Ion Budai Deleanu

(din partea alegătorilor, a partidelor sau a altor formaţiuni politice ori nepolitice). Tocmai în considerarea faptului că fiecare parlamentar reprezintă Naţiunea în întregul ei, mandatul parlamentar are o natură juridică specifică, din care rezultă şi caracteristicile lui.

El nu este un mandat de drept civil: mai întâi, pentru că el nu intervine în sfera raporturilor juridice civile; apoi, pentru că el nu rezultă dintr-un contract, ci dintr-o manifestare de voinţă colectivă a unui subiect determinat (corpul electoral) făcută în scopul de a produce un efect de drept constituţional29. El este deci un mandat de drept constituţional. Principalele lui trăsături pot fi considerate următoarele: a) Mandatul parlamentar este general, parlamentarul fiind reprezentantul întregii Naţiuni30 şi pentru toate interesele ei; b) Mandatul parlamentar este independent şi irevocabil, parlamentarul manifestându-se în exerciţiul mandatului său fără a fi legat juridic de angajamentele sale faţă de corpul electoral sau de manifestările de voinţă ale acestuia, pe durata mandatului, şi fără a fi expus revocării, în acest sens, art. 70 din Constituţie aduce precizarea că „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Considerând mandatul parlamentar ca o categorie a dreptului public şi stabilind distincţiile dintre acesta şi mandatul civil31, în cele din urmă el a fost definit ca „demnitate publică rezultată din alegerea susceptibilă de aplicare faţă de un singur membru al Adunării Constituante, de altfel retras de la lucrările acesteia). Măsura excede oricărei posibile interpretări ştiinţifice. 29 Alegerea – opinau P. Avril şi J. Gicquel – se prezintă ca un „act-condiţie”, un act juridic care declanşează aplicarea la un individ a unui statut anterior definit; în alţi termeni, alegerea este o nominalizare, comparabilă cu cea de numire a unui fiincţionar, dar Constituţia însăşi determină statutul celui nominalizat (op. Cit., p. 24).

Este totuşi un artificiu, pentru că cel ales pe lista unui partid minoritar şi care rămâne fidel programului acelui partid, efectiv nu reprezintă Naţiunea, ci doar o secţiune a ei. Se poate spune că, întrucât Parlamentul este învestit prin Constituţie cu o putere de natură generală, general este şi mandatul membrilor săi.

M. Constantinescu, I. Muraru, op. Cit., p. 58. S-a precizat astfel că mandatul Parlamentar nu este un „contract”, în sensul art. 1532 C. civ.; drepturile şi obligaţiile ce decurg din mandatul parlamentar sunt stabilite prin Constituţie, prin regulamentele de funcţionare a Camerelor parlamentare sau prin legile electorale; spre deosebire de fandatul civil, mandatul parlamentar este în toate cazurile „expres” şi „general”, iar modalităţile în care încetează sunt fie proprii, fie adecvate.

De către electorat în vederea exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale (puterii poporului) şi care conţine împuterniciri stabilite prin constituţie şi legi”32.

194. Durata mandatului parlamentar. Constituţia precizează că durata mandatului Adunării Deputaţilor şi a Senatului este de 4 ani. Se înţelege, logic, că aceasta este şi durata mandatului parlamentar.

Art. 60 din Constituţie, precizând durata mandatului celor două Camere, adaugă expres că el – mandatul – poate fi prelungit, prin lege organică, în două împrejurări: în caz de război; în caz de catastrofă.

În realitate, există şi alte împrejurări care atrag prelungirea mandatului Camerelor şi, implicit, a mandatului parlamentar. Astfel, în cazul stării de asediu sau al stării de urgenţă, Parlamentul „funcţionează pe toată durata acestora” (art. 93, alin. 2). De asemenea, mandatul Camerelor se prelungeşte „până la întrunirea legală a noului Parlament” (art. 60, alin. 4)33.

Prin această din urmă soluţie s-a urmărit să se asigure continuitatea exercitării funcţiilor parlamentare, îndeosebi a funcţiei de control asupra executivului, întrucât, din aceleaşi raţiuni de continuitate, „Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale” (art. 109, alin. 1). Soluţia este însă criticabilă34: a) Ea are marele neajuns de a situa virtualii candidaţii la alegere pe poziţii inegale, unii având calitatea de parlamentari şi putându-se folosi de această calitate pentru a capta pe alegători, alţii având simpla calitate de cetăţeni, lipsindu-le tribuna parlamentară pentru a-şi face propaganda; b) In perioada de tranziţie, partidul de guvernământ poate obţine adoptarea unor legi propagandistice ori de natură să îngreuneze situaţia noului guvernământ; c) în aceeaşi „Ibidem, p. 60.

33 în această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice (art. 60, alin. 4, teza a doua).

34 Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie a propus o altă soluţii instituţia Delegaţiei Temporare. Adică, până la întrunirea noilor Camere ar fi urmat să se constituie o Delegaţie Temporară – un gen de „mini-parlament” – alcătuită potrivi configuraţiei politice a Parlamentului precedent şi având atribuţii limitate. (Es'e sistemul practicat în unele ţări, precum Spania, Portugalia, Mexic ş.a.). Delegat13 Temporară urma să prezinte un raport noului Parlament. Soluţia n-a fost acceptată.

Perioadă există două categorii de parlamentari, unii cărora le-a expirat fandatul de 4 ani, dar ei continuă să-1 exercite prin „prorogare”35, alţii care au dobândit mandatul prin confirmarea rezultatului alegerilor, dar încă nu-1 exercită. Complicaţiile practice ale unei asemenea situaţii paradoxale vor fi poate mai mari decât dificultăţile teoretice.

Cât priveşte începutul mandatului parlamentar, trebuie aşadar să se distingă între momentul proclamării rezultatului alegerilor şi momentul validării mandatului. După centralizarea şi constatarea rezultatului alegerilor, biroul electoral de circumscripţie, pe baza comunicării făcute de Biroul Electoral Central, eliberează candidatului ales „certificatul doveditor” al alegerii sale ca deputat, respectiv ca senator. Apoi, Biroul Electoral Central înaintează procesele sale verbale, privind rezultatele „definitive” ale alegerilor, Camerei Deputaţilor şi Senatului. Camerele Parlamentului, fiecare în parte, după dezbaterea raportului comisiei de validare, procedează la validarea sau invalidarea mandatelor de deputaţi şi senatori, cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor fiecărei Camere, între cele două momente – eliberarea certificatului doveditor şi validarea mandatului – cel ales este parlamentar, sub rezerva validării mandatului. Aşadar, titlul juridic de ales este dobândit odată cu proclamarea rezultatelor definitive ale alegerilor. Intrarea efectivă în funcţiune a celui ales se produce de la data constituirii legale a Camerelor, adică, potrivit regulamentelor, după validarea a cel puţin a două treimi din mandate.

Mandatul parlamentarului încetează, fie printr-o formă colectivă (la expirarea legislaturii legale sau la data disoluţiei adunării), fie într-o formă individuală (prin deces, prin demisie sau de drept).

Forma individuală de încetare a mandatului poate fi deci: a) voluntară; b) de drept.

Cea voluntară poate fi: a) expresă sau b) tacită. Încetarea voluntară expresă are loc prin demisionarea scrisă. Dacă Parlamentarul, în şedinţa publică a Camerei din care face parte, stăruie în demisia sa sau nu se prezintă în adunare pentru a răspunde

Termenul „prorogare” a fost considerat, izolat, în cursul dezbaterilor din Adunarea c°nstituantă ca fiind „subversiv”.

La întrebarea preşedintelui acesteia în legătură cu demisia, preşedintele declară locul vacant. Demisia este manifestare unilaterală de voinţă a parlamentarului făcută în scopul încetării mandatului său, manifestare nesupusă vreunei condiţii, în baza caracterului facultativ al mandatului. Încetarea voluntară tacită a mandatului are loc prin faptul că parlamentarul acceptă o funcţie sau o calitate care îl face incompatibil cu statutul său de membru al Parlamentului. Forma individuală de încetare de drept a mandatului poate fi obiectivă (descoperirea, ulterior confirmării mandatului, a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare la o pedeapsă complementară, constând în pierderea drepturilor electorale, dacă efectele hotărârii cuprind şi perioada mandatului36, condamnarea parlamentarului la o pedeapsă care implică privarea lui efectivă de libertate37, condamnarea lui, în timpul mandatului, la pierderea drepturilor electorale38). Ocuparea locului devenit vacant se face diferit: de către unul dintre supleanţi, în ordinea înscrierii lor pe listele partidelor sau ale altor formaţiuni politice care au participat la alegeri; în cazul parlamentarilor independenţi39, prin organizarea de alegeri parţiale.

Secţiunea a 2-a PROTECŢIA MANDATULUI PARLAMENTAR

Pentru a asigura parlamentarului condiţiile necesare exercitării mandatului său, el trebuie să se bucure de o protecţie

36 O astfel de împrejurare nu este prevăzută expres, dar ea rezultă implicit prin interpretarea art. 67 din Constituţie, precum şi a art. 10, alin. 1 din Legea electorală.

37 Din interpretarea aceloraşi texte, s-ar putea deduce că mandatul încetează numai dacă parlamentarul a fost condamnat definitiv la pierderea drepturilor electorale. Ar fi însă inexact, întrucât art. 67 din Constituţie şi art. 10, alin. 1 din Legea electorală vizează inaptitudinea morală a „candidatului”. În realitate, „alesul”, indiferent că a fost sau nu sancţionat şi cu pedeapsa complimentară, constând în pierderea drepturilor electorale, prin privarea lui efectivă de libertate se află în imposibilitatea de a-şi exercita mandatul, aşa încât acesta trebuie să înceteze. (Este efectul ce decurge din pedepsele accesorii, conform art. 71 şi 64 din Codul penal).

Avenv în vedere ipoteza în care fapta infracţională, care ar atrage pedeapsa principală, a fost graţiată, iar graţierea, de regulă, nu are efect asupra pedepselor complementare.

39 Sistemul practicat, de înscriere a unor candidaţi independenţi pe listele partidelor sau ale altor formaţiuni politice, este anacronic. Un astfel de sistem complică Ş1 problema ocupării locurilor vacante.

Specială. În sens restrictiv, pot fi incluse în sistemul măsurilor de protecţie a mandatului parlamentar incompatibilităţile şi imunităţile. În sens larg, însă, mai pot fi integrate în acest sistem indemnităţile şi regimul disciplinar propriu.

195. Incompatibilităţile. Regulile privitoare la incompatibilităţi au ca scop protecţia şi independenţa celui ales41. Ele implică o alegere, din partea celui în cauză, între mandatul parlamentar şi o funcţie, publică sau privată42, sau orice altă activitate

40 Indemnităţile sunt considerate – şi ele – măsuri de protecţie a parlamentarului, asigurându-i acestuia o existenţă decentă şi punându-1 la adăpost de tentativele coruptibile. Astfel evaluate, indemnităţile constituie o formă specifică de exprimare a democraţiei: fiecare cetăţean poate accede la funcţia parlamentară fără nici un risc material.

41 Incompatibilităţile se deosebesc deci de ineligibilităţi. Acestea din urmă protejează pe alegători şi au un caracter absolut. (Ele pot fi stabilite înainte de alegere, constituindu-se ca obstacol la candidatură, sau două alegeri, constituindu-se ca obstacol la exercitarea mandatului). Incompatibilităţile aparţin dreptului parlamentar, ineligibilităţile aparţin dreptului electoral)

42Art. 68, alin. 2 din Constituţie se referă la „funcţii publice de autoritate”. Dar Ia alineatul ultim al aceluiaşi articol se precizează că „alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică”, între acestea putându-se afla şi unele „funcţii private” (de exemplu, şefii] unei antreprize, preşedintele unui consiliu de administraţie, gerantul, avocatul în anumite cauze etc). Cele două regulamente ale Camerelor, existente la data adoptării Constituţiei, precizau incompatibilitatea mandatului cu funcţia salarizată conferită de un stat străin sau de o organizaţie internaţională. S-a strecurat însă o inadvertenţă: în regulamentul Camerei Deputaţilor (art. 150) s-a adăugat „fără aprobarea prealabilă a adunării”, lăsându-se astfel să se înţeleagă că respectivele situaţii pot fi compatibile; în regulamentul Senatului (art. 131), nu s-a făcut o asemenea nuanţare. Diferenţa de tratament juridic era însă evidentă. Dar această a doua incompatibilitate, prevăzută de art. 68, alin. 2 din Constituţie, nu era suficient precizată, căci, astfel cum s-a observat, nu orice funcţie ocupată în cadrul unei autorităţi publice poate fi considerată în acelaşi timp şi o funcţie publică de autoritate. Plecându-se de la distincţia făcută de Legea nr. 29/1990 între actele de autoritate şi cele de gestiune, trebuie să se ajungă la concluzia că pot fi considerate funcţii publice de autoritate numai acele funcţii publice al căror deţinător este împuternicit de lege să emită, pe cale de manifestări de voinţă unilaterale, în numele şi pentru organul de stat din care face parte, acte generatoare, în temeiul puterii de stat, de efecte juridice. (T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, II, 1995, p. 244.) In orice caz, în sensul art. 68, alin. 3 din Constituţie, orice alte incompatibilităţi nu vor putea fi stabilite decât prin lege organică. (Decizia Curţii Constituţionale, nr. 45/1994, cit. Supra.) Regulamentul Camerei Deputaţilor, referindu-se la „calitatea de deputat sau senator” (s.n.), spune că aceasta este incompatibilă cu exercitarea oricărei „funcţii incompatibilă cu mandatul. În acest sens, art. 68 din Constituţie menţionează, pe de o parte, o incompatibilitate specială, aceea între deputat şi senator – nimeni neputând fi în acelaşi timp membru al celor două Camere – iar pe de altă parte o incompatibilitate generală, între calitatea de deputat sau de senator şi orice altă „funcţie publica de autoritate”, cu excepţia celei de membru al Guvernului43.

În principiu, deci, mandatul de deputat sau de senator nu este compatibil cu exercitarea unor funcţii publice elective (funcţia de Preşedinte al României, funcţia de senator, dacă parlamentarul este deputat, şi invers.) Mandatul este incompatibil şi cu exercitarea unor funcţii publice neelective (de exemplu, îndeplinirea uneia dintre funcţiile care, potrivit legii, implică obligaţia pentru persoana care deţine funcţia să nu facă parte dintr-un partid politic).

Efectul incompatibilităţii îl constituie încetarea mandatului: fie de drept, prin ivirea cauzei de incompatibilitate sancţionată ca atare, fie prin demisia parlamentarului, care decide astfel abandonarea mandatului44.

196. Im unităţile. Regulile privitoare la imunităţi – derogatorii de la cele de drept comun45 – au ca scop asigurarea independenţei parlamentarului în exercitarea mandatului său şi punerea lui sub protecţie faţă de acte sau fapte abuzive ale autorităţilor administrative, publice de autoritate”, cu excepţia celei de membru al Guvernului, precum şi cu alte funcţii stabilite de lege. (art. 179)

43 Totuşi, din art. 15 şi din art. 37 ale legii administraţiei publice locale, precum şi din art. 5 al legii privind alegerile locale, anterior modificării acestora, nu rezulta a fi incompatibilitate între funcţia de consilier local sau de primar şi calitatea de deputat sau de senator. Art, 15 din Legea nr. 69/1991, astfel cum ea a fost modificată, prevede incompatibilitatea dintre calitatea de consilier şi aceea de deputat, senator, consilier al Preşedintelui României sau membru al Guvernului.

44 O problemă extrem de delicată, dar şi stringentă – sursă inevitabilă de suspiciuni şi aversiuni – este aceea a transparenţei financiare în viaţa politică şi, bineînţeles, în cea parlamentară. Este o problemă de mult scadentă, „inexplicabil” mereu amânată.

45 Tocmai pentru că aceste reguli constituie excepţii de la cele de drept comun, ele nu pot fi stabilite prin regulamentele celor două Camere. Art. 168, alin. 2 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, în forma sa din 1994 spunea, între altele, că imunitatea parlamentară asigură „libertatea de gândire” (?!); art. 171, alin. 2 stabilea-nepermis – un spor de pedeapsă privativă de libertate la cea prevăzută de lege pentru infracţiunile contra autorităţii săvârşite împotriva unui deputat; art. 171, alin. 3 extindea aplicarea dispoziţiilor alin. 2 la faptele săvârşite „împotriva soţului sau copiilor minori” ('.!) ai unui deputat.

Judiciare sau ale persoanelor fizice. Potrivit cu obiectul acestor imunităţi, ele sunt: iresponsabilitatea juridică şi inviolabilitatea (art. 69 şi 70)46.

Iresponsabilitatea juridică previne declanşarea sau stabilirea unor consecinţe nefavorabile parlamentarului pentru votul sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” (art. 70). Textul constituţional consacră o „imunitate de fond”47, cu caracter „absolut”, întrucât priveşte toate actele sau faptele săvârşite de parlamentar în exercitarea mandatului său, precum şi toate formele de răspundere juridică48. Ea este însă şi o imunitate cu un caracter „permanent”, deoarece efectele ei se extind şi asupra perioadei de după încetarea mandatului parlamentar.

Iresponsabilitatea juridică a parlamentarului, astfel cum rezultă din textul constituţional de referinţă, implică două condiţii: a) Formele de manifestare ale parlamentarului să nu exceadă conţinutului specific al mandatului49; b) Respectivele forme de manifestare să aibă o legătură directă cu conţinutul mandatului.

Inviolabilitatea este o aşa-zisă „imunitate de procedură”50, consacrată în considerarea eventualelor imputări făcute parlamentarului pentru alte fapte decât cele săvârşite în axercitarea mandatului şi în legătură directă cu conţinutul acestuia. Inviolabilitatea – ca instituţie a dreptului parlamentar – are drept scop să prevină urmărirea judiciară nefondată, arbitrară sau vexatorie a

46 Logic, cele două categorii ar fi trebuit tratate în acelaşi articol şi sub aceeaşi denumire: „imunităţi”.

47 A. Hauriou, op. Cit., p. 778.

De fapt, parlamentarul nu răspunde nici politiceşte, din moment ce el beneficiază de un „mandat reprezentativ” şi „orice mandat imperativ este nul” (art. 66). Singura consecinţă politică poate fi refuzul corpului electoral de a-1 realege pe acel parlamentar care, prin votul sau opiniile lui, în exercitarea mandatului, şi-a dezamăgit susţinătorul, dar aceasta nu este o „sancţiune politică”, ci, mai degrabă, o formă de exprimare a democraţiei reprobatoare, o dezavuare a candidatului.

Bunoară, sunt incriminabile incitările la grevă, la revoltă, la violenţă etc. Chiar în cea mai ignorantă interpretare, nu s-ar putea spune să insultele sau calomniile proferate de la tribuna Parlamentului sunt săvârşite în exerciţiul mandatului. (în acelaşi sens: T. Drăganu, op. Cit., p. 243.)

A. Hauriou, op. Cit., p. 779.

Iiiii parlamentarului, împiedicându-1 astfel să-şi exercite mandatul încredinţat sau constrângându-1 astfel să-1 exercite într-un anume mod, contrar convingerilor şi voinţei sale. În acest sens, potrivit art. 69 din Constituţie: a) Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte51, după ascultarea sa; b) în caz de infracţiune flagrantă52, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei, dar Camera sesizată53 poate dispune revocarea măsurii, dacă constată că nu există temei pentru reţinere54. Rezulta că: inviolabilitatea nu este un privilegiu – inadmisibil de altfel – ci o procedură specială de protecţie a parlamentarului faţă de acte sau fapte abuzive ori insuficient fondate; inviolabilitatea nu vizează decât actele sau faptele parlamentarului străine de mandat; inviolabilitatea nu acoperă şi judecata civilă (răspunderea civilă contractuală sau delictuală), nici răspunderea administrativă (fiscală sau contravenţională), alta decât cea stabilită de instanţă prin măsuri privative de libertate; în cazul „flagrantului delict”, încuviinţării prealabile i se substituie eventuala aprobare a Camerei sau, după caz, revocarea măsurii de reţinere55.

51 Potrivit regulamentelor Camerelor, încuviinţarea este dată cu votul secret a cel puţin două treimi din numărul respectivei Camere.

52 „Infracţiunea fragrantă” este aceea descoperită în momentul săvârşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat. (Sintagma „infracţiune flagrantă” nu este riguroasă, dar ea este încetăţenită).

53 Sesizarea preşedintelui Camerei se face de ministrul justiţiei.

54 Un tratament juridic diferit – şi inexplicabil – a fost stabilit anterior prin cele două regulamente: senatorul putea fi reţinut, dar numai „la domiciliu” şi cu „încuviinţarea prealabilă a procurorului general”; senatorul nu putea fi supus percheziţiei (art. 126 din Regulamentul Senatului). Sub ambele aspecte au fost anulate condiţiile speciale ale „infracţiunii flagrante” şi au fost admise tratamente juridice diferite faţă de cele două categorii de parlamentari. (De altfel, „infracţiunea flagrantă” exclude prin definiţie reţinerea sau percheziţia nefondată ori vexatorie).

55 în 26 de ţări imunitatea priveşte orice procedură judiciară, în 42 de ţări ea vizează numai procedura penală, cu excepţia delictului flagrant, în 10 ţări imunitatea se aplică exclusiv domeniului răspunderii civile, iar în 4 ţări nu este consacrată imunitatea (în Malaesya, Mauritania, Olanda şi Zimbabwe). De regulă, ridicarea imunităţii intră în competenţa parlamentului (excepţie făcând doar Cipru, unde competenţa aparţine Curţii Supreme). Cele două regulamente ale Camerelor, în forma lor anterioară adoptării Constituţiei, au prevăzut imunitatea într-o manieră excesivă şi, poate, chiar grotescă: parlamentarul era considerat „în tot timpul mandatului său a fi exercit'111 funcţiunii”, asimilându-se astfel activităţile private cu cele specifice mandatului; de încuviinţarea sau aprobarea Camerei semnifică ridicarea imunităţii parlamentare cu privire la faptul determinat prin hotărârea de încuviinţare sau aprobare. Hotărârea nu califică fapta imputată parlamentarului, nu obligă instanţa să aplice o pedeapsă, nici nu transformă prezumpţia de nevinovăţie într-una de vinovăţie. Pe scurt, deliberând, Camera nu îndeplineşte rolul unui organ de jurisdicţie. „ Potrivit art. 69, alin. 1 din Constituţie, dacă este încuviinţată trimiterea în judecată a parlamentarului, competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Astfel cum s-a precizat56, întrucât această dispoziţie a Constituţiei se referă la acele persoane care au calitatea de deputat sau de senator, consecinţa este că, în cazul în care o acţiune penală sau contravenţională a fost pornită înainte de a i se valida mandatul, procedura juridică, în orice fază s-ar găsi, trebuie suspendată în vederea perfectării procedurii de încuviinţare de către Cameră a urmăririi, iar, dacă o asemenea încuviinţare intervine, instanţa de drept comun va fi obligată să-şi decline competenţa în favoarea Curţii Supreme de Justiţie. In această situaţie, principiul că legile de procedură sunt de aplicaţie imediată în litigiile în curgere îşi găseşte deplină aplicare, cu atât mai mult cu cât ceea ce protejează Constituţia este mandatul deputatului sau al senatorului, iar nu persoana acestuia. Din acelaşi motiv, din moment ce o persoană a pierdut calitatea de deputat sau de senator, ea va pierde şi beneficiul procedurii excepţionale prevăzute de art. 69, alin. 1 din Constituţie şi, prin urmare, pentru o faptă săvârşită în cursul exercitării mandatului parlamentar va fi urmărită penal sau contravenţional şi judecată, întrucât mandatul i-a încetat, conform procedurii de drept comun.

197. Indemnizaţiile sau alte forme de sprijin material. Pe timpul exercitării mandatului, de regulă, contractul de muncă al parlamentarului se suspendă, cu excepţia cazurilor în care Biroul permanent al Camerei, la cererea parlamentarului, decide altfel. În ipoteza suspendării contractului de muncă, „cerinţa suplinirii protecţia juridică bazată pe imunitate „beneficiază şi membrii familiei”, fiind deci asimilate rudeniile parlamentarului cu acele persoane care sunt purtătoare ale autorităţii publice.