Istoria imperiului bizantin



Yüklə 2,31 Mb.
səhifə14/51
tarix16.01.2019
ölçüsü2,31 Mb.
#97452
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   51

1 E. Stein, op. cit., p. 311. -^ ,

203


NICOLAE BANESCU

basador împãratului din est pentru a se justifica, afirmând cã uciderea lui Gratian s-a fãcut fãrã stirea sa. El ar fi bucuros, afirmã totodatã solul sãu, sã-si întrebuinteze fortele în comun pentru apãrarea imperiului; dar, dacã prietenia sa e respinsã, va disputa cu armele puterea imperialã.

Orientul fusese sleit de luptele îndelungate cu gotii si, cu toatã dorinta de a rãzbuna asasinarea binefãcãtorului sãu, Theodosius fu silit sã-si ascundã sentimentele si se prefãcu a consimti la cele întâmplate. El hotãra numai ca Maximus sã se multumeascã a stãpâni regiunile de dincolo de Alpi; în Italia si Africa rãmânea mai departe Valentinian al II-lea, sub tutela mamei sale Iustina, care guverna. Dupã câtiva ani, uzurpatorul, profitând de nemultumirea populatiei fatã de mãsurile Iustinei în favoarea arianismului, se ridicã împotriva tânãrului împãrat, în august 387, el nãvãleste cu forte puternice în Italia. Valentinian al II-lea, cu mama si cu sora sa Galla, abia avurã timp sã fugã la Aquileia, sã se îmbarce repede pe o corabie, care-i duse la Thessalonic. Ei implorã sprijinul lui Theodosius. Acesta, vãzând cum ucigasul lui Gratian se face stãpân pe întregul Occident, nu mai ezitã. Vine numaidecât la Thessalonic si îsi uneste cauza cu a lui Valentinian, cãsãtorindu-se cu Galla251, distinsã prin frumusetea ei rarã252. Aceasta îi dãrui, în anul urmãtor, pe Placidia, menitã unei vieti de stranii aventuri. Ostilitãtile nu începurã imediat, iarna fiind

251 împãrãteasa Flacilla murise cu putin timp înainte.

252 'Etaiaia Sioaipenovcav JcdÂAei (Zosimus, IV, 14). >t

204


ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

apropiatã si cei doi rivali având nevoie de timp pentru pregãtirile de rãzboi.

Theodosius îsi asigurã pacea cu persii253, apoi, în primãvara urmãtoare (388), porni din Thessalonic cu o puternicã armatã recrutatã dintre barbari (goti, alani, huni), si se îndreptã spre Valea Savei. Siscia, postul cel mai înaintat al lui Maximus, cade în mâinile sale. La Pcetovio avu loc apoi ciocnirea celor douã armate. Dupã o luptã grea, Maximus e învins. El fuge si se închide în Aquileia. în dimineata urmãtoare, Theodosius ajunge în fata cetãtii. Descurajati si indiferenti la ambitia uzurpatorului, soldatii si populatia grãbirã cãderea lui. Maximus e smuls de soldati, dezbrãcat de ornamentele imperiale si târât în lagãrul lui Theodosius. împãratul îl lasã în voia soldatilor sãi, care îl duc din fata lui si-1 decapiteazã (iulie sau august 388)254. Fiul sãu Victor, asociat mai înainte Ia tron, pieri odatã cu cãderea sa.

Theodosius ajunse astfel stãpân pe întregul imperiu. El restabili în Occident pe Valentinian al II-lea si rãmase în Italia timp de trei ani, pentru restaurarea autoritãtii imperiului si îndreptarea abuzurilor sãvârsite în anii uzurpãrii, în acele pãrti.

Theodosius vizitã în acest timp, împreunã cu Valentinian al II-lea, Roma, vechea capitalã a lumii romane (iunie 389). Cu prilejul acestei vizite, care a tinut câteva luni, el emise mai multe legi. Zosimus pune aceastã vizitã a Romei dupã bãtãlia de la Frigidus, îm-

253 împãrtind Armenia: regiunea eufratesianã, la vest, rãmânând lui Theodosius, Persarmenia, la est, Sassanizilor.

254 Stein dã data de 28 august 388.

205


NICOLAE BANESCU

potriva celui de-al doilea uzurpator, Eugenius. Dar Bury socoate cã e la mijloc o confuzie între suprimarea lui Maximus si suprimarea lui Eugenius, si cã vizita la Roma dupã al doilea rãzboi e un duplicat al celei de dupã întâiul rãzboi255.

Când pãrãsi Italia (iulie 391), Theodosius trimise pe Valentinian al II-lea în Gallia, ca sã vegheze la Frontiera Rinului, unde francii ripuari nãvãliserã în timpul rãzboiului cu Maximus. El avu astfel în mâna sa întreg Occidentul, sub tutela efectivã a lui Theodosius.

3- Politica religioasã a lui Theodosius.

De la moartea lui Constantin cel Mare pânã la suirea pe tron a lui Theodosius I, s-au scurs patru decenii, în care crestinismul, desi era religia împãratilor si a unei însemnate pãrti a supusilor lor, n-a fost totusi religia statului, în provinciile de vest pãgânismul era predominant, iar în cele din est partidul crestin era slãbit de secte rivale. Arienii si ortodocsii se aflau unii fatã de altii într-o rivalitate mai mare decât fatã de pãgânism256.

în politica sa internã, Theodosius se sili mai cu seamã a dezlega definitiv chestiunea religioasã. Erezia arianã rupsese unitatea moralã a imperiului. Pãgânismul începuse si el, dupã reactia lui Iulian, a reînvia. Pentru a pune capãt acestor disensiuni religioase, Theodosius avu drept program sã facã a triumfa cre-

255 T. III al ed. iui Gibbon, Appendix9-

256 Finlay, op. cit., t. I, p. 134.

206

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN



dinta ortodoxã si, pentru a realiza acest lucru, urmãri stãruitor persecutia cultelor dizidente, a arianismului si a pãgânismului.

încã din 380, când, grav bolnav, se hotãrî a primi botezul, suveranul dãdu un edict solemn, prin care definea credinta sa si o impunea imperiului. Distinctia între „catolic" si „eretic" fu stabilitã acum definitiv prin lege. Sub termenul de „catolic" se întelegeau aderentii credintei niceene: reprezentantii tuturor celorlalte tendinte religioase furã declarati „eretici". Pãgânii (pa-ganî) furã asezati într-o categorie specialã. Prin acest decret din 28 februarie 380, împãratul invita toate popoarele din imperiu sã adere strict la religia pe care Sf. Petru a propovãduit-o romanilor si a cãrei traditie s-a pãstrat si e acum profesatã de pontiful Damasus si de Petru al Alexandriei. „Potrivit disciplinei Apostolilor si doctrinei Evangheliei, trebuie sã credem în singura divinitate a Tatãlui, a Fiului si a Sfântului Duh, sub o maiestate egalã si o pioasã Trinitate". Aderentii acestei unice doctrine se vor chema „crestini catolici", si „fiindcã socotim - declara Theodosius - cã toti ceilalti sunt nebuni extravaganti, îi vestejim cu numele infam de «eretici». Ei n-au dreptul sã numeascã adunãrile lor cu numele venerabil de biserici". Theodosius îi ameninta apoi cu pedepsele ce le-ar socoti necesare257. Nicean convins, împãratul începu o adevãratã luptã împotriva ereticilor si pãgânilor. Pedepsele cu care îi lovi crescurã progresiv. Ereticii

257 Edictul e dat în traducere de Gibbon, op. cit., ed. Bury, t. III, pp. 148-149. '••••j^ »*-< ••'•• •»...•*«•':••» ;j^ii-r n A»L

207
suferirã restrictii grave în drepturile lor civile (în privinta testamentelor, mostenirilor s.a.).

Dupã intrarea sa în Constantinopol (noiembrie 380), Theodosius puse în vedere patriarhului arian Demophilos sã aleagã între subscrierea Crezului nicean si retragerea sa din Scaun. Patriarhul preferã a se retrage, si împãratul conduse la catedralã pe Grigorie de Nazianz si-1 asezã în Scaunul arhiepiscopal. Dar Grigore nu putu rezista partidelor care luptaserã contra lui si fu silit a-si pãrãsi curând Scaunul, din cauza canonului invocat, care oprea pe episcop sã treacã de pe un Scaun pe altul, si fu înlocuit de un laic, Nectarios.

Dorind sã aducã pacea în Bisericã, Theodosius convocã, în mai 381, un Sinod la Constantinopole, prezidat de Nectarios. Completând opera Sinodului de la Niceea, el a formulat definitiv dogma credintei catolice.

Singuri reprezentantii din Orient ai Bisericii participarã la acest Sinod, cunoscut sub numele de al doilea Sinod ecumenic. Actele sale nu se cunosc, si la început nu i s-a dat numele de „ecumenic"; în Sinodul de la Chalkedon (451) a primit o sanctiune oficialã.

Chestiunea principalã dezbãtutã în acest al doilea Sinod, în domeniul credintei, a fost aceea a ereziei lui Macedonius, care, dupã dezvoltarea naturalã a arianismului, admitea creatia Sfântului Spirit. Sinodul, stabilind doctrina consubstantialitãtii Spiritului cu Tatãl si cu Fiul, condamnã erezia lui Macedonius si o serie de alte erezii în legãturã cu arianismul. El confirmã Simbolul de la Niceea în privinta Tatãlui si a Fiului, si îi adaugã un articol asupra Sfântului Spirit. Acest arti-

208

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN



col stabilea dogma identitãtii si consubstantialitãtii Sfântului Spirit, a Tatãlui si a Fiului.

în acest Sinod se stabili si rangul patriarhului dq Constantinopol în raport cu episcopul Romei. Al treilea canon al Sinodului declarã cã „Episcopul Constantinopolului e cel dintâi dupã episcopul Romei, cãci Constantinopol e Noua Romã". Decizia aceasta era îndreptatã împotriva tendintelor Patriarhului de Alexandria, care nãzuia a-si întinde autoritatea asupra întregului Orient, cum o avea Papa asupra Occidentului.

Odatã cu aceastã luptã împotriva ereticilor, Theodosius luã mãsuri tot atât de hotãrâte fatã de pãgâni. Demougeot aratã cã, pânã cãtre 391, împãratul a tolerat oarecum pãgânismul, cum o probeazã pledoaria lui Libanios Pro templis, scrisã între 388 si 390, ca si indulgenta lui Theodosius fatã de celebrul retor, pe care 1-a numit prefect onorar258. De la victoria sa asupra lui Maximus, cresterea autoritãtii sale si influenta lui Ambrosius îl îndeamnã sã nu mai tolereze pãgânismul. în februarie 391, Theodosius interzise în Roma sacrificiile, în iunie 391, întinse aceastã interdictie asupra Egiptului259. Se oprea chiar vizitarea templelor pãgâne. La Antiochia au fost prohibite distracti-

258 Op. cit., p. 67. Dar înainte de 388 prefectul pretoriului Cynegius (care moare în acest an) primise ordin sã închidã templele (Zosimus IV, 37). [Existã si studii mai noi privind politica religioasã a lui Theodosius, precum: W. Ensslin, Die Religionspolitik des Kaisers Theodosius d. Gr., Miinchen, 1953; N. King, The Emperor Theodosius and the Establishment of Christianity, Londra, 1961.]

259 E. Stein, op. cit., I, 323-

209
ile licentioase Maiuma, în cinstea zeitei Venus si a lui Bacchus, atât de populare, încât Arcadius le-a restabilit260.

în urma acestor mãsuri, templele se închid; dar adesea ele furã nimicite si prãdate, cu toate bogãtiile si comorile lor artistice, de populatia fanaticã. Asa a fost ruinat faimosul templu al lui Serapis din Alexandria (vestitul Serapeum), centrul cultului pãgân din agitata metropolã a Egiptului. S-a crezut cã, odatã cu minunile de artã ce împodobeau celebrul sanctuar, a fost distrusã si vestita bibliotecã, nimicindu-se astfel atâtea opere ale geniului antic. Lucrul nu e însã sigur261.

Ultimul edict, din noiembrie 392, interzicea definitiv sacrificiile, libatiunile, ofrandele de parfumuri, suspendarea coroanelor, prevestirile, tratând vechea religie de superstitie pãgânã (gentilicia superstitia)262.

Un episod celebru al luptei deschise contra pãgânismului a fost suprimarea altarului Victoriei (Nike) din Senatul roman. Acesta îsi dãdu acum mari silinte pentru restaurarea lui. Senatorul Symmachus, personalitate considerabilã a epocii, bogat si elocvent, cel mai fervent apãrãtor al pãgânismului, a fost ambasadorul Senatului pe lângã împãrati. Dar elocventa lui s-a lovit de rezistenta arhiepiscopului de Milan, Ambrosius, a cãrui mare autoritate a impus suveranilor.

Spre a întãri pozitia Bisericii, Theodosius lãrgi privilegiile clerului, cãutând în acelasi timp a face aceste

260 Demougeot, op. cit., p. 79-

261 V. observatiile lui Bury, ed. lui Gibbon, t. III, Appendix 10.

262

Cod. Theod., XVI, 10, 12, 21.



210
privilegii inofensive fatã de Stat. Astfel, împãratul obligã printr-un edict Biserica sã suporte sarcinile extraordinare de Stat {extraordinaria munerd). Mãrgini apoi, din cauza abuzurilor ce se fãceau, obiceiul de a se recurge la dreptul de azil al Bisericii, care-i proteja pe vinovati. S-a interzis debitorilor Statului a se sustrage de la datoriile lor refugiindu-se în biserici, si clericilor de a-i ascunde.

Politica religioasã a lui Theodosius cel Mare a fost salutatã cu entuziasm de scriitorii bisericesti, în ce priveste sectele, ea n-a dat însã rezultatele asteptate. Ereziile continuã si dupã el; ele se vor înmulti chiar si vor agita mereu spiritele, tulburând unitatea religioasã a imperiului. Dar unde actiunea lui Theodosius avu o victorie completã, a fost în lupta pe care a dus-o împotriva pãgânismului. De aceea ruina religiei pãgâne e descrisã de sofisti ca un cataclism, care acoperi pãmântul de întuneric si restabili vechea domnie a haosului.

4. Conflictele împãratului cu Ambrosius.

Energia cu care Theodosius îsi impunea vointa, când era în joc respectul ordinii publice, îl fãcu sã impunã uneori mãsuri excesive, care 1-au pus în conflict cu arhiepiscopul de Milan, Ambrosius, unul din reprezentantii cei mai eminenti ai Bisericii din Occident.

Ambrosius se trãgea dintr-o familie nobilã: tatãl sãu ocupase postul însemnat de prefect al pretoriului în Gallia. Fiul primise o educatie aleasã si ajunsese, trecând prin treptele obisnuite, pânã la rangul de consular al Liguriei. La 34 de ani fu ales, fãrã voia sa,

211
episcop, si încã nu primise botezul, în zãdar încercã sã refuze aceastã functie spiritualã, pentru care nu se simtea chemat: aclamatiile entuziaste ale populatiei îl silirã s-o primeascã. De cincisprezece ani Ambrosius exercita la Milan puterile unui adevãrat suveran al Bisericii, cãlãuzind constiinta împãratilor. Respectat de Gratian, temut de Iustina, protectoarea arianismului, marele prelat se bucura de toatã încrederea împãratului Theodosius.

Conflictul între dânsii se produse întâia oarã din cauza incidentului iscat între crestini si evrei la Callinicum; a doua oarã, cu ocazia, mãcelului din Thessalonic.

La Callinicum, micã cetate pe Eufrat, evreii, numerosi, aveau o sinagogã. Ei nu trãiau în general bine cu crestinii. La îndemnul episcopului, cãlugãrii arserã sinagoga, la l august 388. Cultul ebraic nu era interzis, si magistratul provinciei îl obligã pe episcop sã reclãdeascã sinagoga sau sã plãteascã pagubele. Theodosius aprobã sentinta, ceea ce îl fãcu pe Ambrosius sã-i scrie, protestând. El declarã apoi de la amvonul bisericii cã nu va mai oferi sfânta jertfã la altar pânã ce nu va obtine declaratia suveranului asigurând impunitatea episcopului si a cãlugãrilor de la Callinicum. Fatã de aceastã hotãrâtã atitudine, Theodosius, care tinea la prelat, a revocat sentinta.

O faptã mai gravã se petrecu doi ani mai târziu Ia Thessalonic, provocând un nou conflict între împãrat si arhiepiscop.

Orasul Thessalonic era apãrat de o garnizoanã gotã, comandatã de Botheric. Populatia nu-i putea suferi pe goti, fiind gata a se încaierã cu dânsii, în a-

212
nul 390, Botheric a arestat un vizitiu de la Hippodrom, favorit al publicului. Multimea ceru cu zgomot eliberarea lui si, nefiind satisfãcutã, se rãsculã. Garnizoana, slabã, nu putu împiedica uciderea lui Botheric si a câtorva ofiteri, trupurile lor mutilate au fost târâte pe ulite. Primind vestea celor întâmplate, Theodosius, în mânia sa, hotãrî sã rãzbune moartea locotenentului sãu prin uciderea locuitorilor vinovati. Ordinele furã expediate, si, când încercã apoi a le opri, era prea târziu. Populatia orasului a fost chematã la cursele de Hippodrom, si când acesta se umplu, gotii, ascunsi împrejurul sãu, nãvãlirã înãuntru, mãcelãrind populatia. Câteva mii de oameni pierirã în acest mãcel.

Informat despre asasinatul în masã, Ambrosius expuse împãratului, într-o scrisoare privatã, enormitatea crimei, ce nu se putea sterge decât prin lacrimile pocãintei. Când apoi suveranul veni în catedrala din Milan, sã-si facã rugãciunile, episcopul îl opri în prag, spunându-i cã pocãinta privatã nu era de ajuns spre a ispãsi o gresealã politicã si a potoli justitia lui Dumnezeu, împãratul se retrase si numai dupã opt luni de pocãintã fu admis iarãsi în comunitatea Bisericii.

Aceste fapte ne aratã autoritatea moralã la care se ridicase Biserica, prin slujitorii sãi exceptionali, într-o vreme în care aceastã autoritate moralã aproape dispãruse din lumea civilã263.

263 [Pentru autoritatea lui Ambrosius de Milano, la lucrãrile ceva mai vechi ale lui J.R. Palanque (Saint Ambroise et l'Empire ro-main, Paris, 1933) si F.H. Dudden (The Life and Times of St. Ambrose, 2 voi. Oxford, 1935), se adaugã A. Paredi, Sânt' Ambrogio, Milano, 1985; D. Williams, Ambrose of Milan and the


5. Arbogast si uzurparea din Occident. \

* Interventia lui Theodosius. Moartea sa.

La un an dupã întoarcerea lui Theodosius în Orient, se produse o nouã uzurpare în Occident. Francul Arbogast fusese însãrcinat de Theodosius, cu titlul de magister militum, sã apere Occidentul. El trecuse Rinul si-i adusese la ascultare pe franci, care nãvãliserã în Gallia pe timpul revoltei lui Maximus. Arbogast se dovedise un brav soldat, devotat intereselor Statului, a cãrui credintã fusese probatã sub doi împãrati. Tânãrul Valentinian al II-lea n-a stiut sã si-1 apropie. Curtea sa de intriganti nu-1 putea suferi pe general; usor influentabil, Valentinian fu îndemnat sã scape de tutela lui supãrãtoare, într-o zi, când Arbogast veni în Consistoriu, împãratul îi întinse un rescript prin care îl destituia. în fata acestui act îndrãznet, barbarul se înfurie, aruncã la pãmânt rescrip-tul, strigând cã, numit de Theodosius, nu putea fi revocat decât de el. Tânãrul împãrat, mânios, îl amenintã cu sabia. Dupã câteva zile, Valentinian al II-lea fu gãsit spânzurat de un copac, asasinat, desigur, de cel amenintat (15 mai 392)264.

Arbogast sovãi a lua imperiul pentru el, gãsind mai prudent a domni sub numele unui roman, si ridicã pe tron pe un functionar al Curtii, roman de origine, fost retor, Eugenius.

end of the Arian-Nicene conflicts, Oxford, 1995; C. Pasini, Ambrogio di Milano, Azione e pensiero di un vescovo, Milano, 1996; alte studii si titluri în EPLBIP, voi. II, Athena, 1997, p. 83]. 264 L. Homo, L'empire romain, p. 127 si urm
Arbogast era pãgân, si uzurparea aceasta produse o trecãtoare reactie a pãgânismului, care avu rãsunet în armatã, compusã din barbari, si la Roma, orasul vechilor amintiri, unde totul vorbea despre zei.

Eugenius încercã a fi recunoscut de Theodosius, dar nu reusi. Anul 393 a fost întrebuintat de ambele pãrti în pregãtiri de rãzboi. Eugenius strânse o armatã de alamani si franci; Theodosius avea cu el, afarã de gotii sãi, pe alani, pe huni si iberii din Caucaz. între ofiterii sãi principali se gãseau câtiva dintre barbarii care aveau sã joace un rol însemnat în evenimentele domniilor urmãtoare: Gainas, Alaric, Stilicho.

în 394, Theodosius luã ofensiva, pornind pe valea Dunãrii. Arbogast se feri de Pannonia, fatalã altor uzurpatori, si-1 asteptã pe adversar pe linia Alpilor lulieni. împãratul izbuti sã forteze trecerea si întâlni armata inamicã nu departe de Aquileia. în ziua de 5 septembrie 394 avu loc bãtãlia, la Râul Rece (Frigidus amnis), afluent al fluviului Sontius (Isonzo), în valea Wipbach265. Bãtãlia a fost crâncenã si a tinut douã zile. în prima zi, Theodosius fusese aproape biruit; zece mii de goti cãzurã în încãierare, si situatia pãru atât de compromisã, încât generalii îl sfãtuirã pe împãrat la retragere, pentru a-si reface armata. Dar Theodosius refuzã a se recunoaste învins. Noaptea, Arbitrio, trimis de Arbogast, ocupã înãltimile din spatele armatei împãratului, ceea ce agrava situatia acestei armate. Arbitrio însã trecu, nu se stie cum, de partea lui

265 prjn aceastã vale trece drumul militar care duce de la Aquileia la Emona (Laybach). V. Demougeot, op. cit., p. 108, nota 71. .


Theodosius, si când a doua zi reîncepu lupta, un vânt glacial se abãtu pe valea strâmtã a râului, izbind în fatã trupele uzurpatorului si înlesnind astfel victoria imperialilor. Pentru scriitorii eclesiastici, ea a fost determinatã de o minune266.

Eugenius cãzu prizonier si ceru iertare împãratului, dar soldatii, neînduplecati, îl decapitarã. Arbogast scãpã din luptã, rãtãci câteva zile prin munti si, în disperare de cauzã, se sinucise267.

Cu aceastã victorie, Theodosius reuni în mâinile sale imperiul, dar numai pentru cinci luni. Curând dupã înlãturarea ultimei uzurpãri, împãratul se îmbolnãvi de hidropizie, îl aduse pe fiul sãu cel mic Hono-rius la Milan si depuse în mâinile sale sceptrul Occidentului, în Orient, el îl orânduise împãrat pe Arcadius, fiul sãu mai mare.

La 17 ianuarie 395, Theodosius cel Mare îsi dãdu sfârsitul. Odatã cu disparitia sa, imperiul se gãsi desfãcut pentru totdeauna în douã pãrti: cea de Rãsãrit (pars Orientis) si cea de Apus (pars Occidentis).

Corpul marelui Theodosius fu îmbãlsãmat si transportat la Constantinopol, unde fu înmormântat la Sfintii Apostoli.

266 Demougeot, op. cit., pp. 107-108.

267 loan de Antiochia, HG, ed. C. Mtiller, voi. IV, [Paris, 18851,

fragm. 187.


B.

URMAsII LUI THEODOSIUSI

l. împãratul Arcadius

(l 7 ianuarie 395 - l mai 408)

a. Stilicho si Rufinus. Revolta vizigotilor. Ala-ric. Theodosius I e cea din urmã mare figurã istoricã romanã. Urmasii sãi au fost, si în Rãsãrit si în Apus, tot atât de incapabili si, îndatã dupã moartea lui, decãderea imperiului se accentueazã repede. De aceea, Ferdinand Lot a putut socoti cã odatã cu moartea lui Theodosius I începe istoria Evului Mediu268.

în existenta sefului Statului se constatã acum o schimbare profundã. Pânã la aceastã datã, viata împãratului e o alergare continuã, în fruntea ostilor, de la un capãt la celãlalt al imperiului. Succesorii luiTheodosius I se închid într-o viatã sedentarã. Ei nu mai apar în fruntea armatelor, trãiesc retrasi, „ascunsi" la Constantinopol si Ravenna, duc, dupã expresia unui eminent medievist francez, existenta de fantomã a suveranilor din Extremul Orient. Viata împãratului e concentratã în palat, el e jucãria celor ce stau în jurul sãu, femei, eunuci, episcopi, demnitari servili, sefi de oaste barbari. Toatã aceastã lume se urãste si se de-

268 Histoire du Moyen Âge, par F. Lot, Chr. Pfister et Fr. Ganshof, t. I, Paris, 1928.

217
nuntã; ea provoacã adesea prãbusiri de situatii si dramatice suprimãri de vieti269.

Theodosius voise sã asigure copiilor sãi prea tineri un protector, si cel mai firesc protector era unul legat de dânsii prin legãturi de familie. Pe patul de moarte, el îi recomandã deci grijii lui Stilicho, un brav ofiter, vandal de origine, ridicat pentru meritele sale la rangul de magister utriusque militiae. întors din misiunea pe care o avusese la persi pentru încheierea pãcii (387), Theodosius îl socotise vrednic de o aliantã cu familia sa si-i dãduse de sotie pe nepoata si fiica sa adoptivã Serena. Stilicho putea pretinde, ca membru al familiei, sã exercite influenta sa asupra lui Arcadius, cãci, în ce-1 priveste pe Honorius, se pare, afirmã Bury, cã Stilicho ar fi fost numit regent al pãrtii de vest încã de pe timpul minoritãtii acestuia270. Primul sãu act de administratie aratã tuturor vigoarea si spiritul sãu vrednic de a comanda. El trecu în toiul iernii Alpii, puse ordine la frontiera Rinului, inspecta garnizoanele si se întoarse la Milan.

Arcadius era de 17-18 ani la moartea tatãlui sãu. Slab la minte, fãrã initiativã, era menit a fi stãpânit de oamenii energici ai Curtii sale. Un astfel de om era prefectul pretoriului din Orient, Flavius Rufinus, un aquitan inteligent si activ, ambitios si avar, fãrã principii. Izvoarele timpului ni-1 descriu ca pe un monstru

269 F. Lot, La fin du monde antique et le debut du Moyen Âge, Paris 1927, p. 233 si urm.

270 J. Bury, History of the Later Roman Empire..., I, London, 1923, p. 107. [Chestiunea a fost reluatã apoi de Emilienne Demougeot, op. cit., pp. 99-105.] , ,


ambitios si rapace, ducând o viatã de plãceri si urmãrind a strânge o imensã avere, nutrind gândul de a ajunge la tron ca asociat al lui Arcadius si a-1 cãsãtori pe împãrat cu fiica sa. Dar eunucul Eutropius îi încurcã planurile, determinându-1 pe Arcadius a o lua pe Eudoxia, o fatã de mare frumusete, fiica puternicului general Bauto. Mama sa era o romanã.

Ambitia lui Rufinus îl aduse în conflict cu Stilicho, suspectat a urmãri aceleasi planuri, dacã nu pentru sine, cel putin pentru fiul sãu Eucherius, pe care dorea sã-1 cãsãtoreascã cu sora vitregã a împãratului, cu Galla Placidia. Stilicho era iubit de soldati; el avea la îndemânã cele mai multe forte ale imperiului. O luptã era iminentã între aceste douã personalitãti271.


Yüklə 2,31 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   51




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin