Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200



Yüklə 2,59 Mb.
səhifə85/86
tarix10.01.2022
ölçüsü2,59 Mb.
#100191
1   ...   78   79   80   81   82   83   84   85   86
Dar aici, în Noul Eden, existau atâtea ocazii pentru o lume mai bună! gândi Nicole. Mijloacele de existenţă erau asigurate. Eram înconjuraţi de dovezi de netăgăduit că în Univers există o inteligenţă mai presus de a noastră. Asta ar fi trebuit să creeze un mediu în care...

Termină peştele şi trase în faţa ei mica budincă de cio­colată. Zâmbi, amintindu-şi cât de mult îi plăcea lui Richard ciocolata. Mi-a fost tare dor de el, se gândi. Mai ales de conversaţia şi perspicacitatea lui.

Fu uimită să audă paşi venind înspre celula ei şi un fior de teamă îi străbătu corpul. Erau doi bărbaţi tineri, cu lanterne, îmbrăcaţi în uniformele poliţiei speciale a lui Nakamura.

Bărbaţii intrară în celulă cu un aer practic, fără să se prezinte. Cel mai vârstnic, având în jur de treizeci şi cinci de ani, scoase un document şi începu să citească.

Nicole des Jardins Wakefield, ai fost condamnată pentru delictul de răzvrătire şi vei fi executată mâine dimineaţă la ora 8. Micul dejun îţi va fi servit la 6:30, la zece minute după prima lumină. Vom veni să te ducem în camera de execuţie la 7:30. La 7:58 vei fi legată în scaunul electric, iar curentul va fi aplicat două minute mai târziu. Ai vreo întrebare?

— Cum te cheamă, tinere? întrebă Nicole cu glas frânt.

— Franz, răspunse bărbatul după o scurtă ezitare.

— Franz, şi mai cum?

— Franz Bauer.

— Ei bine, Franz Bauer, se strădui Nicole să zâm­bească, poţi să-mi spui, te rog, cât îmi va lua să mor? După ce aplici curentul, fireşte.

— Nu ştiu exact, răspunse tânărul, oarecum stânjenit. Vă veţi pierde cunoştinţa aproape instantaneu, în doar două secunde. Dar nu ştiu cât...

— Mulţumesc, zise Nicole, simţind că-i venea să leşine. Acum am să vă rog să plecaţi. Aş vrea să rămân singură.

Cei doi deschiseră uşa celulei.

— Oh, apropo, adăugă Nicole, mi-aţi putea lăsa o lanternă? Şi poate un stilou şi hârtie, sau chiar un notebook.

Franz Bauer clătină din cap.

— Îmi pare rău, nu putem...

Nicole îi expedie şi se duse în capătul opus al celulei. Două scrisori, îşi spuse, respirând rar ca să adune tărie. Vroiam doar să scriu două scrisori. Una lui Katie şi una lui Richard. Cu toţi ceilalţi m-am împăcat.

După plecarea poliţiştilor, se gândi la lungile ore pe care le petrecuse în puţul din Rama cu mulţi ani în urmă, când se aşteptase să moară de inaniţie. Îşi petrecuse ceea ce atunci crezuse că erau ultimele ei zile, retrăind momentele fericite din viaţă. Acum nu-i nevoie de asta, se gândi. Nu există eveniment din trecutul meu care să nu fi fost deja cercetat în amănunţime. Ăsta-i beneficiul a doi ani de închisoare.

Descoperi cu uimire că era furioasă că nu putea să scrie cele două ultime scrisori. Am să ridic problema iarăşi, dimineaţă. Mă vor lăsa să scriu scrisorile dacă fac suficient scandal. Zâmbi fără să vrea.

Brusc, îşi simţi pulsul crescând din nou. Văzu în minte un scaun electric într-o cameră întunecată. Ea stătea aşezată, cu o cască ciudată pe cap. Casca începu să stră­lucească şi Nicole se văzu prăbuşindu-se în faţă.



Dumnezeule mare, se gândi, oricine şi oriunde eşti, dă-mi te rog, puţin curaj. Sunt foarte înspăimântată.

Se aşeză pe pat în bezna din celulă. După câteva minute, se simţi mai bine, aproape calmă. Se pomeni între­bându-se cum va fi clipa morţii. Va fi pur şi simplu ca şi cum ai adormi, apoi nimic? Sau în acel ultim moment se întâmplă ceva ce nici o persoană vie nu poate şti vreodată?

Un glas o striga din depărtare. Nicole se mişcă, dar nu se trezi de tot.

— Doamnă Wakefield! strigă din nou glasul. Nicole se ridică repede în pat, crezând că era dimineaţă. Simţi un val de teamă, când mintea îi spuse că mai avea numai două ore de trăit.

— Doamnă Wakefield, rosti glasul, aici, în faţa celulei dumneavoastră... Sunt Amadou Diaba.

Nicole se frecă la ochi şi se chinui să vadă silueta din întunericul de lângă uşă.

— Amadou Diaba... Acum doi ani l-aţi ajutat pe doc­torul Turner să-mi facă transplantul de cord.

— Ce cauţi aici, Amadou? Şi cum ai intrat?

— Am venit să vă aduc ceva. I-am mituit pe toţi care a fost nevoie. Trebuia să vă văd.

Deşi bărbatul era la numai cinci metri distanţă de ea, Nicole îi vedea doar conturul vag. Ochii obosiţi îi jucau feste. O dată, când încercă să se concentreze foarte tare, i se păru, preţ de o clipă, că vizitatorul era străbunicul Omeh. Un fior de gheaţă îi străbătu corpul.

— Bine, Amadou, încuviinţă în cele din urmă. Ce mi-ai adus?

— Mai întâi trebuie să vă explic. Chiar dacă s-ar putea să n-aibă nici o logică... Nici eu nu înţeleg pe deplin. Ştiu doar că trebuia să v-o aduc în noaptea asta.

Se opri. Când Nicole nu spuse nimic, Amadou conti­nuă, spunând povestea foarte repede:

— A doua zi după ce am fost selecţionat pentru Colonia Lowell, când eram în Lagos, am primit un mesaj ciudat de la bunica mea Senoufo, prin care îmi spunea să mă duc urgent la ea. M-am dus cu prima ocazie, adică peste două zile, după ce mai primisem un mesaj de la bunica, în care insista că vizita mea era o problemă de „viaţă şi moarte”. Când am ajuns în satul ei din Coasta de Fildeş, era miezul nopţii. Bunica s-a trezit şi s-a îmbrăcat imediat. Însoţiţi de vraciul din sat, am făcut un drum lung prin savană chiar în noaptea aceea. Eram epuizat când am ajuns la destinaţie, un sătuc numit Nidougou.

— Nidougou? îl întrerupse Nicole.

— Da. În sfârşit, acolo era un om ciudat, zbârcit, care trebuie să fi fost un fel de şaman suprem. Bunica şi vraciul au rămas în Nidougou, în timp ce omul acela şi cu mine am urmat un urcuş greu pe un munte golaş din apropiere, până pe malul unui lăcuşor. „Uită-te”, mi-a spus bătrânul când primele raze de soare au atins lacul, „uită-te în Lacul Înţelepciunii. Ce vezi?” I-am spus că vedeam treizeci-patruzeci de obiecte ca nişte pepeni odihnindu-se pe fundul lacului. „Bun”, a spus el zâmbind, „tu eşti într-adevăr alesul”. „Care ales”? l-am întrebat. Nu mi-a răspuns. Am mers în jurul lacului, mai aproape de locul în care fuseseră scufundaţi pepenii - nu-i mai vedeam, căci soarele urcase pe cer - şi şamanul a scos o sticluţă. A cufundat-o în apă, i-a pus dopul, apoi mi-a înmânat-o. Mi-a mai dat şi o piatră mică de forma pepenilor pe care-i văzusem pe fundul lacului. „Acestea sunt cele mai impor­tante daruri pe care le vei primi vreodată”, a spus el. „De ce?” am întrebat. Câteva secunde mai târziu, ochii i-au devenit complet albi şi a căzut în transă, rostind o incan­taţie ritmică în Senoufo. A dansat mai multe minute, apoi a sărit brusc în lacul rece să înoate. „Stai puţin”, am strigat, „ce să fac cu darurile astea?” „Ia-le pretutindeni cu tine. Vei şti când va fi timpul să le foloseşti.”

Nicole se gândi că inima îi bătea atât de puternic încât chiar şi Amadou putea s-o audă. Întinse braţul printre grati­ile celulei şi-l atinse pe umăr.

— Iar noaptea trecută, zise ea, un glas în vis, sau poate n-a fost deloc vis, ţi-a spus să-mi aduci mie în noaptea asta sticluţa şi piatra.

— Exact, încuviinţă Amadou. De unde ştiţi? Nicole nu răspunse. Nu putea vorbi. Tot corpul îi tremura. După câteva clipe, când simţi în mână cele două obiecte, genunchii îi erau atât de moi încât se gândi că o să cadă. Îi mulţumi de două ori lui Amadou şi-l îndemnă să plece înainte de a fi descoperit.

Traversă încet celula spre pat. Oare poate fi. adevărat? Şi cum? Cumva, toate astea s-au ştiut de la început? Pepeni-mană pe Pământ? Îşi simţea organismul supraîncăr­cat Mi-am pierdut controlul, gândi ea, şi nici măcar n-am băut încă din sticluţă.

Doar ţinând sticluţa şi piatra, Nicole îşi aminti cu acui­tate incredibila viziune pe care o avusese în fundul puţului din Rama II. Deschise sticluţa. Inspiră adânc de două ori şi-i bău repede conţinutul.

La început, se păru că nu se întâmplă nimic. Bezna din jurul ei nu părea să sufere vreo schimbare. Apoi, dintr-o dată, în mijlocul celulei se formă o sferă portocalie mare. Aceasta explodă, împrăştiind culoare prin beznă. Urmă o sferă roşie, apoi una purpurie. Retrăgându-se din faţa strălucirii exploziei purpurii, Nicole auzi un râs puternic în faţa ferestrei celulei. Se uită în direcţia aceea. Celula dis­păru. Nicole era afară, pe câmp.

Era întuneric, dar putea distinge contururile obiectelor. În depărtare, râsul se auzi iar. Amadoul strigă ea în gând şi porni să alerge pe câmp cu o viteză ameţitoare. Îl prindea din urmă pe bărbat. Când ajunse mai aproape, faţa lui se schimbă. Nu era Amadou, ci Omeh.

El râse iar şi Nicole se opri. Ronata, o strigă el. Faţa lui creştea. Mai mare, şi mai mare, mare cât o maşină, apoi cât o casă. Râsul lui era asurzitor. Faţa lui Omeh era un balon uriaş, înălţându-se sus, şi mai sus în noaptea neagră. Mai râse o dată şi faţa lui explodă, stropind-o cu apă pe Nicole. Era udă până la piele. Era scufundată, înotând sub apă. Când ieşi la suprafaţă, se afla în oaza cu heleşteu din Coasta de Fildeş, unde ca fată de opt ani se confruntase cu leoaica în timpul ceremoniei Poro. Aceeaşi leoaică dădea târcoale heleşteului. Nicole era din nou fetiţă. Se simţea foarte speriată.




Yüklə 2,59 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   78   79   80   81   82   83   84   85   86




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin