Jurnalul vieţii mele



Yüklə 216,99 Kb.
səhifə2/5
tarix12.08.2018
ölçüsü216,99 Kb.
#69653
1   2   3   4   5

De câtva timp, Căminul nr. 4 – sediul Clubului meu, este zguduit tot timpul, de muzică şi de zgomote. În birou, este formaţia de muzică uşoară. În sala de lectură, repetă cei cu dansurile populare, trec cu schimbul, cele bănăţene şi cele bihorene. În sala nr. 4 se află echipa de teatru şi poezia, iar în sala nr. 5 e „veteranul” nostru, Nistor Pădureanu, cu taraful său. Mai sunt zece zile până la Festival. N-aş putea afirma că totul e perfect, dar se acţionează intens. Sunt preocupat de menţinerea ritmului de pregătire, sper că va ieşi binişor. Psihologic, mă simt mult mai bine, sunt mai sigur pe mine când sunt cu tinerii entuziaşti din formaţii, deşi tot apar mici probleme. Vara, când eram singur în cămin, sau în sesiune, senzaţia de apăsare, de nehotărâre şi de veşnică tranziţie şi improvizaţie în care mă aflam, mă duceau la disperare.

¤

13 martie, 1973, (marţi)



Dacă aş spune că băieţii şi fetele din formaţii se omoară după munca culturală, aş exagera, fără îndoială. Veşnic trebuie să-i zoresc la treabă, altfel, totul se va duce pe râpă. Mă enervează faptul că nu pot fi niciodată sigur, că va ieşi cum trebuie. Mereu sunt în alertă şi asta mă oboseşte teribil. Ţin minte, - la ţară, - cât timp îmi lua ca să aprind focul în sobă: ba era flacăra intensă, ba vedeai că se stinge, fără nici un motiv. De fapt, acesta e şi specificul muncii de conducere a societăţii (indiferent la cel nivel: o clasă de elevi, o intreprindere sau chiar o ţară), Cere mult consum nervos, stăruinţă, perseverenţă, şi o incontiună luptă pentru a depăşi tendinţele şi interesele divergente, de a le strânge şi orienta într-o singură direcţie. Este epuizant!

Aflu că la Bucureşti e urgie; zăpada şi viscolul au întrerupt circulaţia pe străzi. Imaginile tv redau o lume de coşmar. Aici, la Timişoara, zăpada încă nici nu este aşternută, dar e vânt puternic şi viscoleşte. Nu mi-e deloc plăcut să merg pe străzi acum, dar n-am încotro. Imperativele profesionale sunt... imperioase.

¤

15 martie, 1973, (joi)



În zonele din sudul ţării: Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi sudul Moldovei, s-a decretat stare de necesitate. La bultinul tv. văd mii de oameni, pe străzi, îndepărtând zăpada cu lopeţile. Imaginile stăruie aspra tractoarelor special echipate cu braţe metalice şi spirale care înaintează cu greu îndepărtând nămeţii. Circulaţia pe o seamă de drumuri publice e întreruptă. Multe trenuri, blocate, se pare că sunt locuri unde zăpada a ajuns la trei metri.

În schimb, datorită arcului Carpatin, celelalte zone din ţară sunt mai scutite de intemperii.La noi, mai degrabă, a plouat. Lapoviţa a lăsat şi la suprafaţa străzilor un strat subţire de mâzgă şi noroi, pe cât de inestetic, pe atât de enervant. Deşi nu avem calamităţi, vremea e totuşi, mizerabilă. Noaptea a plouat dând oraşului un aspect sumbru, întunecos.



Trio Tanzania, sunt trei studenţi africani la Institutul nostru: Amigo, Sami şi Eri, care au prezentat la Casa de Cultură a Studenţilor un grupaj de melodii populare şi de muzică uşoară specifice din ţara lor. Este o acţiune cuprinsă şi în programul Casei şi în cel al Institutului. Au fost prezenţi, mai ales colegi de-ai lor de la celelalte Institute, originari din Zair, Etiopia, Sudan, Maroc, etc. Am aflat de dorinţa acestora de a forma şi o orchestră şi un grup vocal format numai din studenţi din Africa. O iniţiativă excepţională!

Numai că la nivelul cluburilor nu avem nici intrumente, nici condiţii adecvate pentru repetiţii. I-am îndrumat atunci spre Casa de Cultură. Notez că la acţiune a participat şi prietenul şi colegul meu din liceu, Viorel Marineasa, proaspăt metodist la Casa de Cultură a Studenţilor. Să nu uit, mai am şase zile până la Festival.

¤

17 martie. 1973, (sâmbătă)



Am avut ieri o zi infernală – şi nici cea de azi nu e prea grozavă. Ieri am stat de dimineaţa de la 9 la 15 la cămin (pentru aranjat sala de club), la Institut, (de împărţit invitaţiile pentru Festival), la Facultatea de Agronomie, - cu nişte tovarăşi de la o comisie de control al activităţii culturale. După masă, din nou în oraş, de supravegheat repetiţiile formaţiilor, apoi m-am târguit cu lăutarii şi cu înstructorii formaţiilor până după ora 24.

Am ajuns acasă pe la unu noaptea şi am avut o insomnie afurisită. (sunt silit să întrerup)...

(Reiau textul): Problema principală rămâne Festivalul. Dar, la ora actuală, cele mai mari bătăi de cap mi le dau problemele legate de organizarea unui turneu de după Festival.

Deci, sâmbătă, în 24 martie, sunt nevoit să plec cu toată haita la Pădureni, din nou: avem un autobuz cu 42 de locuri şi aproximativ 70 de participanţi, toţi fiind „neapărat necesari!”

Am un taraf, cu colaboratori ţigani, am soliştii vocali, am echipa de teatru, o echipă de dansuri bănăţene şi una cu dansuri bihorene, am un trio din Tanzania, în fine şi o formaţie de muzică populară (solişti vocali).

Trebuie să-i duc la Pădureni, apoi la o altă comună apropiată, într-o singură zi. Trebuie să adun fonduri – cu minimum de cheltuieli.

Altă problemă, de astă dată strict personală, banii: construcţia casei noastre a avansat serios, dar reversul medaliei e aspru; trebuie achitate taxele şi utilităţile, nu le mai enumăr aici, sunt arhicunoscute, de oricine. Nu mă plâng, avantajele civilizaţiei sunt evidente dar costă bani, deci situaţia critică rămâne critică.

Am aşa, o senzaţie de sfârşeală, de ceva neplăcut care trebuie să izbucnească odată, fie ce-o fi. Singurul lucru pe care mi-l doresc este o şedinţă dură, cu fulgere şi tunete, cu tărăboi şi puneri la punct. Indiferent de consecinţe, indiferent de orice. Şi apoi, tăcere...

¤

26 martie, 1973, (luni)



O săptămână grea, dar bogată în realizări pe plan profesional:

1. O dezbatere cu diapozitive pe tema Corelaţia oraş – sat în condiţiile dezvoltării societăţii contemporane. Participă dl. Gurmeza, arhitectul şef al judeţului Timiş.

2. Spectacol concurs – la fesivalul Mărţişorul studenţesc, 1973, cu poezie, teatru, folclor şi muzică uşoară.

3. Spectacol în deplasare, din nou la Pădureni.

4. Spectacol festiv în sala Casei de Cultură a Studenţilor, cu formaţiile laureate.

Am câştigat şi Premiul Festivalului: formaţia de dansuri populare a Agronomiei!

- premiul III interpretare: Cora Coman de la formaţia de poezie,

- menţiune, solista şi dansatoarea Elena Munteanu.

¤

Acestea sunt faptele. Nu are rost să mai dezvălui şi culisele, – cu diferite lucruri neplăcute, cu osteneli şi nervi cheltuiţi şi un imens deficit financiar şi bugetar care m-a cam sleit de puteri.



Am lucrat din greu cu nişte copii minunaţi care merită toate elogiile: Bologan Dumitru, Mihoc C., Gal Ion de la dansurile bihorene, Micovoi Lazăr, Duruţ A., Pitic Nicolae de la cele bănăţene, dansatoarele Elena Munteanu, Trişcău Viorica şi Năstase Floare precum şi fetele de la Liceul Agronomic care au completat echipa.

Regret mult că ambiţiosul Emil Trocan şi omenii săi de la muzica uşoară nu au luat nici un premiu, cu toate strădaniile depuse. Totuşi, au fost alţii mai buni. Teatru şi poezia datorează mult profesorului Marcel Riţiu care a muncit enorm.

Pentru viitor, mai rămân multe probleme de rezolvat; mai întâi de găsit băieţi serioşi pentru taraf. Apoi, problema fondurilor. E păcat să avem atâtea forţe artistice de real talent şi să nu fim în stare să obţinem bani cu ele. Dar asta pe altă dată. Mă opresc aici, destul de amărât fiind din cauza multor necazuri, dar şi mulţumit că, în sfârşit, munca mea s-a dovedit a fi fructuoasă. Dar sunt extrem de ostenit.

¤

27 martie, 1973, (marţi)



De două zile mă chinuie nişte junghiuri şi dureri intercostale. Am tras curent, – tot de la Pădureni mi se trage...

La ora 18, o vizită la Staţiunea experimentală cu o grupă de studenţi a d-lui profesor P. care m-a mai refăcut din punct de vedere fizic. Nimic nu ajută mai mult ca natura. Am tăiat şi eu, cum m-am priceput, crenguţe de piersic, visând la ce va fi la toamnă.

Nu înseamnă că n-aş mai avea probleme: de exemplu, într-un articol de gazetă sunt iarăşi lătrat, cum că spectacolul cu care am obţinut premii, a fost doar o improvizaţie, şi că nu-mi dau interesul ca treburile să meargă bine. Cu calomnii murdare şi imfamii de felul ăsta m-am cam obişnuit eu de mult. Nici nu merită să-mi fac nervi, – îmi văd de drumul meu şi gata!

¤

28 martie, 1973 (miercuri)



Dar să scriu şi despre lucruri mai plăcute: primăvara s-a instalat în lege. E soare şi cald, mugurii plesnesc, iarba înverzeşte, în fine, un tablou pastel. Nu am adus încă un omagiu Timişoarei: oraş-grădină, municipiu-parc, pe care zilnic îl traversez cu paşii, de câteva ori pe zi, în toate direcţiile. E hotărât lucru; naveta asta zilnică, la care mă obligă slujba, îşi are şi ea farmecul ei. O adevărată plăcere.

Ieri seara, m-m întâlnit cu verişorul meu Nicu Fildan de la Borşea, de lângă Oradea; azi e inginer electronist la Constanţa, aflat în voiaj de nuntă cu soţia. Atmosferă uşor romantică, veselă, chiar melancolică. Rememorăm vizita la Borşea, de acum doi ani, acea excursie, parcă la marginile lumii.

Mi-am permis acum „să pierd” câteva ore şi la Biblioteca Universităţii, – singura pasiune cu care mă laud şi care-mi aduce mângâiere. Am urmărit câteva reviste de astronomie, apoi am luat-o la goană spre cămin, de unde am ajuns casă pe la ora 15,30. Acum, la 17,30, după ce am luat masa şi am aţipit un pic, o pornesc din nou la drum. E primăvară şi mi-e somn...

¤

1 aprilie, 1973, (duminecă)



Ieri am avut oaspeţi. Elevii artişti, de la Liceul Agronomic din Arad au venit să dea un spectacol la Casa de Cultură, pentru studenţii noştri. Am colaborat şi noi cu un număr, devenit deja şablon, de dansuri bihorene fecioreşti. Dar n-au lipsit neînţelegerile: au venit fără staţie de amplificare, – pe ale noastre nu le-am mai cărat la Casă neavând maşină după ora 15. Spectacolul, în general, a fost foarte variat, cu multe scheciuri şi momente vesele. Au avut subiecte antrenante dovedind fantezie şi avânt tineresc, – sunt mai puţin supuse necesităţilor conjuncturale decât cele studenţeşti. S-a cântat multă muzică populară şi uşoară, destul de fals însă. Prea multă popularizare nu s-a făcut, de aceea sala nu a fost plină, abia vreo 120 de persoane. I-am introdus şi pe dansatorii noştri, dar se pare că s-au mai blazat, au evoluat în formaţie restrânsă, doar şase oameni, iar dansul nu mai e o noutate. După spectacol, le-am oferit un dans la „Discoteca” noastră, coridorul de la A3 Agronomie. Au venit şi mai puţini băieţi, acţiunea a fost mai formală, însă am făcut bine c-am insistat să se ţină. Niciodată n-am avut mai multe necazuri ca atunci când am renunţat la acţiuni „născute moarte”.Experienţa mai demosntrează că cea mai proastă acţiune este mai bună decât nici o acţiune.

Serialul Pierduţi în spaţiu, s-a terminat. Umblă zvonul c-ar fi fost înlocuită cu „pierduţi din schemă”. Lăsând gluma de-o parte, trebuie să recunosc că acest serial tv. de science-fiction american m-a dezamăgit adânc. O poveste puerilă şi moralizatoare cu „aventuri” în butaforie de carton. Îmi pare rău pentru subiect.

Într-un nou număr din Secolul 20 reţin un fragment din romanul lui Kurt Vonnegut Abatorul nr. 5 – scris într-o tehnică literară deosebit de interesantă, cu un umor negru specific. Nu m-am distrat de mult aşa de bine.

Încep să mă doară ochii... Slujba asta de „director de club” mi se pare a fi o povară ucigătoare, – oricâte zâmbete dispreţuitoare ar stârni o asemena afirmaţie. Nu mă refer numai la osteneala irosită cu mobilizările şi demobilizările permanente în această muncă. Ceea ce într-adevăr îmi distruge nervii şi sănătatea şi-mi periclitează cariera şi viaţa e... gestiunea bugetară. Dar, prefer să nu mă gândesc încă la asta... Am ajuns la stadiul în care nu-mi mai doresc nimic. Şi găsesc că ăsta e cel mai mare rău ce mi se poate întâmpla.

¤
5 aprilie, 1973, (joi)

În umbra violenţei, este un film-proces în care tema este deja cunoscută: lupta disperată dar inutilă, împotriva Mafiei atotputernice. Găsim interpretări expresive, luări de poziţie agresive, oricum, e un film excelent. Dar se pare că moda asta a demascărilor începe să devină o manieră.

Cetăţeanul Kane, la tv. Revăd acest film, realizat de inegalabilul Orson Welles, după mai mulţi ani. La vremea respectivă, a fost o cotitură în istoria filmului. Astăzi mi se pare cam baroc. Prima oară l-am văzut într-o versiune netradusă în româneşte, neînţelegând decât parţial, acţiunea. Am urmărit mai mult interpretarea şi decorurile, – prestigioase. Acum, mai mult atent la acţiune fiind, fiorul, să-i zic misterul, - s-a cam dus. Dar rămâne un mare film controversat, ca orice operă de artă autentică, de altfel.

Saliut – 2, este un nou laborator ştiinţific orbital lansat în cosmos de sovietici la 3 martie 1973. Se fac experimentări în aşteptarea echipajelor. Experienţele au fost amânate din 1971, când un prim echipaj a trăit pe laborator 24 de zile. Din nefericire, cosmonauţii şi-au pierdut viaţa la aterizare. Obiectivul central va fi zborul de lungă durată.

¤

7 aprilie, 1973, (sâmbătă)



Pioneer – 11. A doua sondă americană lansată în direcţia planetei Jupiter. Programul, în funcţie de sonda anterioară, Pioneer – 10. Aceasta se va afla în apropierea planetei gigant Jupiter, în luna decembrie, a.c. Dacă va rezista centurilor de radiaţii foarte intense, Pioneer – 11 se va apropia mai mult de planetă, dacă nu, va fi orientată pe o orbită mai depărttă. Apoi, va ieşi dincolo de sistemul solar şi se va pierde în spaţiul extragalactic.

O sesiune ştiinţifică la Universitate, facultatea de filologie. Am fost prezent, ca spectator, la secţia de literatură comparată şi estetică. S-au discutat probleme interesante.

¤

8 aprilie, 1973, (duminecă)



Primim o telegramă de la Săbolciu; bunicul meu e foarte grav bolnav. Sunt trist. Aş vrea să scriu mai multe lucruri dar nu prea ştiu ce şi cum. Relativ, destul de puţini oameni sunt aceia care ajung la venerabila vârstă de 87 de ani.

