Kazuo Ishiguro, Never Let Me Go

— Dar ce nu înţeleg eu, am zis, e de ce-ar vrea lumea ca elevii să fie trataţi într-un asemenea hal?

— Kathy, draga mea, din perspectiva pe care o ai azi, nedumerirea ta e cît se poate de firească. însă trebuie să încerci să vezi lucrurile din punct de vedere strict istoric. După război, la începutul anilor '50, cînd marile descoperiri ale ştiinţei au urmat atît de rapid una după alta, n-am avut suficient răgaz pentru a sta şi a analiza, pentru a pune toate întrebările de bun-simţ. Deodată, în faţa noastră, se aflau toate aceste noi posibilităţi, toate aceste căi prin care se puteau vindeca atîtea boli, considerate pînă atunci incurabile. Lumea asta a văzut şi asta a dorit în primul şi-n primul rînd. Apoi, o lungă perioadă de timp oamenii au preferat să creadă că respectivele organe au apărut de nicăieri sau, în cel mai bun caz, că au crescut într-un fel de neant. Da, au existat discuţii pro şi contra. însă în momentul în care lumea a început să-şi pună întrebări legate de... de elevi, în momentul în care au început să se întrebe cum sînteţi crescuţi şi dacă ar fi trebuit sau

314

315

nu să fiţi creaţi, ei bine, în acel moment era deja mult prea tîrziu. Procesul nu mai putea îi dat înapoi. Cum îi poţi cere unei lumi care n ajuns să vadă că există un leac pentru cancer să renunţe la utilizarea acelui leac şi să revină la zilele lipsite de speranţă ? O întoarcere la situaţia de dinainte era absolut de neconceput. Oricît de vinovaţi s-ar fi simţit oamenii cînd se gîndeau la existenţa voastră, principala lor preocupare era ca propriii lor copii, soţiile lor, părinţii şi prietenii lor să nu moară de cancer, de boli ale sistemului nervos, de boli de inimă. Aşa că o lungă perioadă de timp aţi fost ţinuţi în umbră, iar lumea a făcut tot ce-a putut ca să nu se gîndească la voi. Iar atunci cînd o făceau, încercau din răsputeri să se convingă că nu sînteţi nici pe departe ca noi. Că nu sînteţi fiinţe umane în sensul propriu al cuvîn­tului, aşa că nu contează. Aşa stăteau lucrurile în momentul în care a apărut micul nostru grup. Dar înţelegi acum cu ce anume ne luptam? Practic, ne aflam într-o situaţie fără ieşire. Lumea avea nevoie de elevi care să doneze. Atîta timp cît aceasta era premisa de la care se pleca, avea să existe întot­deauna o barieră în calea ideii de a vă considera fiinţe umane în adevăratul înţeles al cuvîntului. Ei, da, am dus această luptă vreme de mulţi ani şi am reuşit măcar să obţinem o îmbunătăţire reală a condiţiilor voastre de trai, deşi, evident, ea s-a aplicat doar unui număr restrîns dintre voi. Şi apoi a venit scandalul Morningdale, urmat de alte lucruri, şi la foarte scurt timp climatul general s-a schimbat radi­cal. Brusc, nimeni nu mai voia să ni se ralieze făţiş, iar micul nostru grup - Hailsham, Glenmorgan şi Saunders Trust - a fost ras de pe faţa pămîntului.

— Miss Emily, ce-a fost acel scandal Morningdale despre care tot vorbiţi? am întrebat-o. Va trebui să ne spuneţi, fiindcă nu ştim nimic despre el.

— Mă rog, nici nu prea aveaţi de unde să aflaţi. N-a fost un subiect de mare notorietate la nivelul

publicuiui larg. A pormt de la un om de ştiinţă pe nume James Morningdalo. un tip destul de talentat-în felul lui. Averi un laborator propriu într-o zonă mai retrasă a Scoţiei, unde el credea, presupun, că va atrage mai puţin atenţia asupra sa. Ce dorea el era să le ofere oamenilor posibilitatea de a avea copii cu trăsături genetice de cel mai înalt nivel. Inteligenţă superioară, constituţie fizică excelentă -genul ăsta de lucruri. Fireşte, au mai existat şi alţii cu ambiţii similare, dar acest Morningdale îşi dusese cercetarea mult mai departe decît toţi cei de dinaintea lui, mult dincolo de limitele legale. Ei bine, a fost descoperit, cercetările i-au fost sistate şi am crezut că asta a fost tot. Doar că, cel puţin pentru noi, nu a fost aşa. Cum am mai spus, s-ar putea ca publicul larg nici să nu fi auzit de acest subiect. Insă a fost destul ca să creeze o anumită atmosferă. Iar ea le-a amintit oamenilor de o teamă pe care o avuseseră dintotdeauna în suflet. Una e să creezi elevi ca voi pentru programul de donaţii. Dar să creezi o gene­raţie de copii care să ocupe un loc în societate? Copii care să ne fie în mod evident superiori nouă, celorlalţi ? O, nu! Oamenii s-au înspăimîntat. Simplul gînd le-a provocat groaza.

— Dar, Miss Emily, am zis eu, ce legătură am avut noi cu toate astea? De ce a trebuit să se închidă Hailsham ui?

— Kathy, draga mea, nici noi n-am văzut nici cea mai mică legătură. Cel puţin la început. Şi -mă gîndesc destul de des la asta în ultimul timp -a fost vina noastră că n-am văzut-o. Dacă am fi fost mai atente la ce se întîmpla în jur şi mai puţin absorbite de noi şi ale noastre, dacă ne-am fi stră­duit mai mult să ne apărăm poziţia imediat după declanşarea scandalului Morningdale, poate că am fi reuşit să ne salvăm. Văd că Marie-Claude nu e de acord cu mine. Ea crede că s-ar fi întîmplat oricum, indiferent de ce-am fi făcut noi, şi s-ar putea

316

317

ca ea să fie cea care are dreptate. La urma urmei, n-a fost numai Morningdale. Au mai fost şi altele. De pildă, acel serial absolut oribil. Tonte au contri­buit — fiecare in parte — la transformarea curentului general favorabil într-unui de aversiune. Dar dacă stau să mă gîndesc, iată care cred că a fost marele handicap de care ne-am lovit. Mişcarea noastră a fost mereu mult prea fragilă şi mult prea depen­dentă de capriciile suporterilor noştri. Atîta timp cît climatul ne-a fost favorabil, atîta timp cit o anumită corporaţie sau un anumit politician au beneficiat într-un fel sau altul de pe urma sprijinului pe care ni-1 ofereau, am reuşit să ne menţinem pe linia de plutire. Dar a fost o luptă permanentă, iar după Morningdale şi după ce climatul s-a schimbat, n-am mai avut nici o şansă. Lumea nu voia să i se aducă aminte cum funcţionează cu adevărat pro­gramul de donaţii. Nu voia să se gîndească la voi, elevii, sau la condiţiile în care eraţi crescuţi. Cu alte cuvinte, dragii mei, doreau să vă întoarceţi înapoi în întuneric. înapoi în întunericul în care aţi trăit înainte să apară persoane ca Marie-Claude şi ca mine. Şi, evident, toate acele persoane influente, care odinioară fuseseră atît de doritoare să ne ajute, au dispărut cît ai clipi. In mai puţin de-un an, ne-am pierdut, unul după altul, toţi sponsorii. Am continuat pînă în ultima clipă în care s-a putut şi am rezistat cu doi ani mai mult decît Glenmorgan. Insă în cele din urmă, aşa cum ştiţi, am fost obligate să punem punct şi astăzi abia dacă se mai vede vreo urmă a muncii noastre. La ora actuală nu există în toată ţara nici un loc de nivelul Hailshamului. Nu veţi găsi decît aceleaşi „cămine" kilometrice de stat dintotdeauna şi chiar dacă ele oferă acum condiţii relativ mai bune decît odinioară, credeţi-mă, dragii mei, că n-aţi mai putea să dormiţi nopţi la rînd dacă aţi şti ce se întîmplă în unele dintre acele locuri. Cît despre Marie-Claude şi despre mine,

iată-ne: ne-am retras în această casă, iar la etaj avem un munte de lucrări de-ale voastre. Doar ele ne mai amintesc de tot ce am făcut. Şi, fireşte, mai avem şi un munte de datorii, care ne îneîntă mult mai puţin. Şi amintirile, bănuiesc, amintirile cu voi toţi. Şi conştiinţa faptului că v-am oferit vieţi mai bune decît aţi fi avut în alte condiţii.

— Sper că nu vrei acum să-i pui să-ţi mai şi mulţumească! am auzit din spatele nostru glasul lui Madame. Pentru ce ar trebui să-ţi fie recunos­cători? Au venit aici în căutarea a mult mai mult. Ce ştiu ei despre tot ce le-am dat, despre anii investiţi în cauza lor şi despre bătăliile pe care le-am dus în numele lor? Ei cred că Dumnezeu le-a dat toate astea. Pînă să vină aici, habar n-au avut de nimic. Iar acum nu simt decît dezamăgire, fiindcă nu le-am oferit absolut totul.

O vreme nimeni n-a rostit nici un cuvînt. Afară s-a auzit un zgomot şi soneria a sunat din nou. Madame a ieşit din obscuritatea camerei şi s-a dus pe hol,

— De data asta sigur sînt cei de la transport, a spus Miss Emily. Va trebui să mă pregătesc. Dar voi puteţi să mai rămîneţi. Hamalii trebuie să coboare noptiera două etaje. Marie-Claude se duce cu ei, ca să se asigure că nu mi-o izbesc cumva de ceva.

Mie şi lui Tommy nu ne venea să credem că asta a fost tot. Nici unul dintre noi nu s-a ridicat şi, oricum, nu părea sa vină nimeni ca s-o ajute pe Miss Emily să se ridice din scaunul cu rotile. O clipă m-am întrebat dacă o să încerce să se ridice singură, dar ea a rămas nemişcată şi s-a aplecat uşor în faţă, cu urechile ciulite. Apoi Tommy a zis:

— Deci e sigur: nu există nimic. Nici o amînare. Nimic de genul ăsta.

— Tommy, am murmurat eu şi l-am săgetat cu priyirea.

Insă Miss Emily a spus blînd:

318

319

— Nu, Tommy. Nu există nimic de genul ăsta. Viaţa voastră trebuie să-şi urineze cursul ce i-a fost stabilit.

— Deci, Miss, dumneavoastră spuneţi că tot ce-am făcut, toate lecţiile, totul, au avut legătură numai cu lucrurile despre care ne-aţi vorbit? Că dincolo de ele nu mai există nimic ?

— îmi dau seama că, din perspectiva voastră, s-ar putea să vi se pară că sînteţi doar nişte simpli pioni într-un joc de şah, a spus Miss Emily. Cate­goric, puteţi privi lucrurile şi aşa. Dar gîndiţi-vă o clipă. Aţi fost nişte pioni norocoşi. A existat un anumit climat, care acum a dispărut. Trebuie să acceptaţi că în lumea asta uneori aşa stau lucrurile. Părerile oamenilor şi sentimentele lor o iau cînd într-o direcţie, cînd în cealaltă. Pur şi simplu s-a întîmplat ca voi să vă naşteţi într-un anumit moment al acestui proces.

— Poate că pentru unii e doar un curent de opinie care a apărut şi-a dispărut, am spus eu. Pentru noi însă e chiar viaţa noastră.

— Da, e-adevărat. Dar gîndiţi-vă şi voi! Aţi avut o soartă mult mai bună decît a celor de dinaintea voastră. Şi cine ştie ce vor trebui să îndure cei ce vin după voi! îmi pare rău, dragi elevi, însă acum chiar trebuie să vă las. George! George!

Dinspre hol s-au auzit nişte zgomote şi poate că asta 1-a împiedicat pe George să o audă, fiindcă vorbele ei nu au primit nici un răspuns. Brusc, Tommy a întrebat:

— De-asta a plecat Miss Lucy?

Cîteva momente am crezut că Miss Emily, a cărei atenţie era concentrată cu totul asupra celor ce se întîmplau în hol, nu 1-a auzit. S-a lăsat înapoi în scaunul ei şi, manevrîndu-1 singură, a pornit către uşă. Acolo se aflau însă atît de multe măsuţe de cafea şi scaune, încît nu prea avea pe unde să treacă. Tocmai voiam să mă ridic şi să-i fac loc, cînd am văzut-o că se opreşte brusc.

320

— Lucy Wainright, a spus. O, da. Am avut o mică problemă cu ea.

A tăcut, apoi şi-a răsucit scaunul în aşa fel încît să ajungă în faţa lui Tommy.

— Da, am avut o mică problemă cu ea. O neînţe­legere. Dar, ca să-ţi răspund la întrebare, Tommy, neînţelegerea dintre noi şi Lucy Wainright n-a avut nici o legătură cu ce v-am spus mai devreme. In orice caz, nu direct. Nu. A fost, să zicem, mai mult o problemă internă.

Am crezut că o să lase lucrurile aşa, motiv pentru care am întrebat-o:

— Miss Emily, dacă nu vă deranjează, am dori să ne spuneţi ce s-a întîmplat cu ea. Cu Miss Lucy.

Miss Emily a ridicat din sprîncene.

— Cu Lucy Wainright ? A fost atît de importantă pentru voi ? îmi cer scuze, dragi elevi, dar uit mereu. Lucy n-a stat prea mult în echipă, aşa că pentru noi ea este doar o figură marginală în amintirile noastre de la Hailsham. Şi nici măcar una de care să ne aducem aminte cu prea mare plăcere. Dar înţeleg. Dacă s-a întîmplat ca ea să fie acolo exact în peri­oada în care aţi fost şi voi...

A rîs ca pentru sine, părînd că tocmai şi-a amintit ceva. In hol, Madame striga supărată la bărbaţii cu mobila, dar Miss Emily părea să-şi fi pierdut com­plet interesul pentru ea. Arăta cufundată în amintiri, iar pe chip i se citea concentrarea. în cele din urmă a spus:

— Lucy Wainright a fost o fată destul de dră­guţă. Dar la un moment dat a început să vină cu tot felul de idei. Era de părere că elevilor — adică vouă - trebuie să li se spună mult mai multe. Să vi se spună mult mai multe despre ceea ce vă aşteaptă, despre cine sînteţi, despre rostul vostru pe lume. Credea că trebuie să vi se prezinte o imagine cît mai clară a tuturor acestor lucruri şi că dacă nu facem asta, înseamnă că vă înşelăm cu bună ştiinţă.

321

I-am analizat punctul de vedere şi am ajuns la concluzia că greşeşte.

— De ce? a întrebat Tommy. De ce aţi considerat că greşeşte?

— De ce? Avea cele mai bune intenţii, de asta sînt sigură. Şi îmi dau seama şi de ce aţi îndrăgit-o. Avea toate datele pentru a fi un paznic excelent. Insă ce dorea ea să facă era mult prea teoretic. Administram Hailshamul de mulţi ani, aşa că ştiam deja destul de bine ce se poate şi ce nu se poate şi ce e mai bine pentru elevi pe termen lung, după ce vor pleca de la Hailsham. Lucy Wainright a fost o idealistă - şi nu-i nimic rău în asta. Dar nu avea absolut nici o urmă de simţ practic. Cum să vă explic? Noi am reuşit să vă dăm ceva, ceva ce nici acum nu vă poate lua nimeni, şi am reuşit s-o facem în primul şi în primul rînd prin faptul că v-am oferit adăpost. Hailsham n-ar fi fost Hailsham dacă n-am fi făcut-o. De acord, cîteodată asta însemna să vă ascundem unele lucruri, să vă minţim. Da, în multe privinţe v-am păcălit. Bănuiesc că s-ar putea spune şi aşa. Dar în toţi acei ani v-am asigurat un adăpost şi v-am oferit o copilărie. Lucy era o per­soană cu intenţii foarte bune. Dar dacă s-ar fi făcut cum voia ea, fericirea voastră de la Hailsham ar fi fost distrusă. Uitaţi-vă la voi acum! Sînt atît de mîndră cînd vă văd. V-aţi construit vieţile pornind de la ceea ce v-am oferit noi. Astăzi nu aţi fi cine sînteţi dacă noi nu v-am fi protejat. N-aţi fi fost absorbiţi de lecţiile voastre, nu v-aţi fi cufundat în arta şi în scrisul vostru. De ce-aţi fi făcut-o dacă aţi fi ştiut ce vă aşteaptă? Ne-aţi fi spus că nu are nici un sens. Şi ce argumente v-am fi putut aduce pentru a vă convinge de contrariu? Aşa că n-am avut ce face. A trebuit să renunţăm la ea.

O auzeam pe Madame strigînd la bărbaţii cu mobila. N-aş putea zice că-şi ieşise din fire, dar glasul îi era înfricoşător de sever, iar bărbaţii, care pînă atunci se tot certaseră cu ea, amuţiseră.

322

— Poate că e mai bine c-am rămas eu aici, cu voi. a zis Miss Emily. Marie-Claude e mult mai eficientă decît mine la asemenea lucruri.

Nu ştiu ce m-a făcut să spun următoarele lucruri. Poate am făcut-o fiindcă ştiam că vizita noastră trebuie să se încheie cît de curînd sau poate că eram curioasă să ştiu cu precizie care erau senti­mentele pe care Miss Emily şi Madame le nutreau una faţă de cealaltă. In orice caz, i-am spus, coborînd glasul şi arătînd din cap în direcţia uşii:

— Lui Madame nu i-a plăcut niciodată de noi. întotdeauna s-a temut de noi. Aşa cum se teme lumea de păianjeni şi de diverse alte lucruri.

Am aşteptat să văd dacă vorbele mele o vor înfuria pe Miss Emily, dar fără să-mi pese prea mult. Şi, aşa cum m-am aşteptat, s-a întors brusc spre mine, de parcă tocmai aş fi aruncat în ea cu un cocoloş de hîrtie, iar ochii i-au scăpărat într-un mod care mi-a amintit de zilele de odinioară de la Hailsham. Insă atunci cînd mi-a răspuns, glasul îi era blînd şi egal:

— Marie-Claude v-a dat absolut totul! A muncit pînă n-a mai ştiut de ea. Să nu uiţi asta niciodată, copila mea! Marie-Claude a fost, este şi va fi întot­deauna de partea voastră. Ii e teamă de voi? Tuturor ne e teamă de voi. Eu însămi a trebuit să-mi înving spaima pe care mi-o provoca vederea voastră aproape în fiecare zi pe care mi-am petrecut-o la Hailsham. Au fost zile în care mă uitam la voi de la fereastra biroului meu şi mă cuprindea o repulsie de nedescris... A tăcut, apoi ochii i-au fulgerat din nou. — Dar eram hotărîtă să nu las ca astfel de senti­mente să mă împiedice să fac ce trebuie. M-am luptat cu aceste sentimente şi am învins. Vreţi, vă rog, să fiţi drăguţi şi să mă ajutaţi să ies de aici? Cred că George mă aşteaptă deja cu cîrjele.

Cu noi susţinînd-o de coate, a pornit cu paşi mici pe hol, unde o aştepta un bărbat masiv, în uniformă

323
de infirmier, care i-a întins alarmat o pereche de cîrje.

Uşa de la intrare era deschisă spre stradă şi am fost surprinsă să văd că afară încă mai era lumină. De undeva din apropiere se auzea glasul lui Madame, care vorbea, acum mai calmă, cu bărbaţii de la transporturi. Părea că e momentul ca Tommy şi cu mine să dispărem din peisaj, dar individul pe nume George tocmai o ajuta pe Miss Emily să-şi pună haina, în timp ce ea stătea dreaptă în cîrje, aşa că ne era imposibil să trecem pe lîngă ei, Prin urmare, am aşteptat. Bănuiesc că voiam şi să ne luăm la revedere de la Miss Emily. Sau poate că voiam să-i mulţumim cumva după toate astea. Nu ştiu exact, însă ea era acum extrem de preocupată de noptieră. A început să le dea nu ştiu ce indicaţii urgente bărbaţilor de afară, după care a plecat împreună cu George, fără să ne mai arunce măcar o privire.

Tommy şi cu mine am mai rămas un timp în hol, neştiind ce să facem. Cînd, într-un final, am ieşit afară, am observat că felinarele de pe întreaga stradă fuseseră deja aprinse, în ciuda faptului că cerul nu se întunecase încă de tot. Şoferul unei dubite albe tocmai băga cheia în contact. Chiar în spatele acesteia se afla un Volvo uriaş, vechi, iar pe scaunul pasa­gerului stătea Miss Emily. Madame stătea încovoiată lîngă fereastră şi încuviinţa la ce-i spunea Miss Emily, timp în care George a închis portbagajul şi s-a îndreptat spre portiera şoferului. Apoi dubita albă a demarat, iar maşina lui Miss Emily a urmat-o.

Madame a rămas acolo vreme îndelungată, uitîndu-se în urma maşinilor. Apoi s-a întors, cu intenţia vădită de a intra în casă, şi, văzîndu-ne acolo, pe trotuar, s-a oprit brusc, parcă strîngîn-du-se în sine.

— Acum o să plecăm, am spus. Vă mulţumim că aţi vorbit cu noi. Şi vă rugăm să-i spuneţi la revedere lui Miss Emily din partea noastră.

324

O vedeam cum îmi studiază chipul din penumbră. Apoi a zis:

— Kathy H. îmi amintesc de tine. Da, îmi amintesc. A tăcut, dar fără să-şi ia ochii de la mine.

— Cred că ştiu la ce vă gîndiţi, am spus în cele din urmă. Cred că bănuiesc.

— Foarte bine.

Vocea îi era visătoare şi avea privirea vag înce­ţoşată.

— Foarte bine. Eşti în stare să citeşti gîndurile oamenilor. Spune-mi.

— La un moment dat, într-o după-amiază, m-aţi văzut la mine în dormitor. Nu mai era nimeni în jur, iar eu ascultam o casetă cu muzică. Şi tocmai dansam, într-un fel al meu, cu ochii închişi, cînd s-a întîmplat să daţi cu ochii de mine.

— Eşti foarte bună. Este adevărat, chiar citeşti gîndurile oamenilor. Ar trebui să faci asta pe scenă. Abia acum te-am recunoscut. Dar ai dreptate, îmi amintesc de ziua aia. Cîteodată mă gîndesc şi acum la ea.

— Ce ciudat. Şi eu la fel.

— înţeleg.

Am fi putut să punem punct conversaţiei în acel moment^ Am fi putut să ne luăm rămas-bun şi să plecăm. însă ea a făcut cîţiva paşi spre noi, timp în care nu a încetat să-mi scruteze chipul.

— Erai mult mai mică atunci, a spus. Dar da, tu

eşti.

— Nu trebuie să răspundeţi la asta dacă nu vreţi, am spus eu. însă n-am ştiut niciodată cum să inter­pretez ceea ce s-a întîmplat. Pot să vă întreb?

— Tu eşti cea care citeşte gîndurile. Dar eu nu ţi le pot citi pe ale tale.

— Ei bine, aţi fost... foarte afectată în ziua aceea. Vă uitaţi la mine, iar cînd am băgat de seamă şi am deschis ochii, v-am văzut privindu-mă şi cred că plîngeaţi. De fapt ştiu sigur că plîngeaţi. Mă pri­veaţi şi plîngeaţi. De ce?

325

Madame a continuat să mă fixeze, fără sâ-şi schimbe expresia.

— Plîngeam, a spus ea în cele din urmă foarte încet, de parcă l-ar fi fost teamă ca nu cumva să o audă vecinii, fiindcă atunci cînd am intrat, am auzit casetofonul mergînd. Am crezut ca vreun idiot de elev îl lăsase pornit. însă în clipa în care am intrat în dormitorul tău, te-am văzut singură în cameră -o fetiţă dansînd. Aşa cum ai spus şi tu, aveai ochii închişi, erai undeva departe, iar pe chip ţi se citea un jind nesfîrşit. Puneai atîta suflet în dansul tău ! Şi mai era şi muzica, acea melodie. Cuvintele ei pline de tristeţe. O tristeţe fără margini.

— Melodia, am spus, se numea Să nu mă părăseşti. Am început să-i cînt în şoaptă cîteva versuri:

— „Să nu mă părăseşti... O, baby, baby, să nu mă părăseşti..."

Ea a încuviinţat din cap.

— Da, asta era melodia. De atunci am mai auzit-o o dată sau de două ori. La radio, la televizor. Şi de fiecare dată m-a purtat cu ea spre trecut, spre fetiţa care dansa de una singură.

— Spuneţi că nu ştiţi să citiţi gîndurile, am reluat eu. Dar poate că în ziua aia aţi făcut-o. Poate că de-asta v-au dat lacrimile cînd m-aţi văzut. Fiindcă, indiferent despre ce era de fapt vorba în cîntec, în capul meu, atunci cînd dansam, aveam propria mea versiune. Cum să vă spun? îmi imaginam că e despre o femeie căreia i se spusese că nu poate avea copii. Dar pe urmă ea reuşise totuşi să facă un copil şi era extrem de încîntată şi-1 ţinea foarte strîns la piept, cuprinsă de spaimă la gîndul că i-ar putea separa cineva vreodată, şi de-asta începuse să cînte „Baby, baby, să nu mă părăseşti..." Melodia nu are nici o legătură cu aşa ceva, dar asta îmi închipuiam eu la ora aia că spune. Poate că mi-aţi citit gîndurile şi de aceea vi s-a părut aşa. Mie, la momentul respectiv, nu mi se părea deloc atît de tristă, dar acum, cînd îmi amintesc, mi se pare destul de tristă.

Mă adresasem lui Madame, dar l-am simţit pe Tommy f'oindu-se lingă mine şi am devenit conştientă de textura hainelor lui. de prezenţa lui. Apoi Madame a zis :

— E foarte interesant ce-mi spui. Dar nu e vorba că ţi-aş fi citit gîndurile. Nici atunci şi nici acum. Plîngeam din cu totul şi cu totul alt motiv. în ziua aceea, cînd te-am privit dansînd, am văzut altceva. Am văzut o lume nouă năseîndu-se extrem de rapid. Da, o lume aflată în legătură mai strînsă cu ştiinţa, una şi mai eficientă. Cu mai multe metode de vinde­care a vechilor boli. De acord. însă o lume aspră şi crudă. Şi am văzut o fetiţă cu ochii strîns închişi, care ţinea la pieptul ei lumea cea veche, o lume mai blîndă, cea care - cum o ştia şi ea prea bine în adîncul inimii - nu avea cum să rămînă aşa pentru totdeauna, iar ea o ţinea strîns şi o implora; să nu mă părăseşti, să nu mă părăseşti. Asta e ceea ce am văzut eu. Ştiu, de fapt n-a fost vorba de tine şi nici de ceea ce făceai tu. Dar te-am văzut şi mi-ai frînt inima. Şi n-am uitat niciodată.

Apoi a înaintat pînă cînd a ajuns la doar un pas sau doi de noi.

— Poveştile voastre din seara asta m-au îndu­ioşat şi ele nespus.

S-a uitat întîi la Tommy, apoi la mine.

— Bieţii de voi! a zis, Mi-aş dori să vă pot fi de folos. însă acum aţi rămas doar voi doi.

A întins mîna, fără să-şi ia măcar o clipă ochii de pe chipul meu, şi mi-a pus-o pe obraz. Am simţit că întreg corpul îi e străbătut de un fior, dar şi-a ţinut mîna unde era şi am văzut cum ochii i se umplu iar de lacrimi.

— Bieţii de voi î a repetat aproape în şoaptă.

Apoi ne-a întors spatele şi a intrat în casă.

Pe drumul de întoarcere abia dacă am discutat despre întîlnirea noastră cu Miss Emily şi cu Madame.

326

327

Sau, dacă am făcut-o, am vorbit doar despre lucruri mai puţin importante, cum ar fi cil de tare au îmbătrînit sau despre obiectele din casa lor.

Am luat-o pe cele mai obscure drumuri dosnice pe care le ştiam, unde farurile noastre erau singura sursă de lumină ce străpungea bezna totală din jur. Din cînd în cînd întîlneam alte faruri şi atunci aveam sentimentul că ele aparţin altor îngrijitori care conduc spre casă singuri sau, ca mine, cu un donator pe scaunul de alături. îmi dădeam seama, fireşte, că şi alţi oameni folosesc asemenea drumuri, dar în noaptea aia mi se părea că aceste şosele scăldate în întuneric există doar pentru cei ca noi, în vreme ce drumurile naţionale largi, ce-ţi luau ochii cu indicatoarele lor uriaşe şi cu cafenelele lor de lux, erau pentru ceilalţi. Nu ştiu dacă şi Tommy se gîndea la acelaşi lucru. Poate că da, fiindcă la un moment dat a remarcat: