Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
27 lui, lictorii. Desigur, acest lucumon poseda şi puteri religioase, care se transmiteau pe linie dinastică. Lucumonul era asistat de un consiliu oligarhic ori aristocratic, care a sfârşit prin a-l înlătura, cu excepţia cetăţii Veii, unde el s-a menţinut până la cucerirea romană. în orice caz societatea etruscă era caracterizată de o structură oligarhică. „Seniorii" dominau cu o mână de fier slujitorii lor, care osteneau pe ogoare, în oraşe, în ateliere industriale sau în mine. La etrusci nu au existat niciodată adunări populare. Femeile deţineau o funcţie relevantă în viaţa politică, dar şi în cea privată a etruscilor. Familia etruscă se putea împărţi în mai multe ramuri, deosebite prin supranume specifice, pe când fiecare individ din aceste subdiviziuni era dotat cu un prenume personal. Etruscii erau foarte religioşi. Ei credeau că zeii intervin fără încetare în viaţa oamenilor. De aceea prezicători specializaţi, haruspicii, încercau să desluşească sensul intervenţiilor divine, prin excelenţă în descifrarea semnelor zeieşti exprimate de ficatul victimelor animale sacrificate. Panteonul etrusc era populat de numeroşi zei, care se deosebeau de la un oraş la altul. Influenţele greceşti asupra acestui panteon sunt evidente. Astfel, etruscii au adoptat cultul lui Herakles grec, numit de romani Hercule. Oricum etruscii credeau în Tinia (Iupiter la romani), Uni (Iunona), Menerva (Minerva), Nethuns (Neptun), Turan (Venus), Maris (Marte) etc. Cele douăsprezece cetăţi ale confederaţiei etrusce dispuneau de un sanctuar comun, plasat la Voltumna (Volsinii, în latină). Cu siguranţă, ideile eshatologice ocupau un statut privilegiat în credinţele etrusce. De aceea etruscii ridicau cavouri bogate şi variat decorate, în special dacă era vorba de mormintele aristocraţilor. Vinul libaţiilor şi sângele animalelor sacrificate determinau defuncţii să nu se mai întoarcă printre muritori. Etruscii nu s-au mărginit la exploatarea Toscanei actuale, vatra civilizaţiei lor. Ei aveau la dispoziţie numeroase porturi, iar corăbiile şi negustorii lor străbăteau întreaga Mediterană. Confederaţia etruscă, deşi agitată de contradicţii interioare, a ajuns să cucerească valea Padului la nord, Laţiul şi o parte din Campania la sud, inclusiv Capua. Alianţa dintre etrusci şi cartaginezi nu a înregistrat succese pe termen lung. Dacă etruscii şi-au întins expansiunea până la Pompei şi Herculanum, ei n-au putut să înfrângă Cumae. Aici au fost învinşi, într-o bătălie navală decisivă, care s-a desfăşurat chiar în faţa acestei cetăţi greceşti (474 î.C). Capua a încăput pe mâna samniţilor (432 î.C). în cele din urmă latinii, samniţii şi grecii au stopat şi lichidat expansiunea meridională a etruscilor. De altfel, samniţii şi alte seminţii italice au blocat expansiunea grecilor. Numai Etruria septentrională a beneficiat de o prosperitate intensivă: porturile situate pe aceste meleaguri au realizat un comerţ activ cu Grecia continentală, în special cu Atena. Incontestabil, etruscii au dobândit un statut important în cadrul sintezei ori sinecis-mului manifestat la originile civilizaţiei Romei. Cu toate acestea elementul privilegiat al acestui sinecism a revenit latinilor. Şi nu numai din punct de vedere lingvistic. în câmpia şi în aria premontană a Laţiului, cercetătorii moderni au diferenţiat, între secolele al Xll-lea, practic din momentul căderii legendare a Troiei, şi secolul al Vl-lea Î.C. patru „culturi"' şi civilizaţii definite ca laţiale, toate de tip villanovian. Prima „cultură" laţială coincide cu sfârşitul erei bronzului şi începutul celei a fierului (1000-900 î.C). A doua, identificată între 900 şi 830 î.C, implică relaţii complexe cu Etruria meridională. Emerg comunităţi fortificate de tip protourban. A treia fază s-a desfăşurat între 830 şi 720 î.C. Include două faze, A, între 830 şi 770 î.C, şi B, între 770 şi 720 î.C. Apar acum influenţe ale sabinilor, coborâţi din munţi şi ajunşi până la Roma, şi se 28 Eugen Cizek i conturează diferenţieri sociale. A patra fază laţială cuprinde două segmente, primul între 720 şi 640, iar al doilea între 640 şi 580 î.C. Ea presupune o relativă urbanizare, ca şi difuzarea scrierii, relevată de fibula de la Praeneste, şi manifestări de cultură orienta-lizantă, de inspiraţie etruscă. încă din faza a doua şi mai ales din cea de a treia, pe malurile Tibrului proliferează comunităţi rustice, un fel de „cantoane", pagi. Aceste „cantoane" erau aşezări mai ales pe înălţimi. Comunităţile „rurale"latine sunt autonome şi sunt numite şi populi. Termenul era de origine etruscă. Se află în cauză sate deschise, ulterior fortificate. îndeosebi „citadela", oppidum, este fortificată. Populi au creat confederaţii bazate pe culte şi sanctuare religioase comune. Pliniu cel Bătrân (3, 9, 69) înregistrează lista celor treizeci de „popoare albane", populi Albanenses, admise să participe la banchetul ritual organizat la „sărbătorile latine", feriae Latinae. Iar Varro, referindu-se la asemenea comunităţi, le consideră populate de „vechii latini", Prisci Latini (L., 7, 28). Ei locuiau mai cu seamă pe masivul alban. Alături de satul latin principal, locuit încă din vremea erei bronzului, s-au dezvoltat aşezări rustice satelit. Zonele intermediare dintre sate şi teritoriile periferice sunt rezervate păşunilor, grădinăritului şi arboriculturii. Iniţial, cum de fapt am arătat mai sus, s-a practicat prin excelenţă creşterea vitelor. Latinii şi sabinii au fost, mult timp, îndeosebi crescători de vite. Totuşi au sfârşit prin a dezvolta agricultura, artizanatul şi chiar comerţul. Inima Laţiului s-a aflat la Alba Longa, dar ulterior s-a mutat la Aricia şi în Lanuvium. Săpăturile arheologice întreprinse la Alba Longa au reliefat că această aşezare s-a dezvoltat înainte de cea a Romei. Potrivit arheologilor, această expansiune a avut loc cu cel puţin cincizeci de ani înainte de întemeierea Romei. Dar Titus Livius atribuie acestei aşezări o vechime de mai multe secole înainte de „întemeierea" Romei (1, 3, 4-l1). Iniţial, locuitorii Laţiului, de fapt protolatinii, par să se fi numit, mai cu seamă cei de pe ţărmul mării, „laurenţi", Laurentes, şi „rutuli", Rutuli. Denumirea de Latini a apărut ulterior. Legenda lui Enea şi a debarcării unor imigranţi troieni a fost puternic implantată în Laţiu. Ceea ce atestă că, mai mult decât probabil, un grup de microasiatici trebuie să se fi instalat în Latium, la un moment dat. Am semnalat mai sus acest fapt. Descoperirile arheologice efectuate în Laţiu la Prattia di Mare, adică pe locurile unde tradiţia situa întemeierea aşezării Lavinium de către Enea, Aeneas (Liv., 1, 1, 10; se foloseşte chiar termenul de oppidum), au scos la lumină patrusprezece altare monumentale, un mormânt sacru, atribuit eroului troian, şi inscripţii votive, dintre care una se referă probabil la „larul Enea", Lar Aeneas. O alta cuprinde o dedicaţie arhaică destinată gemenilor Castor şi Pollux, veneraţi cu fervoare în „Grecia mare". Se adaugă o serie abundentă de statuete hărăzite Minervei, într-un stil orientalizant. Toate acestea sunt împodobite abundent cu bijuterii şi pot fi datate în secolele VI-V î.C. De aceea amintirea legendară a lui Enea se dovedeşte strâns legată, încă din această vreme, de dezvoltarea Laţiului. Regiunea aşezării Lavinium era un centru religios semnificativ, care a marcat sensibil religia romană arhaică2. „întemeierea'' Romei Locurile unde s-a „întemeiat" Roma deţineau o poziţie strategică, de primă importanţă, în Laţiu, în Italia centrală. Situl Romei a fost locuit încă din vremuri imemoriale. Se afla la încrucişarea unor diverse căi, adică fluviul Tibru el însuşi, care înlesnea operaţii comerciale, exporturi şi importuri şi altele. Tibrul era navigabil. El se afla în Fundarea Romei şi Regalitatea 29 apropierea unor importante saline, încât situl Romei servea ca un însemnat punct de tranzit al sării. Alexandre Grandazzi ne reliefează că acest sit conjuga numeroase condiţii favorizante: Tibrul navigabil, un port natural pe acest fluviu, un vad ori un loc unde râul putea fi uşor traversat, coline care erau lesne fortificabile. De asemenea Roma sau viitoarea Romă se situa pe drumul care lega nordul de sudul Italiei, Etruria de „Grecia mare". Pe cele şapte coline fortificabile, „munţi", montes, cum le caracterizau romanii, existau sate autonome, care la mijlocul secolului al VlII-lea s-au federalizat. S-a constatat atunci, de către cercetătorii moderni, o considerabilă concentrare de forţe materiale. Nu s-a realizat atunci, la 21 aprilie 754 sau 753 d.C, nici un fel de întemeiere de cetate, după ritualurile descrise în capitolul anterior. S-a efectuat numai o federaţie a satelor situate pe cele şapte coline, care şi-au desemnat o căpetenie unică şi sărbători comune. Se pare că iniţial colinele Capitoliu, Capitolium, şi Viminal, Viminalis, au fost excluse din federaţia satelor, fiind înlocuite de Fagutal, Germal şi Oppius. însuşi Quirinalul, pentru foarte scurtă vreme, ar fi putut să nu facă parte din federaţie. Palatinul era, cum am mai arătat, nucleul viitoarei Rome. în jurul acestei coline se întindea ceea ce ulterior s-a definit ca „Roma pătrată", Roma quadrata, denumire rezultată de la forma patrulateră a Palatinului. Se pare totuşi că, la origine, această sintagmă Roma quadrata, ar fi putut indica un pătrat din piatră, o terasă augurală, pe care urca regele-augur, pentru a desemna limitele sacre ale fundării unei aşezări. Mitistoria convertea Roma iniţială în „fiică" a Albei Longa latine şi „nepoată de fiică" a aşezării troiano-latine de la Lavinium. în orice caz s-a profitat de presiunea exercitată de către sabini şi de declinul comunităţilor latine. Federaţia s-a deschis totuşi şi altor latini. Pe de altă parte, federaţia, mai ales, a sfârşit prin a se baza pe alianţa dintre latinii de pe Palatin, Palatium, şi sabinii care se instalaseră pe Quirinal, Quirinalis. Astfel ar fi luat naştere federaţia celor şapte „munţi", Septimontium (Varr., L., 5, 33). Ea a fost repede dominată de crescătorii de vite, destul de înstăriţi, din rândurile cărora se va forma viitorul patriciat. Cum a arătat Alexandre Grandazzi, înainte de a fi un centru urban, Roma a fost o ligă de sate. El opina că Septimontium nu ar fi constituit o primă manifestare a Cetăţii, ci numai celebrarea încheierii însămânţărilor agricole, desfăşurate anual în luna decembrie. Progresiv, zonele horticole şi sepulcrale dintre sate au fost eliminate şi s-a ajuns la o coagulare a diferiţilor pagi. în orice caz „Roma" latino-sabină nu a alcătuit o adevărată cetate, ciuitas, şi cu atât mai puţin un centru urban. Numai etruscii, care au ocupat „Roma" în jurul anului 600 î.C, au înconjurat federaţia rurală de o incintă fortificată şi au transformat-o în oraş. Ipotezele lui Andrea Carandini, care a descoperit fortificaţii primitive pe Palatin, unde, după părerea acestui savant, s-ar fi creat un fel de cetate, au fost judicios contestate. Romanii înşişi apreciau că denumirea de Roma ar fi derivat de la cea a fondatorului, Romulus. S-a considerat adesea că termenul Roma ar fi de origine etruscă. în realitate, se pare că denumirea de Roma constituie un cuvânt latin, corelat vocabulului ruma sau rumon, care desemna mamelele unui animal. Se făcea astfel aluzie la colinele Romei, care semănau cu nişte mamele. De altfel, la Roma exista smochinul Ruminal, iar Tibrul însuşi s-a numit iniţial Rumon, tot în legătură cu aceste coline. Etruscii au preluat de la latini numele de Roma. Mai degrabă numele de Romulus derivă de la Roma. Căci un federator trebuie să fi existat. Desigur, nu este imposibil că numele federatorului satelor Romei protourbane să fi fost relativ apropiat
de cel de Romulus, îndeosebi ca sonoritate. Federaţia a fost condusă de căpetenii, desemnate de romani ca „regi", reges. Termenul rex este de origine indoeuropeană. In sanscrită se reperează raja, iar în idiomurile gallice exista rix. Irlandezii folosesc rig. Termenul rex provine din acelaşi radical cu verbul rego,-ere, care evocă mişcarea pe linie dreaptă. Concomitent, rex se înrudeşte cu „drept", redus, şi cu regula. Rădăcina reg- sugerează şi o filiaţie cu leg-, care indica legea. Roma regală în conformitate cu vulgata privitoare la „primordiile" Romei, până la abolirea regalităţii ar fi asumat funcţia de „rege", rex, al Romei, şapte personaje, dintre care doi ar fi fost latini, doi sabini şi-trei etrusci. Aceştia ar fi fost: Romulus, latin (753-717 î.C, coleg cu „şeful" sabin Titus Tatius), Numa Pompilius, sabin (717-673), Tullus Hostilius, latin (672-641), şi Ancus Marcius sau Martius, sabin (64l-616). Latinii şi sabinii şi-ar fi împărţit deci „regalitatea" Romei. Această legendă ilustrează presiunea masivă a sabinilor, coborâţi din munţi, atât în secolul al VUI-lea, cât şi ulterior, în secolul al Vl-lea î.C. Legenda răpirii sabinelor, datorată imigranţilor latini, care nu aveau femei, ilustrează infiltrarea sabină în Roma. Ar fi urmat trei „regi", de fapt lucumoni etrusci: Tarquinius I Priscus (616-579), Servius Tullius (578-535) şi Tarquinius al II-lea, supranumit „cel trufaş", Superbus (534-509). în realitate, aceste domnii şi cifre sunt mai mult decât suspecte. Este practic imposibil ca aceşti regi să fi domnit fiecare 25-30 de ani. Ei au fost contabilizaţi ca şapte, prin analogie cu cele şapte coline ale Romei. De fapt, trebuie să fi asumat funcţia regală sensibil mai multe căpetenii. Printre aceşti regi, neconsemnaţi de vulgata, trebuie să se fi numărat Mezentius, aşezat de vulgata la originea troianâ a Romei (Liv., 1, 2, 3). El pare să fi provenit din cetatea etruscă numită Caere şi să fi fost fidel aliat al latinilor (DH, 1, 65, 5). De asemenea, nu au fost doi Tarquinii, ci cel puţin patru, printre care trebuie să se fi numărat Arruns Tarquinius şi un anumit Gnaeus Tarquinius. Fără îndoială, şi regii latino-sabini trebuie să fi fost mai mulţi. De asemenea, regii etrusci proveniţi din Vulci au fost mai numeroşi3. îndeosebi regii latino-sabini au întrupat una dintre funcţiile indoeuropene conferite de Georges Dumezil cânnuitorilor epocilor protoistorice. Astfel, Romulus ar fi ilustrat prima funcţie indoeuropeană, cea a regelui, pe când Numa Pompilius a simbolizat cea de a treia funcţie, cea de preot-organizator. Iar Tullus Hostilius a întrupat funcţia de războinic, de fapt a doua din această triadă. Ancus Marcius a fost parţial imaginat ca reprezentant al celei de a treia funcţii, anterior atestată de Numa Pompilius. Această interpretare dumeziliană a fost adesea contestată. Dar, cum relevă Alexandre Grandazzi, ea demonstrează necesitatea unei lecturi foarte critice a primordiilor şi obligaţia de a trata tradiţia în lunga ei durată. Lui Romulus tradiţia relativă la începuturile Romei i-a atribuit practic articularea Romei regale, care în realitate a fost mai ales opera regilor etrusci. De fapt, fiecare episod din viaţa federatorului-întemeietor a fost conexat unui rit indigen. Se pare că totuşi el a creat o adunare a poporului (DH, 2, 6, 1), un început de senat, sub forma unui „consiliu regal", consilium regiuni, alcătuit din 100 de „părinţi", patres, adică din şefii ginţilor. Tot din vremea federatorului sau din cea a urmaşilor lui imediaţi ar data şi emergenţa celor trei triburi gentilice, Tities, Ramnes şi Luceres. Numa Pompilius, căruia legenda i-a atribuit ca sfătuitoare pe nimfa Egeria, ar fi fost un Fundarea Romei şi Regalitatea 31
într-adevăr, etruscii au format a treia componentă a sinecismului, a sintezei reliefate de tradiţie ca situată la originea Romei. De altfel, etruscii pătrunseseră în Laţiu încă din secolul al VH-lea î.C, când ajunseseră la Praeneste, în marşul lor spre sud, în special spre Campania. Fireşte, la Roma, ei au întâmpinat rezistenţe, traduse în legenda împotrivirii gintei sabine a lui Ancus Marcius. Aceeaşi legendă afirmă că Tarquinius I, soţul imperioasei Tanaquil, ar fi fost tutore al copiilor lui Ancus Marcius, chiar asociat la domnia acestui rege sabin, căruia i-ar fi succedat. Totuşi etruscii au fost repede asimilaţi de majoritatea latină a populaţiei Romei, care n-a întrevăzut în ei pe „celălalt", străinul, ci un participant activ al dezvoltării propriei comunităţi. Am semnalat mai sus că etruscii nu au creat, ci popularizat numele Romei. Romanii latini nu au fost etrus-cizati, ci, invers, etruscii s-au latinizat. Tarquinius I cel Bătrân, Priscus, ar fi fost sprijinit de cetatea sa de origine. El ar fi fost un aventurier etrusc, care ar fi sosit la Roma în fruntea unei cete de însoţitori înarmaţi, clienţi şi oameni de casă (DH, 3, 47, 1). Desigur, tradiţia i-a atribuit o sumă de fapte de arme, săvârşite în fapt de alţi Tarquini. Acest condotier şi lucumon etrusc s-ar fi învederat un performant reformator şi constructor: Tarquinius ar fi consolidat puterea regală (Liv. 1, 8, 3; Fior., Tabella, 1, 1, 5), ar fi iniţiat ample lucrări edilitare, asanarea mlaştinilor, construirea Marelui Circ, Circus Maximus, şi mărirea numărului senatorilor la 300. Sub Tullus Hostilius se ajunsese la 200 de senatori (Cic.,?ep., 2, 35; Liv., 1, 30, 2; 35, 6; 2, 1, 10; DH, 3, 67, 1). Dar Roma a devenit miza rivalităţilor dintre cetăţile etrusce, în pofida confederării lor: Tarquinii (de unde au provenit cei mai mulţi lucumoni ai Romei), Caere, Vulci, Veii, Clusium. Lucumonii etrusci ai Romei care în nici un caz nu au aderat la confederaţia etruscă s-au aflat adesea în conflict cu fraţii lor de obârşie din nord. Dar lucumonii proveniţi din Tarquinii au fost temporar substituiţi şi alungaţi din Roma de etruscii din Vulci. în legătură cu cel de al şaselea rege legendar al Romei, Servius Tullius, conceput ca un al doilea Romulus-fondator, s-au vehiculat, încă de la începuturile antichităţii romane, două tradiţii. Una dintre ele, de sorginte latină, îl înfăţişa ca fost sclav şi însoţitor al lui Tarquinius I, în reşedinţa căruia ar fi crescut, sub ocrotirea re şinei Tanaquil, care l-a ajutat să-i succeadă primului rege-lucumon etrusc, după asasinarea acestuia de către rudele lui Ancus Marcius (Liv., 1, 39-41). O altă tradiţie, de provenienţă etruscă şi evocată de frescele mormântului Francois, descoperit în 1857, la Vulci, în Etruria, îl prezintă ca vulcianul Macstrna, în latină Mastarna, deci ca însoţitor şi vasal a doi condotieri originari tot din Vulci. Se pare de altfel că macstrna oglindea mai degrabă misiunea îndeplinită de el pe lângă cei doi şefi militari vulcieni. Aceştia ar fi 32 Eugen Cizek fost fraţii Aule şi Caile Vipinas, în latineşte Aulus şi Caelius Vibenna. Ei ar fi cucerit Veii şi ulterior Roma însăşi. Pe aceleaşi fresce figurează şi numele lui Tarchunies Rumach, adică Tarquinius al Romei. De altfel, în secolul al Vl-lea î.C. şi etruscii din Caere au controlat drumul spre Campania şi ar fi ocupat Roma şi Ardea. Mezentius provenea din Caere (DH, 1, 65, 5). Percepţia lui Servius Tullius a putut fi zămislită după standardele celei de a treia funcţii indoeuropene. Oricum, i s-au pus în seamă reforme esenţiale. Datele privitoare la aceste reforme comportă exagerări şi anacronisme vădite, dar şi un nucleu de realitate. ' Astfel, i se atribuie lui Servius Tullius, pe lângă ridicarea primei incinte fortificate a Romei, pe care practic a convertit-o într-un oraş, urbs (Liv., 1, 44, 3-5), şi înălţarea unui sanctuar al latinilor pe Aventin, subminarea sistemului socio-politic gentilic, la care ne vom referi în subcapitolul următor. El ar fi introdus de asemenea la Roma o monedă, care să faciliteze comerţul, în definitiv o unitate metalică de greutate fixă, aşa numitul aes signatura (Plin., 23, 4l-43). Ar fi intervenit de asemenea în drepturile juridice ale ginţilor, numind judecători regali, care să se ocupe de dreptul privat (DH, 4,25, 2). Se pare de asemenea că el i-a împărţit pe romani, în funcţie de veniturile lor, în două categorii. Cetăţenii, care făceau parte din prima categorie, au format infanteria - organizată ca hopliţi ai Romei. în acest fel se înlocuiau şi la Roma luptele individuale şi haotice, survenite pe câmpul de bătălie şi atestate cândva de Homer, cu înfruntări riguros structurate, între unităţi disciplinate, alcătuite dupâ modelul luptătorilor hopliţi din Grecia. Soldaţii centuriilor, mai jos menţionate, au ajuns să constituie un cadru de mobilizare şi o adunare populară de tip nou. Toate măsurile promovate de către Servius Tullius urmăreau, în chip clar, destabilizarea structurilor gentilice arhaice, rural-pastorale, şi făurirea, la Roma, a unei comunităţi urbane de tip timocratic. Paradoxal, structura socio-politică serviană a determinat reacţii intense, abil concertate, ale spaţiului rural al Romei, locuit de proprietari de pământ şi îndeosebi de crescători de vite. în conformitate cu legenda referitoare la evenimentele produse în Roma regală, în urma unui sângeros complot, Servius Tullius ar fi fost lichidat şi înlocuit cu ginerele său, Tarquinius al II-lea, ultimul rege al Romei. în realitate, se pare că etruscii din Tarquinii şi partizanii lor, numeroşi în noul oraş al Romei, ar fi alungat şi exclus din Urbs pe etruscii vulcieni şi, eventual, pe cei din Caere. - -: Etruscii, chiar cei latinizaţi din Tarquinii, erau în mod cert susţinuţi de latino-sabinii autentici. Ei au beneficiat de asemenea de sprijinul acordat de cetăţile etrusce Veii şi Tusculum. Tarquinius al II-lea s-a comportat ca un tiran elenistic. Este revelator faptul că îndepărtarea sa de la putere a coincis cu prăbuşirea regimurilor politice represive ale Pisistratizilor din Atena şi cu o concretizare a portretului-robot al tiranului, astfel cum rezultă din textele lui Platon (Gorg., 510 b, 9-C.5). Tarquinius al II-lea şi, eventual, alţi Tarquinii, a căror amintire s-a estompat, au instaurat la Roma un stat etrusco-latin, care bloca drumul năvălirilor triburilor indoeuropene coborâte din munţi şi urmărea să redeschidă etruscilor accesul spre Campania, acces relativ închis în vremea episoadelor vulciene şi caeriene. Tarquinius al II-lea a combătut cu succes muntenii italici, sabini şi volsci (Liv., 1, 53, 2-3; DH, 4, 49-50). A cucerit Gabii şi şi-a impus hegemonia asupra întregului Laţiu, pregătită de antecesorii săi, tarquini şi vulcieni. S-a gândit, poate, şi la Fundarea Romei şi Regalitatea
o politică de expansiune maritimă a Romei. El s-a instalat în fruntea ligii celor treizeci dspopuli latini, nu ca lacumon al Romei, ci în calitate de comandant al armatei federale a ligii latine, calitate dobândită cu titlu personal. în orice caz, Roma a obţinut în Laţiu un statut privilegiat, pe care nu îl va recâştiga decât în 338 î.C. De altfel, unele aşezări latine îi vor rămâne fidele lui Tarquinius, după ce a fost alungat din Roma. Tarquinius al II-lea a fost un constructor eficace, deoarece a continuat opera de urbanizare a Romei lansată de predecesorii săi. Cu ajutorul unor muncitori sosiţi din Veii a ridicat templul, măreţ pentru vremea respectivă, închinat lui Iupit'er Capitolinul. De asemenea, a isprăvit sistemul de canalizare al Romei, prin făurirea unei mari conducte de colectare a apelor reziduale, cloaca maxima (Liv., 1, 55-56). Tarquinius Superbus s-a străduit constant să disloce în continuare vechile structuri gentilice şi să potenţeze justiţia regală, în detrimentul celei a fruntaşilor ginţilor. Crescătorii de vite latino-sabini nu au aprobat politica externă ambiţioasă a acestui „rege" şi au respins opera lui de politică internă. Toţi romanii erau prea obosiţi de lungile sale campanii militare şi de munca obligatorie impusă de construcţiile iniţiate de el. Izvoarele antice vor insista asupra brutalităţii şi crimelor săvârşite de acest rege-lucumon (Liv., 1, 56, 7; DH, 4, 42, 1). Tarquinius al II-lea se afla în rele raporturi cu senatul şi nu consulta adunarea poporului, arunci când iniţia o campanie militară (Liv. 1,49, 3). în concluzie, el s-a vădit un tiran de tip grecesc, în toate accepţiile unui asemenea termen. Demersul întreprins de către regi-lucumoni etrusci s-a reliefat aşadar deosebit de relevant, bogat în multiple reverberaţii. El nu s-a limitat la politica de expansiune în Laţiu. j,Fundarea" etruscă a Romei a implicat o autentică urbanizare şi o subminare constantă, aproape sistematică, a relaţiilor gentilice, în vederea implantării unor structuri timocratice. Urbanizarea a fost pretutindeni, în Laţiu, încurajată de etrusci. Nu numai la Roma, ci şi la Satricum, se elimină ultimele rezervaţii horticole şi sepulcrale de pe teritoriul noilor oraşe şi se sistematizează spaţiile publice. Parţial sunt înlocuite bordeiele primitive cu locuinţe din piatră, înzestrate cu puţuri. La Roma sunt asanate mlaştinile din zona Forului, care este pietruit. Se ridică Regia, „palat" al regilor-lucumoni etrusci, se dezvoltă agricultura. Se introduc viticultura şi olivicultura. în Laţiu se creează o reţea de canale, deşi asanarea mlaşinilor nu se va desăvârşi decât în prima jumătate â secolului XX. Neîndoielnic fundamentale au fost lărgirea spaţiului urban şi construirea unei incinte fortificate a Romei. Structurile militare au fost riguros articulate. Infanteria a fost organizată într-o legiune, legio. De fapt, lui Romulus, probabil în temeiul unui anacronism, i se atribuie crearea a trei centurii de cavalerie, care formau cei 300 de „rapizi", celeres, unitate de gardă regală şi vârf de lance al armatei romane (Liv., 1, 13, 8; DH, 2, 13). Tarquinius I a mai creat încă trei centurii de cavalerie, iar Servius Tullius a mărit de asemenea numărul acestor subunităţi, încât celeres au ajuns să grupeze 1.800 de militari. Mai ales s-a născut statul roman, care a măcinat, în chip deliberat, orânduirile gentilice. Totuşi, lucumonii etrusci au rămas străini de mentalitatea focalizată pe solidaritatea cetăţenească a romanilor. Aceasta prescria atitudini caracteristice, semne de vechi ritualuri, reacţii mentale implantate în psihologia colectivă a romanilor, inclusiv a etruscilor latinizaţi, contururi ale etnostilului Romei antice. , ■ Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|