Afară e senin dar şi puţin răcoare. Sunt înfloriţi cireşii şi vişinii. Primăvara înaintează încet, încet, dar ferm. Am dat o raită prin oraş, acelaşi ca întotdeuna. Aş vrea să lucrez, să lucrez ceva serios şi intens. Improvizaţiile mă ostenesc. Oh, nu mă plâng că n-aş avea ce face, dimpotrivă! Dar altfel de muncă îmi trebuie mie! Altceva, – cu totul altceva. Cât sunt de plictisit!...

¤

9 aprilie, 1973, (luni)



A murit Pablo Picasso. Geniul picturii secolului XX nu mai este. S-a încheiat, la 91 de ani, viaţa unui titan, a unui om de geniu, a unui om care a muncit neobosit. A fost artistul cel mai admirat, cel mai controversat, a străbătut prin arta sa, toate stilurile, rămânând mereu acelaşi, unic, de neimitat. A fost, până mai ieri, cel mai autentic clasic al veacului nostru. Prin el, am trăit în Istorie. După el începe istoria. Abia acum ne trezim, abia acum înţelegem, că am fost contemporani, că am trăit alături de unul din marii oameni ai lumii. Egal cu marile personalităţi ale veacurilor trecute, cu Leonardo, cu Rembrandt. De acum lumea e alta. Arta lui ne va străjui din muzee. Arta viitorului, cum va fi?

Mama a plecat azi dimineaţa la Săbolciu. Am rămas singur. Nespus de singur. E târziu şi trebuie să plec.

¤

10 aprilie, 1973, (marţi)



Zăpuşeală. Căldură mare. Şi totuşi, vânt. Rafale de vânt puternic, din acelea care te trântesc la pământ dacă nu ai grijă. Nici nu ştiu cum să mă mai îmbrac. Când mi-e cald, să transpir, când mă umple frigul... Şi vântul, vântul...

¤

11 aprilie, 1973, (miercuri)



Oare ce e cu bunicul? Sunt din ce în ce mai îngrijorat. Ştiu că e grav, ştiu că-i sunt blocate căile biliare, ştiu că doarme tot timpul şi suferă în tăcere. Mă năpădesc amintirile. Mama e plecată şi sunt singur. Umblu toată ziua prin oraş rezolvând fel de fel de treburi ca să uit, ca să pot uita. Când mă întorc acasă, găsesc vidul. E linişte şi sunt atât de singur. Mama e, de fapt, tot sufletul casei. Şi acum, nu e aici.

Am fost cu frate-meu la Universitate şi am ridicat câteva cărţi şi reviste, sper interesante. L-am trimis pe Micovoi, instructorul formaţiei de dansuri, la Sântana cu afişele şi biletele pentru spectacolul de sâmbătă. Acum e cazul să se înfiinţeze o Discotecă, cu ajutorul băieţilor de la muzica uşoară, conduşi de Emil Trocan. Se trage tare acum cât mai este timp de acţiuni culturale. După 15 mai vin alte plictiseli pe cap. Timpul se scurge încet, şi totuşi, atât de repede...

¤

12 aprilie, 1973, (joi)



Ploaie. S-a făcut ceva mai răcoare. Am multe de rezolvat, nu ştiu de ce naiba merge atât de greu. Am adus filme şi am verificat televizorul. Atât. Trebuie să trimit cărţi poştale, trebuie din nou să alerg. Sufăr că n-am ce să lucrez.

Astăzi sunt, mi se pare, 12 ani de când primul om, sovieticul Iuri Gagarin, a călătorit în spaţiul cosmic. Astăzi se roteşte acolo staţia Saliut- 2 şi nu ştiu când va intra pe orbită şi primul ei echipaj. Lunohod – 2 călătoreşte, mai departe, pe lună. Acum se apropie de o mare râpă, sper să nu cadă în ea. Pioneer – 11 a ieşit din sfera de atracţe a pământului şi merge spre Jupiter. În fine se pregătesc două sonde americane Viking 1 şi 2 să coboare pe planeta Marte. Odiseea spaţială continuă.

Chiar în faţa ferestrei mele a înflorit cireşul. Vrând-nevrând, rămân impresionat de arta japoneză.

¤

16 aprilie, 1973, (luni)



Spectacol artistic la Olari-Sântana, a fost ultimul turneu pe care l-am organizat în acest an. Pe plan financiar, a fost , aşa cum am şi prevăzut, exact la limită, cu atât mai mult că a trebuit să ne cumpărăm pe banii noştri, şi benzina. Băieţii au fost la înălţime. Este drept că am ratat unul din spectacole, din motive organizatorice. Piesa de teatru a fost bine interpretată, iar dansurile, „la cel mai înalt nivel”, exceptând prima suită, la care au intervenit nişte „alunecări de teren” care le-au cam tăiat elanul. (Acum pot spune deschis, din motive legate de... alcool. Desigur, cu totul în afara dorinţei mele. În fine...) Oricum, sunt cum nu se poate mai obosit. Se mai planifică şi alte acţiuni. Dar, acum e târziu, am pierdut ocazia să iau masa în oraş, nu-mi rămâne decât să-mi fac un ceai cald şi... să mă culc. E o vreme neobişnuit de rece.

¤

19 aprilie, 1973, (joi)



Am fost ieri la bunicul, la Săbolciu. O călătorie-fulger, autentic tur de forţă. Am primit de la mama o scrisoare disperată. M-am hotărât pe loc, mi-am făcut bagajele şi am plecat, marţi la orele 20,15. La ora 0,05. am ajuns în gara in Oradea. Neavând tren favorabil am luat o hotărâre eroică: am pornit pe jos înspre Săbolciu – cale de 20 de kilometri pe şosea, între orele 1 şi 5 noaptea. Acum când mă gândesc, nici nu-mi vine să cred. Şi totuşi, chiar am făcut drumul acela fantastic, sub o lună plină, într-un peisaj de basm. Nu-l voi uita niciodată. Am ajuns la ora 5 dimineaţa la bunicul, cu tălpile fierbinţi, pline de băşici (eram numai în tenişi!) Bunicul dormea; un somn greu, adânc. O boală necruţătoare l-a transformat pentru totdeauna: cu tenul galben-închis, chinuit de icter. Mama, tuşa Jeny şi tuşa Ileana – fiicele lui – stau cu schimbul la căpătâi. O atmosferă grea, o suferinţă atroce. Cu greu reuşesc să schimb câteva cuvinte cu bătrânul. Doarme într-una. Mi-aduc aminte ce a spus: „ – Sunt cam bolnav... Ce mai faceţi?... Îmi pare bine de voi... Cum vrea El, aşa să facă... Să fiţi cuminţi... Cum vrea Dumnezeu.” Trec prin momente zguduitoare. Totuşi, trebuie să plec. Aştept autobuzul până la ora 11,30 pe un vânt năpraznic şi rece. La Oradea schimb câteva vorbe cu verişorul Lucian Maliţa. Îmi cântă ceva la vioară. Abia aşteaptă să se termine şcoala. Apoi, vin cu trenul înapoi la Timişoara. Sunt complet epuizat.

O şedinţă la rectorat în care mi se hotărăşte soarta. Aflu că a fost creat un nou post la bibliotecă. De mult aşteptam...

¤

23 aprilie, 1973, (luni)



Maria Stuart, regina Scoţiei, un bun film istoric englez cu Glenda Jackson şi Vanessa Redgrave. Aceeaşi poveste cu cele două regine, verişoare şi duşmane de moarte. Remarc interpretarea excepţională a celor două mari artiste. Istoria îmi apare înfricoşătoare şi zbuciumată, deşi în culori vii.

Menţionez un concurs profesional pe tema „Dezvoltarea agriculturii în anii construcţiei socialiste”. Era acolo un juriu şi o tablă mare pe care se tot afişau punctajele. Câştigătorii vor participa mai departe, la faza pe ţară de la Bucureşti.

Tot ieri, seara, am făcut o vizită la vărul meu Gil Firu. Sunt necăjiţi că tatălui său i-a murit un frate de la Craiova. Mâine trebuie să se ducă acolo.

Ieri a avut loc şi ziua mea onomastică: „Floriile”. Fiind singur acasă n-am sărbătorit-o. M-a felicitat fratele meu şi... atât.

Să nu uit: tot ieri a avut loc şi o memorabilă şedinţă a revistei Orizont, cu studenţii de la Casa de Cultură. S-au spus multe lucruri; am reţinut că se caută, în continuare, talente... Veşnica problemă.

¤

24 aprilie, 1973, (marţi)



Am alergat ca un zănatic, prin toate librăriile. Aşa mi se întâmplă la apariţia vreunei cărţi memorabile, care se epuizează rapid. Pot spune că mi-a alunecat printre degete. Pe când aşa... pierd vremea alergând pe străzi...

¤

28 aprilie, 1973, (sâmbătă)



Veronica, este primul „musical” românesc. Regia – Elisabeta Bostan care s-a mai remarcat cu serialul Năică, apoi cu o ecranizare după Ion Creangă şi Ion Ispirescu. Filmul acesta este o noutate la noi, după sistemul binecunoscut american cu dansuri step, cântece ritmate şi cadru de basm. Un film cu copii, despr copii, cum sunt destul de puţine la această oră. Dintre interpreţi, îl remarc pe Dem Rădulescu, admirabil, atât pe post de bucătar cât şi de ... motan încălţat.

Spectacol de varietăţi la Sala Olimpia. Era anunţat cu mult fast şi tam-tam. Doar că s-au întâmplat şi câteva lucruri neplăcute: pe afiş era anunţată trupa Phoenix. Nu s-a întâmplat aşa, a venit o altă formaţie, Clasic XX. După câte am înţeles, cei de la Phoenix au condiţionat prezentarea cu apariţia lor la televiziune, dar aceia au refuzat să-i arate dacă nu-şi rad bărbile. Ori, fără barbă, Phoenix nu e Phoenix! Aşa că treaba a rămas baltă...

Alt moment neplăcut, – formaţia noastră de dansuri populare; din cauza sonorizării defectuoase soliştii şi-au pierdut ritmul şi nu l-au mai regăsit până-n final. Regret mult acest bluff!

¤

30 aprilie, 1973, (luni)



Am mai primit o scrisoare de la mama, din Săbolciu. În starea în care se află bătrânul, mama şi mătuşile mele trebuie să stea zi şi noapte lângă el. Nu se ştie cât timp se va mai chinui aşa, între viaţă şi moarte. Medicii spun că o mai poate duce între trei zile sau trei luni. Oricum trecem printr-una din cele mai grele încercări ale vieţii. Mama, pe drept cuvânt, este neliniştită. Pe aici totul pare a fi normal, dar cum eu nu prea sunt gospodar din fire, toate rămân de paragină. În plus, încep să am şi dureri de stomac din cauza mâncărurilor improvizate. Curios lucru este că nu m-am prea gândit la aceste aspecte ale vieţii. Mă cramponez cum pot, de prezent, ca de o iluzie.

¤

1 mai, 1973, (marţi)



Altă zi „de mare sărbătoare”. Este al doilea an de când nu se mai ţin acele uriaşe demonstraţii de „1 mai” cu paradă şi care alegorice pe bulevard. Nu ştiu, dar, parcă îmi lipseşte ceva... În schimb, e linişte, şi soare. Odihnă pentru toată lumea...

Am fost ieri seara, cu fratele meu şi cu familia lui, la vărul meu, Mircea Rocsin. S-a întors şi tuşica Jeny de la Săbolciu, i s-a făcut rău acolo. Totuşi, a fost o seară de familie deosebit de plăcută.

Suntem foarte îngrijoraţi de soarta celor de la Săbolciu. A rămas acolo bunicul, foarte bătrân, aproape paralitic, dar încă lucid, cu mama şi tuşă-mea, Ileana. Este cu adevărat groaznic, că bunicul trebuie să fie trezit zi şi noapte din oră în oră. Mai ales nopţile nedormite, de săptămâni întregi, pot distruge, după câte văd, şi organismul cel mai puternic. Trebuie neapărat făcut ceva, dar nu ştim ce...


Yüklə 216,99 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin