James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

Domnului Henry Flower

post restant, oficiul aleea Westland Loco

Oricum, mi-a răspuns. îşi strecură cartonaşul şi scri­soarea în buzunarul hainei, trecînd apoi iarăşi în revistă soldaţii în straie de paradă. Unde-o fi acum regimentul bătrînului Tweedy ? Reformat din oficiu. Uite : căciulă de urs şi pană. Nu, ăsta-i grenadier. Manşete ascuţite. Uite-l aici : puşcaşii regali din Dublin. Uniforme roşii. Prea stridente. Probabil că din cauza asta se dau femeile în vînt după ei. Uniforme. E mai uşor să te înrolezi, să-ţi faci serviciul. Scrisoarea lui Maud Gonne, unde spunea cum îl agaţă noaptea pe strada O'Connell ; o adevărată ruşine pentru capitala noastră irlandeză. Ziarul lui Grif-fith tot la asta bate acuma : armata e putredă de boli venerice ; imperiul de peste mări de peste mările beţiei. Par cam arieraţi mintal ; parcă ar fi în transă. Ochii drept înainte. Bateţi pasul. Masă, rasă ; pat, lat. Ăştia-s din regimentul regelui. Nu l-am văzut niciodată îmbrăcat ca pompier sau poliţist. Mda, e mason şi el.

Ieşi fără grabă din oficiul poştal şi o luă la dreapta. Vorbe, ca şi cum astea ar rezolva ceva. Mîna îi intră în buzunar şi arătătorul îşi croi drum pe după clapa plicului sfîşiindu-l treptat, în etape. Femeilor chiar că le pasă de asta ; aşa ceva n-am s-o cred niciodată. Degetele îi extra-

84

seră scrisoarea mototolind în vremea aceasta plicul în buzunar. Se mai agăţa ceva ; poate o fotografie. O buclă. Nu.

M'Coy. Să scap de el repede. Mă abate din drum. Nu pot să sufăr să dea buzna omul peste mine tocmai cînd.

— Salut, Bloom. încotro ?

— Salut, M'Coy. Nicăieri în special.

— Cum te mai ţine şandramaua ?

— Bine. Şi tu ?

— îmi trag şi eu sufletul, spuse M'Coy.

Cu ochii ţintă pe cravata şi hainele negre întrebă cu voce joasă plină de respect :

— E vreo... n-ai vreun necaz, sper ? Văd că eşti...

— A, nu, spuse domnul Bloom. Dignam săracul, ştii. înmormîntarea e azi.

— Aşa, sigur, săracul de el. Chiar. La ce oră ? Fotografie nu e. O insignă poate.

— La u... unsprezece, răspunse domnul Bloom.

— Trebuie să încerc să ajung şi eu, spuse M'Coy. La unsprezece ? Am auzit azi noapte de-abia. Cine mi-a spus ? Holohan. îl ştii pe Hoppy ?

— îl ştiu.

Domnul Bloom privea peste drum la trăsura cu un cal oprită în faţa uşii de la Grosvenor. Hamalul tocmai urca valiza sus pe imperială. Ea rămăsese locului, aşteptînd, în vreme ce bărbatul, fratele, cineva care-i semăna, se căuta prin buzunare după mărunţiş. Şic mantoul ăsta cu gule­rul răsfrînt, călduros pentru o zi ca asta, parcă ar fi o pătură. Şi poza asta, neglijentă, cum stă cu mîinile în buzunarele aplicate. Ca fiinţa aceea, aşa de mîndră, la meciul de polo. Femeile sînt toate de nu le-ajungi la nas pînă cînd nu le-atingi la coarda simţitoare. Cine-i fru­moasă se şi poartă frumos. Rezervată şi toată vremea gata să cedeze. Onorabila doamnă şi Brutus este un bărbat onorabil. Te culci cu ea odată şi i s-a şi dus scrobeala.

— Eram cu Bob Doran, e-ntr-una din beţiile lui care-l apucă şi cu ăla, cum îi spune, Lyons Cocoşul. Chiar aici alăturea, la Conway eram.

Doran, Lyons, la Conway. Ea îşi ridică spre păr o mînă înmănuşată. Şi uite-l şi pe Hoppy. Sigur, cu vinu-n nas. Trăgîndu-şi îndărăt capul şi privind de departe pe sub

85

L

pleoapele-i voalate îi vedea pielea lucioasă castanie lică­rind în lumina puternică, cozile împletite. Ce limpede se vede totul astăzi. Cînd e aerul umed vezi totul pînă departe probabil. Vorbind despre una şi alta. Mînă de doamnă. în ce parte se urcă ?

— Şi el zicea : Ce tristă chestie cu săracul nostru prieten Paddy ! Care Paddy ? zic eu. Paddy Dignam ăla micul, săracul, zice el.

Pleacă la ţară ; la Broadstone, probabil. Cizme înalte, cafenii, cu şireturile atîrnînd. Picior frumos. Ce se tot tîndăleşte ăla atît cu mărunţişul ? Vede că mă uit. Proba­bil că e cu ochii mereu la pîndă după un ălălalt. Frumoasă ţinută. Are două corzi la arcul ei.

— Da' ce ? zic. Ce i s-a întîmplat ? zic. Mîndră de tot ; bogată ; ciorapi de mătase.

— Da, spuse domnul Bloom.

Se trase la o parte puţin mai încolo de capul sporo-vâitor al lui M'Coy.

— Ce i s-a întîmplat ? zice. A murit, zice. Şi, pe cu-vîntul meu, şi-a şi turnat în pahar. Paddy Dignam ? zic. Nu-mi venea să cred cînd am auzit. Eram cu el nu mai departe de vinerea trecută sau joi era, la Arc. Da, zice, s-a dus. A murit luni, săracul.

Fii atent ! Fii atent ! Fulgurare de mătase amplă bogată ciorapi de mătase numai alb. Fii atent !

Un tramvai greoi sunîndu-şi dogit clopoţelul se stre­cură printre ei.

Am pierdut-o. La dracu' cu cîrnu' ăsta care face atîta zgomot ! Te face să te simţi exclus de la ceva de soi. Paradisul şi peri. Totdeauna se întîmplă aşa. Chiar în momentul cînd. Fata aia din gangul de pe strada Eustace, luni parcă, agăţîndu-şi la loc jartiera. Prietenul ei care-î acoperea dezvăluirile. Esprit de corps. Ei, la ce să mai căşti gura acum ?

— Da, da, spuse domnul Bloom, cu un suspin adine, încă unul s-a mai dus.

— Unul dintre cei mai buni, spuse M'Coy. Tramvaiul trecu. Trăsura cu ei înăuntru porni către*

podul Loop Line cu mîna ei bogat înmănuşată pe minerul

88

de oţel. Licăr, licăr ; flacăra dantelei de la pălăria ei în soar"e ; licăr, lic.

— Nevasta, bine, cred ? spuse vocea schimbată a lui M'Coy.

— O, da, spuse domnul Bloom. Cum nu se poate mai bine, mulţumesc.

Desfăşură agale sulul ziarului şi citi leneş :