţi aceştia, este de menţionat de asemenea mulţimea de scriitori^ copişti, dieci, tipografi şi alţii, mai mult anonimi, dar harnici la scris şi tipărit.


Yüklə 2,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   ...   76




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin