Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Pentru Albania:

G. Maksutovici, La solidarite des peuples avec la lutte du peaple albanais pour l'independence (1877-3932; în „Revue des Etudes Sud-Est Europeennes”, XV (1977), nr. 4, p. 737-750.

Situaţia vechilor patriarhii ortodoxe ale Răsăritului*

Biserica ortodoxă a Răsăritului este constituită astăzi din nouă patriarhii, cinci vechi şi patru noi, şi din peste zece Biserici ortodoxe autocefale sau autonome cu rang de arhiepiscopie.

În numărul celor cinci vechi patriarhii ortodoxe se află următoarele Biserici: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol şi cele trei patriarhii apostolice ale Răsăritului: Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, şi Patriarhia Georgiei, a cărei Biserică s-a declarat autocefală în 556 şi recunoscută ca atare la 604 de celelalte Biserici.

A) Patriarhia ecumenică de Constantinopol. Potrivit vechilor rân-duieli canonice, Patriarhia de Constantinopol ocupă prin hotărârile canonului 3 al Sinodului II ecumenic de la Constantinopol, din 381, şi ale canonului 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din 451, primul loc de onoare, nu de jurisdicţie, în sânul Bisericii ortodoxe.

Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.

Titlul de Patriarhie Ecumenică nu 1-a avut de la început, ci numai i secolul al Vl-lea. Pentru prima oară în istorie, denumirea de Pairii ecumenic s-a dat de către împăratul Justinian cel Mare (527- >), în aprilie 533, patriarhului Epifanie de Constantinopol (520-535). Timpul patriarhului de Constantinopol Ioan VI Postitorul (582-595), hotărât, printr-un sinod local ţinut la Constantinopol în 588, ca toţi riarhii Bisericii de Constantinopol să poarte în viitor titlul de pa-irhi ecumenici, pe care-1 poartă până astăzi, fără ca prin acest titlu impieteze autoritatea sau jurisdicţia celorlalţi patriarhi ai Bisericilor todoxe.

De la 29 mai 1453, Patriarhia de Constantinopol se află până azi) stăpânirea turcească. Patriarhiile apostolice din Răsărit: Alexandria Antiohia au reuşit”să se elibereze de dominaţia turcilor. În prezent,; xandria şi Antiohia se află în ţări cu majorităţi musulmane, ca iptul şi Siria, iar patriarhia de Ierusalim funcţionează din 1947 în tul Israel.

Un nou spirit de viaţă şi dorinţă de libertate s-a răspândit în toată ropa, după Revoluţia franceză din 1789. Popoarele ortodoxe din Bal-îi, care gemeau sub dominaţia turcească, încep lupta de eliberare şi tigare a independenţei lor, care a durat tot secolul XIX şi primele ia decade ale secolului XX.

La începutul secolului XIX, Patriarhia de Constantinopol mai avea ă 138 de mitropoliţi şi episcopi sufragani.

Potrivit reformei bisericeşti din 1763 a patriarhului Samuil I Hanidis (1763-1768; 1773-1778), conducerea Patriarhiei Ecumenice o? A Sinodul patriarhal compus din patriarh şi 11 mitropoliţi. Primii; ru mitropoliţi numiţi gheronti (bătrâni) formau comitetul executiv, ă de care nu se lua nici o decizie mai importantă în viaţa Patriarhiei, ntru problemele financiare şi administrative, gheronţii cereau sfatul or mireni mai de frunte, boieri fanarioţi sau negustori bogaţi, care ajutau în raporturile oficiale cu statul turc. Marele logofăt, marele nom, protoiereul, sachelarul şi alţi funcţionari exercitau toate atri-ţiile consfinţite de sultan, atât în cele bisericeşti cât şi în treburile ile.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-au desfiinţat în Pe-îsula Balcanică patriarhia sârbă de Ipec şi patriarhia greco-bulgară Ohrida. In timpul războiului turco-austriac dintre anii 1736-1739, triarhul sârb Arsenie IV Ivanovici Sakabent de Ipec s-a refugiat pe itoriul Imperiului austriac cu un număr de 600.000 sârbi şi a păstorit între 1737-1748. Situaţia patriarhiei sârbe de Ipec a devenit tot mai îa. În 1765, patriarhul Kalinic II de Ipec (1765-1766) a cerut patriarhii ecumenic Samuil Hangeris (1763-1768) să treacă sub jurisdicţia triarhiei Ecumenice.

La 11 septembrie 1766, sultanul Mustaţa III (1757-1776) a desfiinţat, ntr-un berat, patriarhia sârbă de Ipec (Peci) şi o supuse Patriarhiei umenice, sub care a rămas până la 12 septembrie 1920, când s-a re-bilit patriarhia sârbă. Un an mai târziu, în 1767, a fost desfiinţată şi triarhia greco-bulgară de Ohrida, pentru a nu mai face concurenţă triarhiei Ecumenice în Balcani.

La sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, situaţia P; triarhiei Ecumenice începe să se amelioreze. Izbucnirea revoluţiei gr< ceşti, la 21 martie 1821, a agravat însă între 1821 şi 1829 situaţia P; triarhiei Ecumenice, a clericilor şi credincioşilor greci.

În timpul revoluţiei, la 10 aprilie 1821, a fost spânzurat la poari bisericii Patriarhiei din Constantinopol, patriarhul ecumenic Grigorie (1797_1798; 1806-1808; 1818-1821), împreună cu alţi 12 mitropoli şi episcopi şi numeroşi clerici şi credincioşi.

Prin pacea de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829 s-a recunci cut independenţa Greciei şi s-au creat condiţiuni mai bune şi pentr Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Se inaugura acum în Imperii otoman perioada numită în limba turcă tanzimat – a reformelor, pri care conducătorii progresişti turci se străduiau să dea statului turc structură europeană, pentru a-i prelungi existenţa.

Proclamarea independenţei naţiunii greceşti la 1/12 ianuarie 182 la Epidaur, în nord-estul Peloponezuiui, independentă prin tratatul c la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, a creat o situaţie nouă pentr Patriarhia Ecumenică, Grecia dorind să se administreze singură şi di punct de vedere religios.

Datorită presiunilor marilor puteri europene şi interesului arăţi faţă de creştinii din Imperiul otoman, sultanul Abdul Megid (1839-1861) a fost constrâns să dea la 3 noiembrie 1839 „Hatti-Şeriful” de '. Ghiil-Hane, prin care se garanta creştinilor libertatea de conştiinţ libertatea cultului, egalitatea în faţa legii, siguranţa vieţii şi averi Sultanul îşi dădea seama de mersul evenimentelor şi a impus ca ace act să fie citit în prezenţa sa, a miniştrilor, a înalţilor demnitari rel gâoşi, admininistrativi şi militari, a patriarhilor creştini, grec şi armea: a marelui rabin, a şefilor corporaţiilor şi a reprezentanţilor diplomat! Ai statelor străine.

În timpul crizei orientale pentru rezolvarea „chestiunii Orientului care a dus în cele din urmă la războiul Crimeii, din 1853-1856, P; triarhia Ecumenică a avut de suferit unele presiuni din partea Biseric catolice, susţinută atunci de Franţa prin diplomaţia împăratului Nap leon III (1852-1870), de Imperiul austro-ungar şi de regatul Sardinie precum şi din partea Bisericilor protestante, existente atunci în Angli Olanda, Prusia ş.a.

Prin acordarea autocefaliei Bisericii greceşti la 29 iunie/11 iulie 185 de către Patriarhul ecumenic Antim IV (1841-1845; 1848-1852), ji risdicţia Patriarhiei Ecumenice s-a redus foarte mult.

Un nou act imperial – Iradeaua din 6 iunie 1853 – fu emis c sultanul Abdul Megid, prin care întăreşte din nou stipulaţiile „Hatt Şerifului” de la Ghul-Hane, din 3 noiembrie 1839. Se accentuează acu reforma vieţii interioare a Bisericilor greacă, armeană, catolică-armeai şi a Cultului mozaic din Imperiul otoman.

După terminarea războiului Crimeii, încheiat prin pacea de la Par din 13/25 februarie – 18/30 martie 1856, sultanul Abdul-Megid, la inşi tenta puterilor europene, a fost constrâns să dea la 18 februarie/2 ma tie 1856 edictul Hatti-Humayium = Scrisoare imperială sau Scrisom jrafă, prin care se garanta din nou libertatea creştinilor de toate; siunile şi se defineau raporturile dintre Imperiul otoman şi Palia Ecumenică. Actul prevede restrângerea jurisdicţiei Patriarhiei în irile civile ale supuşilor ortodocşi, dar s-a promis creştinilor o ega-: completă de drepturi. Li s-a dat voie să facă uz de clopote, să-şi scă şi repare bisericile şi s-a abrogat legea care pedepsea cu moar-De mahomedanii care ar trece la creştinism. Se asigura totodată DUirea clerului în aşa fel ca să se evite abuzurile în perceperea or. Creştinii puteau fi admişi în funcţiile de stat, precum şi în şco-; ivile şi militare ale Imperiului otoman. S-a impus, însă, serviciul ar şi creştinilor, de care mai înainte erau scutiţi. Aceste promisiuni ămas doar drepturi nominale, căci, în realitate, nu s-au respectat.! N aprilie 1857, Poarta Otomană a cerut Patriarhiei de Constanti-l să numească un consiliu provizoriu spre a alcătui un proiect de pentru administrarea bisericească în spiritul dispoziţiilor din edic-nperial „Hatti-Humayium” din 1856.

S-a alcătuit Legea din ianuarie 1860, după care s-a condus arhia Ecumenică până la tratatul de pace dintre Grecia şi Turcia, 4 iulie 1923, de la Lausanne – Elveţia.

Această lege, în şapte capitole cuprinde hotărâri referitoare la ale-t şi întronizarea patriarhului ecumenic, a mitropoliţilor şi episcopi-a organizarea Sinodului patriarhal compus din patriarh şi 11 mi-liţi, la alegerea unui consiliu mixt de clerici şi mireni, alcătuit din arh, trei mitropoliţi şi opt mireni, care să se ocupe de veniturile eltuielile Patriarhiei, la raporturile patriarhului cu mitropoliţii şi Dpii sufragani, la organizarea mânăstirilor, la salarizarea clerului demnitarilor patriarhali.

^a începutul anului 1867, grecii din insulă Creta s-au răsculat. Pen-potoli lucrurile, sultanul Abdul-Aziz (1861-1876) acordă insulei, n-a putut obţine încorporarea la noul stat grec, un regulament ic, un fel de constituţie.

Cererea Bisericii bulgare din 1859 de a crea un exarhat indepenşi alungarea ierarhilor greci din Bulgaria a complicat şi îngreuiat situaţia Patriarhiei Ecumenice. Cum se ştie, la insistenţa contelui iev, reprezentantul Rusiei pe lângă Poarta otomană, sultanul Abdulprintr-un firman publicat la 12 martie 1870, a recunoscut bulgaânfiinţarea exarhatului, iar aceştia, la 23 februarie 1872, şi-au ales imul lor exarh. /n Sinodul întrunit la Constantinopoi în septembrie-octombrie 1872, „rhii Răsăritului, anume cei din Constantinopoi, din Alexandria, hia (fără patriarhul Chirii al II-lea al Ierusalimului (1845-1872) liepiscopul Ciprului) au respins cererea bulgarilor, acuzând Biserica ră de filetism = iubire exagerată de neam, şi au declarat-o schis-ă. Prin ieşirea Bisericii bulgare de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecu-: e, autoritatea acesteia s-a restrâns şi mai mult.

Biserica bulgară a rămas în situaţia de „schismă” din 1872 până februarie 1945, când patriarhul ecumenic Veniamin I (1936-1946) cat schisma bulgară.

I

I

Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, încheiat mai întâi prin pacea de la San Stefano din 19 februarie/3 martie 1878, apoi prin pacea de la Berlin din 1/13 iulie 1878, a adus însemnate modificări în situaţia Patriarhiei Ecumenice.

Astfel, în 1879 Tesalia şi o parte din Epir s-au unit cu Grecia, iar mitropoliile de aci au intrat în 1881 sub jurisdicţia Bisericii Greciei.

Patriarhul ecumenic Ioakim, III (1878-1884; 1901-1912) a acordat Bisericii sârbe, la 20 octombrie/l noiembrie 1879, autocefalia bisericească, fapt care a contribuit la restrângerea şi mai mare a jurisdicţiei Patriarhiei Ecumenice.

România, obţinând recunoaşterea independenţei sale politice prin pacea de la Berlin din 1/13 iulie 1878, a luptat pentru recunoaşterea independenţei sale religioase sau a autocefaliei bisericeşti. Aceasta a fost declarată prin Decretul organic din 3 decembrie 1864, promulgat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), dar abia după douăzeci de ani Patriarhia Ecumenică a recunoscut autocefalia Bisericii Qrtodoxe Române, prin tomosul sinodal acordat ei, la 25 aprilie 1885, de patriarhul Ioakim IV (1884-1885), Biserica română devenind de acum înainte Biserică soră a Patriarhiei Ecumenice. Prin acordarea autocefaliei Bisericii române, jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice s-a micşorat foarte mult, iar situaţia ei materială s-a îngreuiat, dat fiind că Ţara Românească şi Moldova au fost secole de-a rândul susţinătoarele şi sprijinitoarele Patriarhiei de Constantinopol, precum şi ale celorlalte Patriarhii apostolice, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim.

În 1898, insula Creta a obţinut autonomia politică în cadrul imperiului otoman, iar în 1913, a fost anexată la Grecia. Din punct de vedere religios, însă, Biserica Cretei a rămas mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, până la 28 februarie 1967, când Sinodul patriarhal din Constantinopol, prin decizia nr. 283, i-a acordat autonomia.

Prin acordul încheiat la 8/12 martie 1908, între guvernul Greciei şi Patriarhia Ecumenică, Biserica Greciei şi-a extins jurisdicţia asupra comunităţilor greceşti din Europa, cu excepţia Veneţiei, care a rămas mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, precum şi asupra comunităţilor greceşti din cele două Americi.

La acest acord s-a renunţat, însă, la 1/14 martie 1922, când patriarhul ecumenic Meletie IV Metaxakis (1921-1923) a supus din nou comunităţile greceşti din Europa, America, Australia şi Noua Zeelandă jurisdicţiei Patriarhiei Ecumenice, sub care acestea au rămas până astăzi.

Unele schimbări în viaţa Patriarhiei Ecumenice au adus şi războaiele balcanice din anii 1912-1913, duse de Alianţa balcanică, formată din: Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru, contra Imperiului otoman, pentru eliberarea popoarelor lor.

La 28 noiembrie 1912, în Congresul naţional din oraşul Vlore, Albania s-a proclamat independentă.

Primul război balcanic din 1912 s-a încheiat prin pacea de la Londra din 30 mai 1913, prin care s-a consfinţit victoria Alianţei Balcanice asupra Turciei şi s-a recunoscut independenţa Albaniei.

Cel de al doilea război balcanic, din 19i3, s-a încheiat prin pacea de la Bucureşti, din 28 iulie/10 august 1913, în care Greciei i-a revenit dul Macedoniei şi vestul Traciei, Serbiei nordul Macedoniei, iar Turcia rămas cu Tracia răsăriteană şi oraşul Adrianopol.

Cu toate că Macedonia şi nordul Greciei au intrat în componenţa îtului grec, Patriarhia Ecumenică şi-a păstrat totuşi jurisdicţia asupra lor patruzeci de mitropolii din Macedonia şi nordul Greciei până în 28, când, printr-un nou acord, aceste eparhii au trecut definitiv sub risdicţia Bisericii Greciei.

În urma războiului balcanic din 1913, Patriarhia Ecumenică şi-a tins jurisdicţia şi asupra celor douăzeci de mânăstiri din Muntele; hos, centru monahal interortodox, iar teritoriul a fost anexat Greciei. Ile douăzeci de mânăstiri principale sunt următoarele: Lavra Sfântului; anasie, Vatoped, Ivir, Hilandar (sârbă), Dionisiu, Cutlumuş (care a 3t a Ţării Româneşti), Pantocrator, Xiropotam (Seou), Zografu (bul-ră), Dohiar, Caracalu, Filotei, Simonpetra, Sfântul Pavel, Stavronichita, înofon, Grigoriu, Esfigmenu, Sfântul Pantelimon sau Rossicon (rusă) Costarnonit.

Aceste douăzeci de mânăstiri, dintre care 17 aparţin călugărilor sci, una sârbilor, una bulgarilor, una ruşilor, la care adăugăm şi schi-rile româneşti Prodromul şi Lacu, formează o federaţie sau republică) nastică condusă de un consiliu cu reşedinţa la Karya, capitala pe-isulei, după un statut promulgat în 1926 şi un regulament din 1930.

În timpul primului război mondial (1914-1918), Patriarhia Ecume-: ă a trecut prin mari dificultăţi, pentru că Imperiul otoman s-a ală-rat de la 23 noiembrie 1914 Puterilor centrale, Germania şi Austro-îgaria, în timp ce Grecia s-a alăturat, din 1917, Puterilor Antantei: anta, Anglia şi Rusia. Intre 1920 şi 1923, Constantinopolul a fost ocu-t de armatele aliate franco-engleze şi se spera că Constantinopolul şi tedrala Sf. Sofia vor fi redate Bisericii ortodoxe, dar până la urmă îastă speranţă nu s-a realizat.

Potrivit prevederilor tratatului de pace de la Sevres, Franţa, din august 1920, Smirna (Izmir) cu teritoriul înconjurător şi malul eu-oean al Dardanelelor au fost atribuite Greciei, care luptase alături de terile Antantei.

Războiul greco-turc, din 1919-1922, a înlăturat, însă, hotărârile itatului de pace de la Sevres, fiind câştigat de Turcia. Sub conducerea ului conducător al Turciei contemporane, Mustafa Kemal Ataturk S81-1938), situaţia Patriarhiei Ecumenice a fost dintre cele mai grele, urma victoriei Turciei asupra Greciei, s-a procedat în 1922 la un limb masiv de populaţie între grecii din Asia Mică, cei mai mulţi î provincia Trebizonda şi din jurul oraşului Smirna, cu turcii din îcedonia şi Tracia. Au fost acum ucişi sau expulzaţi peste un milion jumătate de greci, încât numărul credincioşilor din Patriarhia Ecume-: ă s-a micşorat foarte mult.

Tratatul de pace de la Lausanne, din 24 iulie 1923, încheiat între ecia şi Turcia, semnat şi de Anglia, Franţa şi Italia, a anulat preverile favorabile Greciei din tratatul de pace de la Sevres, din 10 aust 1920, dar, la insistenţele puterilor europene, îndeosebi ale lordului

N. Curzon (1859-1925), ministrul de externe de atunci al Marii Britanii, s-a hotărât menţinerea mai departe a Patriarhiei Ecumenice în Constantmopol, la locul ei istoric de peste un mileniu şi jumătate. S-au luat, însă, patriarhului ecumenic prerogativele sale politice şi juridice pe care ie avea în calitate de „etnarh” asupra creştinilor din Imperiul turc, acordate în 1454 de sultanul Mahomed II „Cuceritorul” (1451- 1481) şi i s-au lăsat numai prerogativele sale religioase, hotărâre care se menţine în vigoare până azi.

Sfânta Sofia, catedrala Patriarhiei Ecumenice, prefăcută în moschee la 29 mai 1453, a devenit, din 1924, muzeu naţional turc. Prin decretul din 3 decembrie 1934 reformatorul revoluţionar al Turciei moderne, Kemal Atatiirk (1923 – 10 noiembrie 1938) a interzis purtarea costumului preoţesc, cu excepţia patriarhului ecumenic.

Conflictul ivit între grecii din insula Cipru, după 1950, care reprezintă 77,3% din populaţie şi turcii din Insulă, care reprezintă 18,2% din totalul populaţiei de peste 700.000 locuitori, a creat o situaţie dificilă şi grecilor din Constantinopol, cei mai mulţi fiind siliţi să părăsească oraşul.

Acordarea autocefaliei Bisericii Albaniei, la 12 aprilie 1937, restrâns din nou jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. În prezent Patriarhia de Constantinopol are un număr mic de credincioşi circa 10.000 de greci, la o populaţie de peste 2 milioane locuitori cât an Constantinopolul. Ea are, totuşi, sub jurisdicţia ei, peste 4 milioane de credincioşi, datorită mitropoliilor din insulele Dodecanezului şi mitropoliilor din Europa, America, Africa, Australia, Noua Zeelandă şi Extrema Orient, în majoritate greci, împărţiţi în 40 de dioceze cu peste 60 de episcopi şi mitropoliţi şi peste 1.500 de preoţi, despre care vom vorb la capitolul diasporei ortodoxe.

Menţionăm că la 6 septembrie 1955 Patriarhia Ecumenică a avu foarte mult de suferit din cauza unei manifestaţii făcută de turcii dir Constantinopol şi din alte oraşe, contra grecilor şi creştinilor, luând CÎ pretext faptul că Grecia dorea anexarea insulei Cipru. Într-o singuri noapte au fost 'devastate, incendiate şi jefuite peste 60 de biserici dir cele 80 existente în Constantinopol, unele dintre ele monumente istorice din vremea perioadei bizantine, atingând pagube de peste 50 milioani lire sterline.

Între timp, relaţiile dintre Grecia şi Turcia s-au ameliorat şi o daţi cu acestea s-a ameliorat simţitor şi situaţia Patriarhiei Ecumenice.

În Republica turcă, Patriarhia de Constantinopol are următoarelt mitropolii: 1. Arhiepiscopia Constantinopolului; 2. Mitropolia Calcedo nului, care are zece comunităţi, zece preoţi, şapte şcoli, şase organizaţi de binefacere şi trei asociaţii culturale; 3. Mitropolia de Derkos, car are cinci comunităţi, cinci preoţi, patru şcoli, douăzeci organizaţii de bi nefacere şi treizeci societăţi culturale; 4. Mitropolia insulelor Prinkipoi care are patru comunităţi, cinci preoţi, patru şcoli, două organizaţii d binefacere şi trei societăţi culturale; 5. Mitropolia de Imbros şi Tene dos, care are 12 comunităţi, 12 preoţi, opt şcoli şi patru societăţi cui turale.

În afara graniţelor Turciei, se află sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol mânăstirile Muntelui Athos, încadrate din 1913 la teritoriul Greciei şi Biserica insulelor Dodecanez, cu reşedinţa la Rodos, împărţite în cinci mtiropolii: Rodos, Kos, Karpatos, Kasos şi Leros. Menţionăm că insulele Dodecanezului au fost luate de Italia în urma războiului italo-turc din 1911-1912, dar au revenit Greciei după al doilea război mondial (1939-1945), prin tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947. Mănăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul din insula Pat-mos încadrată la Grecia a depins totdeauna de Patriarhia Ecumenică. Tot sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol se află din 1908 şi Biserica insulei Creta, care, din 28 februarie 1967, a obţinut autonomia, arhepiscopul având reşedinţa în oraşul Heracleion. Biserica insulei Creta are în prezent aproape 600 de mii de credincioşi, 200 de biserici, peste 200 de preoţi.

Patriarhia de Constantinopol s-a bucurat de-a lungul secolelor şi se D'ucură şi astăzi de mare vază şi cinstire în lumea ortodoxă, fiind cen-; rul spiritual al Ortodoxiei, cinstit şi de celelalte Biserici creştine din urne. Ea a dat lumii ortodoxe şi creştinătăţii în general o serie de în-lemnaţi ierarhi în secolele XIX şi XX, dintre care amintim pe următo-¦ii: Grigorie V, spânzurat la 10 aprilie 1821 la poarta Patriarhiei, în impui revoluţiei greceşti; Constantin I Sinaitul (1830-1834), fost călu-; ăr la Muntele Sinai, cu studii în Rusia, un erudit, cum lasă să se vadă a tratatul său Contra armenilor; Antim VI (1845-1848; 1853-1855), unoscut prin Enciclica de la 6 mai 1848, alcătuită ca răspuns în nume-2 patriarhilor ortodocşi de Răsărit la enciclica papei Plus IX (1846- 878): Ad Orientales, în Suprema Petri Sede, din 6 ianuarie 1848, prin are invita Bisericile ortodoxe la unirea cu Roma; Gherman IV, întemeietorul Şcolii din Halki şi a unui spital în Constantinopol; Ioachim I (1878-1884; 1901-1912), apărătorul neînfricat al creştinilor şi mare ditor şi restaurator de biserici; Antim VII (1895-1896), cunoscut prin nciclica sinodală din 1895, prin care a răspuns enciclicii papei Leon III (1878-1903): Praeclara gratulationis, din 20 iunie 1894, prin care vita pe ortodocşi „să se întoarcă la Roma”.

Merită, de asemenea, să fie scoasă în relief figura patriarhului thenagoras I (1949-1972), care a depus eforturi lăudabile pentru întărea Ortodoxiei prin convocarea conferinţelor de la Rodos din 1961, '62 şi 1964, precum şi prin vizitele făcute diferitelor Biserici Ortodoxe, r pe scară mai largă, pentru deschiderea sa faţă de Biserica vechilor-tolici, Biserica romano-catolică şi Bisericile protestante. Întâlnirea sa 1 la Ierusalim, din 4-6 ianuarie 1964, cu papa Paul VI, apoi călătoria la Roma, dintre 26-28 octombrie 1967, ca răspuns la vizita făcută papa Paul VI la Constantinopol şi Efes, între 25-26 iul: e 1967, au? At o atmosferă de destindere între Biserica ortodoxă şi Biserica ro-mo-catolică şi posibilitatea ca din 1968 să se înceapă pregătirea unui ilog teologic între aceste două mari Biserici. Patiarhului Athenagoras e datoreşte iniţiativa prin care s-a ajuns să se înfăptuiască în 1965, în ipul Conciliului Vatican II, ridicarea reciprocă a anatemelor din 1054, n acte simbolice publice, concomitente la Roma şi Constantinopol, săvârşite de cei doi lideri ai creştinătăţii răsăritene şi apusene: Patria) hui ecumenic Athenagoras I şi Papa Paul al Vl-lea.

B) Patriarhia Alexandriei. În secolul XVIII şi XIX, Patriarhia Al< xandriei, formată mai mult din greci, s-a aflat într-o situaţie dificilă.

La 1798, generalul Napoleon Bonaparte debarcă cu armata sa î Egipt, pe care-1 ocupă până la 1801, când englezii debarcă la Abuk 30.000 soldaţi, sub conducerea generalului Abercombie, silind pe france: să părăsească Egiptul.

În prima jumătate a secolului XIX, Egiptul încearcă să se eliberez de dominaţia turcă. Lupta de eliberare a început sub guvernatori Mehmet Aii, de origine albanez, care, în două războaie, în 1832-183 şi 1839-1841, a încercat să scoată Egiptul de sub dominaţia turci dar, prin tratatul încheiat la 13 iulie 1840 între înalta Poartă, Anglii Rusia şi Prusia, el a trebuit să recunoască suzeranitatea sultanului Tui ci ei. Obţinu în schimb autonomia Egiptului şi dreptul de a fi socoti fondatorul unei noi dinastii. El a înţeles că o colaborare cu europen e necesară şi de aceea a acordat oarecari drepturi creştinilor: copţilo mai multe, iar creştinilor ortodocşi, în majoritate greci, mai puţine.

Pe la 1845 Patriarhia Alexandriei avea abia 1750 de credincios majoritatea greci, un patriarh, un episcop şi 50 de clerici, aproape to' călugări. \par