Jurnalul unui ostracizat

Moscova, 25 februarie 1978

La masă, noutăţi din patrie. A murit Răileanu, fostul director al teatrului "Puşkin" din Chişinău. Vlad zice că se schimbă Chişinăul vertiginos, dar nu e carne în magazin şi moldovenii, deşi suferă şi ei, zic: "Bine, poate că s-or mai căra veneticii, că tare-au mai alergat cu sutele de mii la noi". Vlad e ca şi mine: spune ce gândeşte. Garantat că are şi el dosar. Nu puteau băieţii să-l ierte după cazul cu “România Literară” şi “Europa Liberă” din 1969. L-au luat la ochi probabil încă din 1965, când era elev în clasa X la Zăicani. Directorul şcolii “l-a spus” la securitate, la Edineţ: Druc Vlad a scris compunere despre Eminescu şi nu prea era “sovietică moldovenească” (“Eminescu - poet român”). Au venit de la KGB şi au “probozit-o” pe profesoara de literatură. Pe Vlad, “copil fiind”, nu l-au chemat să-l profilaxeze (spălarea creierilor). Peste un an însă (era acum student la Institutul de Arte din Chişinău), tovarăşii “au purtat discuţii” cu el. Ar fi vrut să afle ce mai spun colegii, ce gândesc, cu ce se ocupă în timpul liber. Vlad a făcut pe prostul: “bem, dansăm, iubim fete, că altceva nu ne interesează; nu ne pasă că nu se mai vând cărţi din România la Chişinău, că nici n-avem timp de citit”. În 1973-1974 a făcut armata în Ungaria. Nu avea dreptul să umble pe străzi în uniformă sovietică. Ungurilor nu le plăceau ruşii. Şi dacă vorbea în română şi le spunea ungurilor că asta-i limba lui maternă - tot un drac - nu le plăcea ... Pe la orele 16.00, îl petrec pe Vlad la gara Kiev, pleacă la Chişinău.
Moscova, 26 februarie 1978

Rămân cu fetele. Punem discuri "Electrecord" şi dansează. Le zic de "Mioriţa". E un disc din Maramureş. "Uite, dacă am avea un post de radio, asta aş pune ca semnal de deschidere". Mai ascultă "Apollo", basme antice în limba română.

Azi m-am uitat la panoul cu schimburi de locuinţe să vedem oraşul care ne interesează. Am văzut Chişinăul, Cernăuţiul la schimb cu Moscova. Citesc articolul "Comoara talentului" din "Pravda".

Îl laudă pe Ion Druţă, dar Bodiul cerea să fie scos Andrei Lupan din filmul lui Vlad pentru că-l laudă pe Druţă în jurnalul filmului. Deci "Pravda" îl laudă, conducerea de la Chişinău voia să-l elimine pe Druţă.

Merg la facultate. Sus, la "Telegraf", ziare româneşti nu sunt. Nici la magazinul "Drujba". Ori vine literatură română şi-s prea mulţi cumpărători în Moscova, ori nu aduc nimic? La Chişinău şi la Cernăuţi, cărţile româneşti sunt arse şi trecute la "pierderi" fiindcă "n-au cumpărători". Moldovenii sunt nevoiţi să le care din Moscova, dar şi de aici au dispărut.
Moscova, 1 martie 1978

Nu m-au felicitat fetele mele cu mărţişor! S-au rusificat de tot. Au uitat de sărbătoarea primăverii. Cezara nu vrea să mănânce. Pe drum, prin pădure, mârâie că n-a mâncat. M-am supărat rău, chiar dacă-mi dau seama că e capriciu copilăresc. Ne-am despărţit supăraţi. Storojinski a primit o delegaţie de italieni şi eu le traduc.

Vine Mariana după trei şi mă prefac supărat. Fetele mele, ea, nu m-au felicitat de 1 martie şi iată că n-am mărţişor! ... Nu-i spun, mai aştept. Cezarei i-am zis. A spus c-a uitat. Aici, în Rusia, nimeni nu sărbătoreşte 1 martie. E şi bosumflată că nu-i dau atenţie. Mariana îmi spune c-a făcut răcituri de pasăre. Reproş: "Hai în Moldova, acolo am să-ţi dau mărţişor!".

Pe Cezărica o culegem de pe-afară. Mai ascultă discuri româneşti. Când toţi adorm, trec în camera mea şi citesc "Manuscriptum": "Din viaţa lui Constantin Stere". A fost rector la Universitatea din Iaşi şi tot el a făcut ca studenţii din Basarabia să ajungă pe la 1912 să înveţe la Iaşi. Este şi ceva din jurnalul lui Mihail Sebastian şi problema semită. Cât de mult seamănă cu problema de-aici, de-acum. Mai contemplez harta: Dunărea se varsă la Traian şi Decebal ... La trei de noapte, mă culc.
Mircea Druc se gândea intens la reîntregirea României, cu obstinaţie, cum a făcut-o, de altfel, toată viaţa. Câţi dintre noi bănuiam numai că dincolo de Prut, în timpul sovieticilor, mai există români cu o asemenea conduită mentală măcar? Se gândea că după reunificare, vom face Nistrul navigabil până la Hotin. Rămân cetăţile vechi şi alături, la gurile Nistrului, facem un mare port, o cetate culturală puternică - Traian, iar la capătul celălalt - Decebal. Nu Hotin - Cetatea Albă, ci ruta întreagă ar fi fost Traian - Decebal. Pentru că valul lui Traian trece prin sud, dincolo de Hotin, în munţi, să fie Decebal ...
Moscova, 5 martie 1978

O zi cu soare. La magazinul universal, aproape nimic. Luăm cartofi, smântână. În staţia de cale ferată Losinka, stăm la o coadă enormă să cumpărăm câteva sticle de bere. S-a scumpit, dar lumea nu cedează! Când s-ajung la tejghea, mă ghiontesc mulţi să le iau peste rând. Le spun să stea la coadă că se supără cei ce vin din urmă. Unul e gata să sară la mine la bătaie. La Mâtişci, coborâm. Mariana cumpără o găină. Eu pun pasărea la foc. Vecina se tot învârte pe lângă mine ca să n-o cert pe Cezara că în lipsa noastră, ea a trimis-o afară să se joace cu Alioşa. Imbecila! Mă tot derutează. Cum ne aşezăm la masă, în bucătărie, vine şi ea şi începe discuţia. Fierb de indignare şi mă cuprinde un dor de ducă. Încă din clasa a VII-a tot trăiesc la internat, prin cămine şi "grupen sex". Viaţă în cămine sovietice! Mai bine mă făceam pădurar, cioban în Carpaţi. Sunt zece ani împliniţi de când muncesc numai pentru "kvartiră" (locuinţă - n.a.) şi "propiskă" (viză de reşedinţă - n.a.). N-aş fi mai ajuns! Când voi scăpa să scriu ce vreau eu să scriu, să lucrez după specialitate, să văd de cei dragi, să scap de colhoz în viaţa mea de toate zilele?

Discut cu Storojinski despre şefa mea. Simt că l-a informat cum îi convine ei. Îi spun că nu mai vreau să lucrez cu ea.

Acasă, citesc. Fetele ascultă discuri: "La Moldova" de Mihail Sadoveanu, "Amintiri din copilărie". Corina vrea la film. Citesc ziare româneşti. Fac un program pentru 20 de ani în viitor dacă voi mai trăi. Noi, viitorul nostru, România, fişe. Mariana se culcă. Tot mai limpede este imaginea Moldovei în 2000. Sper că va dispărea hotarul blestemat.
Moscova, 9 martie 1978

Vine Bârsinkov din Caucaz, de la schi, bronzat mai ceva ca de la mare, fericit. Şeful lui, Avruh, în costum excelent. Îi fac complimente. Şi ăsta zice mereu că se teme că nu va avea cu ce să-şi întreţină familia. Ei au în sânge teama ereditară de ceva. Poate că această teamă e forţa motrice a naţiunii evreieşti. Are maşină, casă, vilă, nu ca mine, şi el se teme şi eu nu mă tem, în cămin. Şi el e şeful Serviciului Tehnic.

Lucrez intens. Mariana mă tot caută la telefon, dar n-am reuşit să găsesc medicul şi e nevoită să meargă ea la policlinică. La 12,30 merg la masă: o ciorbă de fasole cu varză acrişoară. Şefa a aprobat studiul de fezabilitate făcut de mine.
Moscova, 10 martie 1978

Primit revista "Magazin". Nu mă pot apuca de capitolul 3. Ninel' şi una de la compartimentul Informaţii tehnico-ştiinţifice au fost cu o lună în urmă în România. Aş fi vrut să întreb despre România, dar m-am răzgândit. Nu vreau să vorbesc despre România faţă de Ninel', care şi aşa e antrenată stalinist, e un pic şovină faţă de minorităţi. În tren, citesc "Revista de psihologie" nr. 1 pe 1978. La "Drujba", comand cărţi de la Secţia Română. Cea mai săracă.
Moscova, 16 martie 1978

Vine primăvara. Dau fuga prin soare şi pâraie. Iau de la poştă un colet de la tanti Măriuţa, sora tatei de la Cuconeştii Vechi: mere şi seminţe de floarea soarelui. Ne-am bucurat că am rude, că ne mai ţine minte lumea.

Trec pe lângă şantier. Mă uit prin gard. Când va fi gata blocul în care sper să primim apartament?

Telefonează Miki, colegul meu de facultate. Mă pune în legătură cu o persoană, care mă întreabă: "Nu vreţi să plecaţi pentru un an în Angola ca interpret?" Ha! Când şi unde s-au găsit!? Unde aţi fost cu zece ani în urmă? Acum, când arde pământul sub picioare, că n-am o clipă de răgaz, angajamentul faţă de şef, părinţi, facultate, disertaţie, cum s-o las aici pe Mariana cu copiii? Cum o să-mi permită KGB-ul care stă de veghe?

Am lucrat până târziu. Mariana, care a făcut o ciorbă moldovenească splendidă, a venit târziu de la serviciu, bine dispusă, aeriană. Nu i-am spus nimic de Angola. Ce să-i spun? Exact cu zece ani în urmă, am prezentat actele pentru Alger. Nimic! Noaptea au durut-o picioarele. S-a schimbat timpul.

Pe la 12, vine Miki Chebac. Nu l-am văzut de-un secol. În trecere cu maşina de la Şeremetievo, a petrecut nişte specialişti italieni care construiesc o uzină de tractoare la Ceboksarî, capitala Ciuvaşiei. Miki s-a schimbat mult. Amintiri ... Am vorbit şi de Feri Podoabă, care a fost la Moscova din partea Radioului din România, despre Ilie Bădicuţ. Regretă Miki după reprezentanţa Moldovei de unde a fost dat afară pentru naţionalism. După discuţia cu Vornicescu de la KGB, s-a schimbat ceva în el. "Mi-a fost frică, deşi n-am făcut nimic". Şi, într-adevăr, el nu era vinovat de nimic. Exact ce voia Vornicescu: teama imaginară. Acum ar vrea să plece în străinătate, barem pentru un an să-şi amelioreze starea financiară. Iluzii. El nu ştie situaţia mea şi crede c-aş putea pleca în Angola.
19 martie 1978

Mâtişci, Moscova, duminică. O ciorbă de raţă cu varză. Luăm masa la bucătărie. Vecina - prezentă, nemişcată, curioasă. Cum apărem noi, vine şi ea. Dimineaţă am discutat cu vecinul care a fost la Surgut în Siberia. N-au ce mânca. Criza energetică, criza alimentară. Am condus-o pe Cezara la şcoală şi vorbeam româneşte tare. Ne-a întrebat un om de unde suntem. El e de la Cernăuţi. A schimbat apartamentul şi-i pare rău. "Aici e mai bine numai cu alimentele, restul ...".

Trecem pe la poştă şi Emil pune o felicitare. Poate că rezistă Emil şi nu face o prostie cu rusoaica de la Vladimir, exact de ce se teme mama. Azi merge lucrul bine. Obosesc şi mă enervez. Îl ajut pe Emil să-şi facă teza de licenţă. Seara, luăm masa în casă, nu la bucătărie, pentru că vecina iar se înfiinţase.

Emil mai vrea să citeze şi autori străini şi eu caut până la ora unu din noapte materiale potrivite. Fac baie şi mă culc. Adorm greu. Voi rezista s-o scot la capăt cu toate? Cred că nu pot scăpa de mizerie ca să lucrez la ce-ar trebui pentru mine şi nu numai pentru alţii. Nu-mi pot învinge emotivitatea. Devin irascibil. Nu suport când oamenii sunt grei de cap.
Moscova, 20 martie 1978

Emil face gimnastică, comod, s-a trezit.

Intru la şef. "Mea culpa! Două zile am lipsit, am fost la pescuit ..." Asta e, Emilică face gimnastică, şeful merge la pescuit şi mie-mi arde de lucrări, nu lor! Nu-i nimic. Cer voie să lucrez acasă pentru că mă simt rău. Acasă continuu lucrul cu Emil. "Bade, de unde ştii tu atâtea?" "O să ştii şi tu mai mult când vei avea nu 50 de pagini, dar 500 de kilograme de manuscrise şi conspecte ca mine şi-o să rămână ceva şi-n capul tău".

Mă-ntreabă Ninel' Nikiticina dacă am ceva evreiesc în mine. "Eu am lucrat la Alma Ata cu un oarecare Solomon Druc". "Nu ştiu, cred că nu, fiindcă bunelul Ostin Druc stă cu mâna pe biblie într-o fotografie de tinereţe. Era om religios, creştin, dar de-ar fi aşa, dar nu sunt". "Păcat că nu eşti evreu. Aici, zice Ninel', la noi, la combinat, e bine. Ar avea altă atitudine. Ai primi un post mai bun". Înainte se cumpărau titluri de boieri, duce, cneaz etc. Acum, ce să-mi cumpăr, naţionalitatea pentru favoruri şi protecţie? Naţionalitatea nu e o profesie. Ce să fac dacă nu sunt?...
Moscova, 22 martie 1978

Am visat-o pe tanti Vera, sora lui tata cea mare, venise cu mătuşa Nina la noi. Aveau câte un copil înfăşat.

Dimineaţa la serviciu. După discuţia cu Leova şi cu Hatunţev, am decis: prudenţă şi cât mai rar comunicare. Leova se teme de concurenţă. Vin fetele de la laborator. Comentează panorama de la etajul zece. Perspectiva sumbră a cartierului din Mâtişci unde vom primi noi apartament. Poluare din toate părţile. Raia se gândeşte că nimeni nu vrea să vină la Mâtişci să facă schimb. Eu sper că va veni cineva din Cernăuţi.

La Mâtişci este cel mai mare combinat de policlorură de vinil. Erau răşini foarte toxice, care afectau sistemul nervos. Unii oameni se uscau văzând cu ochii. Unul dintre şefi se usca parcă în fiecare zi. Unele femei zvelte şi frumoase au început să se umfle după ce lucraseră un timp în secţie. Cei graşi se uscau, cei slabi se umflau. Când urcau în tren, în autobuz, oamenii întorceau capetele de miros. Se dezbrăcau în balcon şi-şi lăsau hainele în ger la evaporat.

Moscova, 25 martie 1978

Sâmbătă neagră. Se lucrează. La etajul şapte, lucrez în linişte. Sună Mariana şi mă cheamă la masă de câteva ori. Vreau să lucrez până la orele 18. Ce păcat! Nu am loc de muncă şi nici apartament. Câte aş fi făcut în viaţa mea. Aici, stau unii şi se plictisesc în cabinete luxoase, mari, unde fumează, joacă şah. Eu n-am unde să-mi înşir hârtiile. Ei au birouri şi rafturi, pe care ţin câteva fleacuri. Au condiţii şi nu vor sau nu pot să facă nimic. Îmi amintesc de anii de studenţie la Leningrad. Aveam o poftă enormă de a lucra dacă n-aş fi tras foame, dacă n-ar fi trebuit să muncesc să câştig câte ceva pe la Inturist, prin restaurante, gări, porturi etc., aş fi putut obţine mult mai mult. Voiam pe-atunci să-nvăţ în plus chineza şi japoneza. Visam să am un magnetofon cât de rău şi să-l folosesc în scopuri didactice. Sigur aş fi învăţat japoneza. Voiam enorm. Cu zece ani în urmă, să fi avut o cămăruţă cât de mică, aş fi putut lucra. Dar aşa, scriam cu Cezara în braţe şi o legănam pe Corina cu piciorul. Toţi într-o cameră de cămin la Chişinău, oraş al tinereţii şi mizeriei mele. La ora 18, obosit, mulţumit pentru lucrul făcut, trec pe la DK ("dom kulturî", "casa de cultură").

Aici, copiii şi Mariana. Nu rezist mult. Flămând, mă duc acasă. Nu pot mânca. Vecina fierbe rufe la bucătărie şi se îmbibă toată mâncarea cu putoare: pune praf mult în lighean. Mai rabd jumătate de oră. O, cerule! Îi zic să termine. În sfârşit, aerisesc bucătăria, îmi încălzesc şi mănânc. Mariana sună. "Păcat c-ai plecat. La televizor, imagini din România". Vine târziu, citesc ziarele.
Moscova, 26 martie 1978

Am vrut să fac baie, dar vecina a umplut cada cu rufe încă de-aseară. Toată ziua de ieri s-a fâţâit prin bucătărie şi în baie. Azi, la fel. Afurisită să fie "komunalinaia kvartira" că mi-a mâncat viaţa! Când se scoală ai mei, e hărmălaie şi nu mai pot lucra. Toţi vor la WC, dar vecinul stă pe oală şi fumează. Mariana vrea să facă scandal. O opresc. "Răbdaţi, mă! Ce pot face? Poate vom scăpa curând de comună".
Moscova, 27 martie 1978

Azi e aniversare, unirea Basarabiei cu Ţara. Mi-am amintit târziu. Nu ne cunoaştem istoria. Fac teze pentru seminar. Pe la unu noaptea mă trezesc sufocat. Nu-mi ajunge aerul din cauza linoleumului. Deschid uşa de la balcon. Halucinaţie olfactivă sau ce-o fi? Cred că m-am intoxicat rău. Mi s-a mai întâmplat acum un an.

Discuţie cu Hatunţev despre abordarea marxistă a personalităţii lui Marx. Tania e preocupată de problemele dragostei. Aş putea testa pe una din ele pentru lucrarea mea de la facultate la testul de proiecţie aperceptivă.
Moscova, 30 martie 1978

Cântă la radio o melodie franţuzească. Ninel' Nikiticina la geam e gata să plângă. Ce mai suferă femeia asta! Regretă pentru trecutul de elită, pentru protipendada de la Alma Ata. Rămân să lucrez până la ora 19; tot mai puţin îmi vine să arunc ziarele şi revistele de economie. Am visat aşa de mult la psihologie, speram să scap de producţie, şi acum, când aş putea să mă apropii de psihologie, mi-e greu să mă despart de economie. Ceea ce am ignorat complet în adolescenţă, acum am prins gustul să fac. Zece ani am dedicat managementului şi nu e uşor să abandonez. Mai e şi teama de şomaj: cu psihologia mor de foame. Şi restricţia: nu eşti membru de partid, nu te poţi angaja sociolog sau psiholog.

Am auzit azi un banc. Mi l-au spus de două ori oameni diferiţi. Patru oameni călătoresc cu trenul. Zice unul când se opreşte şi află că linia e demontată: "Nu-i nimic, facem muncă patriotică şi se rezolvă!" Al doilea: "Să fie împuşcat şeful gării şi linia reparată imediat!" Al treilea: "Să demontăm din urmă linia, o punem în faţă şi înaintăm!" Al patrulea: "Nu-i nimic, tragem storurile la geam, mecanicul să tragă sirena cât mai tare, să clătinăm vagonul şi să ne imaginăm că mergem înainte." Erau simbolurile lui Lenin, Stalin, Hruşciov şi Brejnev. Mie-mi convine unu şi trei. Bârsinkov preferă pe al doilea. Îi spun că e tipul fascist de lider, dar el zice că în Rusia nu se poate fără dictatură.
Moscova, 9 aprilie 1978

Ce se mai bucură fetele că a venit bădica Emil! Mariana e bucuroasă şi ea, face colţunaşi, este o seară frumoasă. Emil a adus un borcănaş de dulceaţă de la "aia din Vladimiri". El aprobă varianta noastră cu Cernăuţiul. La bucătărie, vecinul îmi propune iar să ascult "Vocea Americii". Ori că se teme să nu-l torn, ori mă provoacă, pus la cale de cineva. "Mă interesează numai cazul lui Aldo Moro", îi zic.

Fac ordine în hârţoage. Ninel' Nikiticina şi grupul ei schimbaţi radical. Ninel mă consideră ba evreu, ba român. Data viitoare va spune că sunt chinez. "Cu dumneata, zice ea, e foarte greu. Ştii prea multe". Aflu de la Leova că profesorul Kalinin de la Universitate e acuzat de plagiat. Hatunţev povesteşte cazul lui Vinik: fără studii, fără partid, evreu, Vinik a ajuns şef la termoficare şi a fost dat afară pentru că trecea norme false la muncitori şi lua el banii. Tot aşa a fost cazul unui electrician. Îşi scriau prime, dar banii trebuia să-i dea la băut echipei de conducere a secţiei. Pe Vinik l-au eliberat "la cerere". Să fi fost eu sau altul în locul lui, ne-ar fi judecat.

Aseară am fost la facultate. Nu aveam copeici de drum. Mariana a venit bine dispusă. I-au dat totuşi salariul. A sunat Dovjenko de la sindicate. Vecinul: "Nu vrei s-asculţi "Vocea"? Românii îl susţin pe Sadat. Sunt intermediari la negocieri". "Da?" "Păi, ăsta-i principiul lor. Când doi se ceartă, să caute singuri ieşire, fără marile puteri." Fără comentarii.

Facultatea de psihologie fiind lângă hotelul "Naţional", dăm peste turişti permanent. În spatele hotelului, staţionează autocarele. Un grup de români. Parcă-s ţăranii noştri. Întreb două tinere ca să intru în vorbă. "Din România?" "Da". "O fi cald în ţară? Aici e frig ...". Atât. Ce s-o fi întâmplat cu românaşii mei? Cu zece ani în urmă, când auzeau că cineva ştie româneşte, se entuziasmau, intrau în vorbă, schimbau adrese. Acum însă, sesizez o schimbare. O fi numai în Uniune comportamentul lor aşa? Sau în general în străinătate? E ceva de la sine sau rezultatul instructajului? Mă duc abătut spre gară. În tren, citesc "Flacăra".

Fac ordine în hârtii. Am atâtea lucruri bune, dar visul meu de totdeauna - un curs în limba maternă de management sau de psihologie - nu se va mai realiza niciodată.
Moscova, 20 aprilie 1978

Straniu! Zic "Pociumbăuţi" şi-mi răsare imediat în minte imaginea stâncilor de pe Cihor. Poate că ne leagă ceva pe noi, "sămânţa lui Druc", de aceste "ecouri carpatine". Păstrez printre hârtii ziarul "Tinerimea Moldovei" (nr. 66 din 3 iunie 1966). Rubrica "Condeiul începătorului". Trei absolvenţi de şcoală medie: Vlad Druc (Zăicani), Vasile Romanciuc (Edineţ), Zina Cenuşă (Cahul). Românul se naşte poet şi renaşte din propria-i cenuşă. Conteplez fotografiile. Tineri, frumoşi, romantici, inocenţi. "Dintre sute de catarge...". Vor ajunge oare la ţărm? ... Fratele Vlad e prezent cu un poem în proză - "Stâncile". "... Nu mai sunt stâncile mele. Am văzut cum a venit Omul şi, odată cu el, şi maşinile, care au început să le sfredelească măruntaiele. Umerii lor s-au cutremurat de detunături, iar în coaste s-au deschis răni adânci, din care s-a scurs piatră albă - avuţia lor. Stâncile mele s-au prefăcut în drumuri, pe care merg tot eu, care m-am jucat pe creştetul lor. Ele s-au aşternut pentru mine. Nu m-au uitat. Stâncile copilăriei mele!".

Am vorbit mult cu Bârsinkov, şeful serviciului tehnic, despre sărbătorile Paştilor. Mi-am amintit de copilărie, biserica din Pociumbăuţi, acum ruinată. Legea monumentelor istorice a ajutat mult la asta. I-am povestit de Moldova, de focurile de Paşti. S-a amuzat. Ieşeam în noaptea Învierii la Cihor, pe stânci şi făceam focuri. Aveam feleşteoace de câlţi sau de buci şi toată noaptea ne jucam cu ele. Ne contram cu echipa de pe cealaltă stâncă, dinspre Pociumbeni. Apoi alergam în vale, scoteam o scândură din punte şi cei care veneau din urmă cădeau în apa Cihorului.

Involuntar am trecut la lucruri triste, la deportările din 1949, '51 şi la multe zdruncinări din rădăcină prin care am trecut. Chiar dacă ceva nu-i place, totuşi suntem de acord că s-ar fi putut salva mult şi am avea acum mult mai multe. "Pravednik", mă porecleşte el, adică "luptător pentru dreptate". Mariana face rost de un bilet la Raikin. Lume multă. Toţi "ai noştri". Ei sunt solidari şi ştiu să se impună. Raikin ştie ceva româneşte, a făcut nişte spectacole cu Mircea Crişan. Are apartament şi-n centrul Moscovei şi probabil la Leningrad.

Presimt că n-o să pot lucra cu Storojinski nici astăzi pentru că o să-l atragă la vreun chef cu ocazia zilei de naştere a lui Lenin. Mă duc încetişor spre casă. Caut un hârleţ, o mătură de grădină, o greblă. Sub geamurile noastre e multă mizerie. Corina iese la balcon bucuroasă. E cald şi comentează ce fac eu. Sădesc un copăcel, o tufă de liliac. Sap la rădăcina copacilor, adun gunoaiele aruncate de locatare. Colţul de iarbă se bucură.

Duminică, mergem la Moscova. Cumpărăm pantofi de vară pentru fetiţe. Coborâm în stradă lângă hotelul "Berlin". Mariana caută deodorant. Eu intru în holul hotelului, dar nu sunt ziare. Aici, în ianuarie 1968, locuia Alfredo, eu eram ghid. De aici, mergeam cu bolivianul la clinica unde făcea experimentul pentru tratarea pietrelor de la vezica biliară. La masă în restaurant, Alfredo a făcut cunoştinţă cu o evreică hotărâtă să plece în Israel, apoi cu o nemţoaică dintr-un grup de turişti. Mă-ndemna să mă-nsor. "Niciodată!" ziceam eu.

Sucre, 8 de Julio de 1968

Señor Mircha Druck

Instituto de América Latina,

Moscú

Mi muy querido Mircha:

Faltarían las palabras si quisiera expresar mis sentimientos por Vd. La deuda que he contraído es muy grande, ojala que esta deuda hubiese sido material, para que así y de algún modo pueda pagarla, se trata de algo mucho más grande: Ha puesto Vd. en juego la demostración de una amistad sincera y desinteresada, ha perdido preciosas horas de su valioso tiempo, para convertir mí sueno científico en una realidad. Gracias Mircha! Gracias por los mejores momentos que pase con Vd. El restaurante, el teatro, el metro, la calle, el ANO NUEVO y tantos momentos incomparables.

Mi GRAN MIRCHA: quiero con el corazón que su talento con tan bellos y nobles ideales lo coloquen en la vida en el lugar mas preponderante, que su vida se vea siempre colmada de satisfacciones y que mantenga esa dignidad y talento acrecentándola cada vez mas.

Es Vd. un verdadero conductor y para Vd. no cabe duda, esta reservado un importante puesto en la sociedad, para que yo y muchos hombres lo sigamos con honor a cumplir los nobles mandatos de la conciencia a los nobles ideales de seguir construyendo hasta el logro total del socialismo.

Yo sigo trabajando con mi tesis sobre la arteriosclerosis y las investigaciones del hígado y la tromboflebitis, no se cuanto tiempo me llevara este trabajo ya que esta vez quiero ir muy bien documentado. La bibliografía aquí es insuficiente y debo hacer milagros para conseguir libros en la especialidad. De cualquier manera no quisiera demorar demasiado y poner al alcance de la medicina estos pequeños conocimientos.

Mircha: Yo no he podido serle útil a Vd. ni una sola vez, y ahora nuevamente quiero rogarle me haga un favor. El ministerio de salud ni el instituto hasta ahora no me enviaron mis certificados y tampoco las publicaciones que debían realizarse. Sin estos documentos mi trabajo carece del respaldo documental, la correspondencia no esta interferida con la URSS y mas si se trata de cuestiones medicas. Tal vez la molestia se limitaría a una llamada telefónica al ministerio recordándoles este asunto.

Por mi parte estoy escribiendo a Margarita, y los amigos en el ministerio.

También el semanario Novedades de Moscú en su edición del 24 de Febrero debía publicar mi trabajo y su director me ofreció enviar un ejemplar a mi y otro al rector de la Universidad. Todo esto si seria posible cuando menos informarme quedare más comprometido que antes con Vd.

Como están los amigos: aquellos simpáticos con los que pasamos el ano nuevo? Como esta Faina, Ludmila, Víctor y Guena? Cariñoso saludo para ellos.

Como esta el papa de Guena? No me olvidare cuando lo vi apesadumbrado y muy amargado por la enfermedad y el pronóstico que le dieron. Dígale que me preocupó y me preocuparé de este recuerdo.

No me atrevo a escribirle a Hernando Barrero a Patricio Lumumba, su madre a fallecido hace 20 dias, seguramente que el no sabe y la queria mucho. Quiero salude al director del Instituto el Profesor Volsky y al señor Mayevsky y si quisieran le sea útil en algo estaré siempre a sus ordenes. Igualmente por favor si por lo menos por teléfono pudiera saludarlo al Dr. asesor científico del ministerio, a la señora Elvira y Margarita. A la simpatiquísima señora Lidia y la doctora Simeonova. Al señor Vasili.

En fin mí querido Mircha hay muchas cosas de las que mi mente no se olvida por lo grato que representan para mi. Mi mejor deseo seria poder llegar alguna vez y verlos nuevamente, pero eso no se si será posible ya que para esto juegan un papel importante muchos factores. Mi esperanza mas grande es llevar a mi hija Anita para que estudie en la Patricio Lumumba, pero no se que se requiere para satisfacer este sano deseo.

Ojala al mismo tiempo mi país pueda establecer relaciones diplomáticas con ese país y tenerlo a Vd. aquí como su representante y por mi parte especialmente cumplir fervientemente con el gran deseo de mostrarle la poderosa fuerza de mi amistad.

En el aeropuerto de Moscú, muy atolondrado y muy nervioso cometí el terrible descuido de olvidarme de su grabadora no atinaba después cuando ya no era posible resolver el problema. No se como habrá interpretado Vd. esto que yo no me perdono. Esto me obligara- ya que constituye un enorme peso para mi - a buscar una positiva explicación, mil perdones y no dejare de mantener pendiente este descuido.

Creo que resultaría muy larga mi carta si continuara a este ritmo, prefiero dejar para la respuesta a la suya, las muchas cosas que tengo por decir. Esperando que el tiempo y su buena voluntad le sean favorables me conteste pronto, entre tanto reciba Vd. el mas cariñoso, el mas sincero abrazo de mi parte como de Alinda y mis hijos.

A su simpático hermano y su novia el mas caro deseo de felicidad y que la mas perfecta armonía formen el marco de su vida conyugal.

Cordialmente, Alfredo
(Traducere din spaniolă)

Sucre, 8 iulie 1968

Domnului Mircea Druc

Institutul Americii Latine, Moscova

Scumpul meu Mircea:

Ar lipsi cuvintele dacă aş dori să-mi exprim sentimentele faţă de Dumneata. Datoria pe care am contractat-o e foarte mare. Şi măcar de-ar fi de ordin material ca s-o pot achita într-un fel. E vorba însă de ceva mult mai important: ai pus în joc şi ai demonstrat o amiciţie sinceră şi dezinteresată, ai pierdut ore preţioase din valorosul dumitale timp pentru a transforma visul meu legat de ştiinţă într-o realitate. Mulţumesc Mircea! Mulţumesc pentru clipele frumoase petrecute împreună: la cantină, la teatru, prin metrou şi pe străzi, Revelionul şi atâtea momente incomparabile.

Marele meu Mircea: doresc din toată inima ca talentul dumitale, idealul nobil şi frumos să te situeze într-o poziţie din cele mai importante, să-ţi fie viaţa întotdeauna încununată de satisfacţii, să-ţi menţii demnitatea şi talentul făcându-le să crească mereu.

Eşti un adevărat conducător şi, nu încape îndoială, îţi este rezervat un loc important în societate; eu şi mulţi oameni te vom urma cu onoare pentru a îndeplini ordinul conştiinţei şi vom continua construcţia nobilă până la reuşita deplină a socialismului.

Lucrez mai departe asupra tezei mele despre arterioscleroză, investigarea ficatului şi tromboflebită. Nu ştiu cât timp îmi va lua acest lucru însă de această dată vreau să mă prezint foarte bine documentat. Bibliografia aici este insuficientă şi trebuie să fac miracole pentru a-mi procura cărţi de specialitate. Oricum nu vreau să tărăgănez prea mult pentru a pune la dispoziţia medicinii cunoştinţele mele modeste.

Mircea: n-am putut să-ţi fiu de folos nici măcar o singură dată şi acum vreau să te rog din nou să-mi faci un bine. Nici Ministerul Sănătăţii şi nici Institutul nu mi-au expediat până în prezent certificatele şi nici publicaţiile preconizate. Fără aceste documente activitatea mea e lipsită de suportul necesar, omologarea cu URSS nu e pusă la punct, mai ales în domeniul medicinii. Să le dai măcar un telefon celor de la Minister ca să le aminteşti de problema mea. Din partea mea îi scriu Margaretei şi amicilor de la Minister. Mai e ceva: săptămânalul "Novedades de Moscu" în nr. din 24 februarie urma să-mi publice lucrarea şi directorul s-a oferit să-mi trimită mie un exemplar precum şi rectorului Universităţii. Dacă ai putea să mă informezi despre toate acestea îţi voi rămâne ca şi până acum foarte recunoscător.

Ce mai fac amicii pe care i-am cunoscut la Revelion? Cum o duce Faina, Ludmila, Victor şi Ghena? Un salut călduros tuturor. Ce face tatăl lui Ghena? Nu pot uita cât de trist şi amărât era din cauza suferinţei şi pronosticului făcut de medici. Transmite-i că sunt foarte îngrijorat.

Nu mă încumet să-i scriu lui Hernando Barrero la “Patrice Lumumba” că mama sa a decedat acum 20 de zile. Cu siguranţă că nu ştie nimic şi ţinea atât de mult la ea. Vreau să transmit salutări directorului Institutului profesorului Volsky şi domnului Maevsky şi dacă le pot fi cu ceva de folos voi fi oricând la dispoziţia lor. Te rog de asemenea să-l saluţi măcar la telefon pe consilierul ştiinţific de la Minister, precum şi pe doamnele Elvira şi Margarita. Pe nespus de simpatica doamnă Lidia şi pe doctoriţa Semionova. Şi pe domnul Vasili.

În fine, scumpul meu Mircea, sunt atâtea lucruri pe care nu le voi putea uita pentru că valorează atât de mult în viaţa mea. Cea mai mare dorinţă ar fi să pot reveni cândva şi să te revăd. Dar nu ştiu dacă e posibil fiindcă aici joacă un rol important o mulţime de factori. Speranţa mea cea mare e să pot s-o aduc pe fiica mea Anita ca să studieze la Universitatea “Patrice Lumumba”, dar nu ştiu ce se cere pentru a satisface o doleanţă sfântă ca aceasta.

Să dea domnul ca între timp ţara mea să poată stabili relaţii diplomatice cu URSS şi să te avem aici ambasador pentru a putea, la rândul meu, să-ţi demonstrez cu fervoare ce înseamnă un amic adevărat.

În aeroportul de la Moscova, zăpăcit şi nervos fiind, am comis un gest teribil: am uitat de magnetofonul tău. Mi-am amintit când nu mai puteam face nimic. Nu ştiu cum ai interpretat o asemenea neglijenţă, eu însă nu mi-o pot ierta …

Cred că m-am înşirat prea mult. Termin scrisoarea şi sper că-mi vei răspunde cât de curând posibil. Cele mai calde şi sincere salutări din partea mea, a soţiei Alinda şi a copiilor mei.

Fratelui dumitale cel simpatic şi miresei lui cele mai frumoase urări de fericire şi armonie în viaţa conjugală.

Cordialmente, Alfredo.