Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume


CAPITOLUL 30 EXACT CÂND NU TE-AŞTEPŢI



Yüklə 1,96 Mb.
səhifə32/42
tarix26.07.2018
ölçüsü1,96 Mb.
#58541
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   42

CAPITOLUL 30

EXACT CÂND NU TE-AŞTEPŢI


Ouop lqeg gs zkds ulv V deds

zq lus DS urqstsn’t wwiaps?30
Spre sfârşitul primăverii lui 1994, încă mă foloseam de numele Eric Weiss şi încă lucram la firma de avocatură din Denver. Nu era deloc neobişnuit să-mi petrec întreaga pauză de prânz pe telefonul celular. Asta se întâmpla mult înainte ca peisajul să fie poluat de toţi acei inşi care profită de posibilitatea de a bate câmpii fără fir. Pe vremea aceea, un minut pe mobil încă te costa un dolar întreg. Acum, în retrospectivă, sunt sigur că păream extrem de suspect că petrec atât de mult timp cu un telefon celular, mai ales că făceam doar 28.000 de dolari pe an.

Într-o zi, am fost invitaţi toţi cei de la Departamentul IT să luăm masa de prânz cu Elaine şi cu şeful ei, Howard Jenkins. Am pălăvrăgit verzi şi uscate, când Jenkins mă întreabă: „Eric, tu ai făcut colegiul în Washington. Cât de departe erai de Seattle?”.

Credeam că mi-am făcut bine lecţiile ca să mă acopăr, memorasem numele profesorilor care au predat la Ellensburg în anii potriviţi, ca să se potrivească cu CV-ul meu şi aşa mai departe. Dar la întrebarea asta nu aveam nicio idee cum să răspund. M-am făcut că am un acces de tuse, am dat din mână a scuză şi m-am grăbit spre toaletă.

Am intrat într-un separeu şi am sunat la Universitatea Centrală a Statului Washington de pe telefonul meu celular, la oficiul de înscrieri, şi le-am spus că mă gândesc să mă înscriu la ei şi mă întrebam cam cât ia cu maşina până la Seattle. „Cam două ore”, mi-a spus doamna, „dacă nu e oră de vârf”.

M-am întors la masă, cerându-mi scuze pentru dispariţie (le-am spus că nişte mâncare a ajuns pe partea cealaltă). Howard s-a uitat la mine şi i-am spus: „Îmi pare rău, cred că m-aţi întrebat ceva mai devreme.”).

El a repetat întrebarea.

„A, cam două ore dacă nu te prinde în trafic”, i-am răspuns. Am zâmbit şi l-am întrebat dacă a fost vreodată în Seattle. Tot restul prânzului, nimeni nu mi-a mai adresat întrebări precise.

Dacă las deoparte grijile legate de identitatea mea, slujba mergea relativ bine de mai mult de un an. Apoi am fost izbit de unde nu mă aşteptam. Căutam nişte hârtii pe biroul lui Elaine într-o seară şi am dat de un dosar deschis care conţinea un anunţ: angajăm specialist IT. Specificaţiile slujbei se potriveau perfect cu postul lui Darren. Sau cu al meu.

A fost ca un duş rece. Elaine nu menţionase niciodată că firma ar vrea să mai angajeze pe cineva, ceea ce însemna un singur lucru: ea şi şefii ei se pregăteau să concedieze pe unul din noi. Dar pe care dintre noi îl aştepta butucul?

Am început imediat să sap ca să aflu răspunsul. Cu cât descopeream mai multe, cu atât mai complex devenea acest cuţit înfipt în spate. Ştiam deja că Elaine e supărată rău de tot pe Darren, pentru că îl prinsese dând consultaţii unui client exterior în timpul serviciului. Apoi am mai descoperit un indiciu flagrant, într-un e-mail trimis de Ginger către Elaine, care, printre altele, spunea: „Eric e aici tot timpul, lucrează intens la ceva, dar nu ştiu la ce”.

Aveam nevoie de mai multe informaţii. După orele de lucru, am coborât la biroul şefului de la personal, la etajul 41. Făcusem recunoaşterea cu câteva zile mai înainte. Personalul de curăţenie îşi începea activitatea prin descuierea tuturor uşilor: perfect. Am intrat în birou, cu speranţa că încă am îndemânarea în desfacerea de lacăte.

Lacătul în straturi de la fişierul de dosare al directorului s-a deschis cu un clic la a doua încercare – minunat. Am tras dosarul meu de personal şi am descoperit că luaseră deja decizia: când urma să ne întoarcem la muncă după Ziua Eroilor, mi se va spune că sunt concediat.

Motivul? Elaine era convinsă că fac muncă independentă, dând consultaţii clienţilor pe timpul firmei. Ironia sorţii: era probabil unica activitate nu tocmai cuşer pe care nu o comiteam la vremea aceea. Probabil că îşi baza concluziile pe timpul petrecut de mine vorbind la telefonul celular în pauza de prânz sau în alte momente libere. Era total pe dinafară.

Că tot eram acolo, am scos şi dosarul lui Darren şi am descoperit că şi el urma să fie concediat. Doar că în cazul lui aveau dovezi concrete că într-adevăr făcuse consultanţă pentru alţi clienţi. Mai rău, o făcuse consumând din timpul firmei de avocatură. Ştiau că a încălcat regulile şi au presupus, chiar şi fără dovezi concrete, că şi eu fac la fel.

A doua zi, pescuind pentru informaţii, am atacat-o direct pe Ginger: „Umblă vorba că se caută un nou angajat pentru IT. Cine o să fie concediat?”. Peste câteva minute, ea retransmitea întrebarea mea şi lui Elaine şi nu a trecut nicio jumătate de oră şi mi s-a spus că Howard Jenkins a trimis pe cineva să-mi spună că vrea să discute cu mine imediat în biroul doamnei de la personal Maggie Lane. Ce tâmpit! mi-am spus. Eu, cu gura mea mare!

Dacă ştiam că asta o să urmeze, mi-aş fi petrecut întregul weekend acoperindu-mi urmele, ştergând de pe computerul meu (şi aveam acolo o mulţime de fişiere) tot ce m-ar fi putut incrimina. Acum trebuia să improvizez în condiţii de criză. Am aruncat toate benzile, dischetele şi tot ce mi-a mai trecut prin cap într-un sac de plastic pentru gunoi, pe care l-am aruncat în bena din parcarea de peste drum.

Când m-am întors, Elaine era furioasă. „Te aşteaptă!”, mi-a spus ea. I-am spus că mi se făcuse rău de la stomac şi că o să mă duc acolo imediat.

Toate încercările mele de a face pe prostul când m-au acuzat că muncesc pe lângă pe banii companiei au fost în zadar. Am încercat o abordare de tipul „nu consult pe nimeni, ce dovezi aveţi?”, dar nu m-au crezut. Am fost concediat scurt.

Dintr-odată, eram şomer şi fără niciun venit. Mai rău, mă temeam ca nu cumva firma de avocatură să-mi fi verificat identitatea sau poate Fiscul să fi descoperit că SSN-ul folosit de mine îi aparţine adevăratului Eric Weiss.

Mi-a fost frică să dorm la mine în apartament peste noapte şi am găsit un motel lângă Cherry Creek, partea mea preferată din Denver. În dimineaţa următoare, am închiriat o dubă de patru metri, mi-am încărcat în ea toate angaralele şi în drum spre motel am oprit la locul de unde închiriasem mobila; le-am servit o poveste cu urgenţă în familie, am dat cheia apartamentului, am plătit toate restanţele şi i-am lăsat să-mi ridice patul, masa, noptiera, televizorul şi aşa mai departe.

Am tras la motel, dar nu mi-am dat seama că duba mea e prea înaltă pentru intrarea în parcare şi am lovit-o. De teamă că vor chema poliţia, care va face raport de accident, m-am oferit să plătesc pe loc pagubele. Omul a spus cinci sute de parai; poate că era preţul corect sau poate nu, dar am plătit oricum, chiar dacă nu era momentul potrivit să arunc banii pe fereastră, bani necesari pentru supravieţuire – dar era preţul neglijenţei şi de asemenea preţul dorinţei mele de a nu risca o discuţie cu un poliţist.

Evident, următoarea mea misiune a fost să fac curăţenie-lună pe computerul pe care îl folosisem la firmă. Dar cum dacă nu mai lucram acolo?

Două săptămâni mai târziu, Elaine a spus că-mi permite să vin să-mi transfer fişierele „personale” pe dischete, ceea ce însemna să recuperez toate comorile constând în coduri-sursă din ultimele hackuiri. A stat alături de mine cât timp am făcut asta şi s-a arătat foarte iritată când am şters fiecare fişier după ce l-am salvat pe o dischetă. Ca să o induc în eroare, am creat pe computer un director „Eric” şi am mutat acolo toate fişierele, în loc să le şterg. Ulterior, aveam să mă conectez din exterior la computer şi să şterg toate fişierele din acel director.

Nu mult după aceea, m-am recules şi am decis să o sun pe Ginger, sub pretextul că „ţinem legătura”, dar de fapt cu speranţa că o să capăt ceva informaţii utile. În timpul convorbirii, ea a menţionat că ar avea probleme cu sistemul „BSDI”, care făcea legătura dintre firma de avocatură şi internet, pe care îl instalasem şi pe care îl administrasem eu.

I-am spus că o pot ajuta prin telefon. Am condus-o pas cu pas prin rezolvarea problemei şi la un moment dat i-am spus să tasteze:
nc-l-p 53-e/bin/sh &
Nu a recunoscut comanda, care îmi dădea acces complet la sistemul informatic al firmei. După ce ea a bătut comanda, eu am rulat un program numit „netcat”, care a stabilit o intrare pentru root pe portul 53, astfel încât am putut să mă conectez la portul respectiv cu un program intermediar, care nu cerea nicio parolă. Ginger nu şi-a dat seama că a instalat pentru mine o cale secretă de acces complet.

Îndată ce am intrat, m-am conectat la sistemul AViiON Data General, care rula aplicaţia de contabilitate telefonică a firmei şi pe care îmi stabilisem sistemul de avertizare timpurie. M-am conectat mai întâi la AViiON ca măsură de siguranţă: dacă după ce mă concediaseră şefii se deciseseră să schimbe parola la grupul de servere VMS – care erau principalele computere ale firmei –, atunci orice tentativă a mea de a mă lega la grupul VMS cu o parolă greşită ar fi declanşat alarma de logare eşuată din partea sistemului care acţiona ca o interfaţă între internet şi firmă. Accesând însă grupul VMS prin intermediul lui AViiON, mă asiguram că parola incorectă figura mai degrabă ca fiind o tentativă comisă din interiorul firmei. Deci alarma nu mai venea din exterior; dacă venea prin „poarta de intrare” (gateway), era clar că eu sunt vinovatul, pentru că eram singura persoană care avusese acces la gateway.

M-am logat cu succes pe sistemul VMS şi m-am conectat din afară la harddiscul fostei mele staţii de lucru. Aşa am putut să-mi accesez fişierele şi să rad toate posibilele dovezi.

Am căutat în e-mailul Elainei menţionarea numelui meu şi am aflat că firma încerca să adune fapte ca să se apere de un eventual proces pentru terminarea ilegală a contractului – ceea ce aveam tot dreptul să fac, dar evident nu aveam de gând să risc. Lui Liz i s-a cerut să scrie tot ce observase dubios şi ar fi putut susţine acuzaţia lor de consultanţă exterioară în timpul orelor de lucru. Iată răspunsul ei:


Apropo de consultanţa exterioară a lui Eric, nu ştiu nimic precis… era întotdeauna foarte ocupat, dar nu am nici cea mai mică idee despre ce făcea. Era o grămadă de timp la telefonul lui celular şi lucra o grămadă la PE-ul lui.
Asta e tot ce a putut scoate managementul firmei de la toţi angajaţii ca justificare a concedierii mele. Dar descoperirea era fantastică: foştii mei şefi nu se prinseseră deloc cum e cu mine.

În următoarele luni, am continuat să verific e-mailurile firmei, ca să mă asigur că nu s-a ivit nimic care să conţină numele meu. Nu a apărut nimic important.

Dar mi-am menţinut statutul de fost coleg de birou şi am rămas în legătură cu Ginger, sunând-o din când în când, ca să aflu ultimele bârfe din cadrul companiei. După ce i-am spus că s-ar putea să mă înscriu la ajutorul de şomaj, ea a recunoscut că firma era îngrijorată că aş putea-o da în judecată pentru concediere ilegală.

Se pare că după ce m-au concediat au început să verifice dacă nu cumva vor găsi un motiv legal pentru concediere.

Nu mi s-a mai părut necesar să plătesc căsuţa vocală falsă a lui Green Valley Systems de la Las Vegas, aşa că atunci când au încercat să verifice din nou istoricul angajărilor mele, au descoperit că nu există nicio Green Valley Systems. Au început să urmărească alte filiere.

Când am sunat-o din nou, Ginger şi-a închipuit că o să mă doboare cu vestea nemaipomenită: „Firma a făcut nişte verificări. Şi, Eric… tu nu exişti!”.

Aşa, deci. S-a zis cu a doua viaţă a lui Eric Weiss.

Nu mai aveam nimic de pierdut, aşa că i-am spus lui Ginger că sunt de fapt un detectiv particular, angajat să culeg informaţii împotriva firmei. Şi că „nu am libertatea să discut subiectul”.

Şi i-am dat înainte: „Dar pot să-ţi spun un lucru. Peste tot sunt microfoane. Dispozitive de ascultat în biroul lui Elaine şi sub podeaua supraînălţată din sala de calcul”. Mi-am închipuit că o să meargă – nu, o să alerge – în biroul lui Elaine, ca să îi dea vestea. Speram ca această tactică de dezinformare să dea naştere la bănuieli apropo de ce-i spusesem lui Ginger înainte – deci firma să nu mai ştie ce să creadă.

Verificam zilnic contul de la Netcom al lui De Payne, căutând mesajele lăsate de el pentru mine. Ne protejam comunicaţiile cu un program de încriptare numit „PGP” (prescurtare de la Pretty Good Privacy).

Într-o zi, am găsit un mesaj care, după ce l-am desci- frat, spunea: „LITTMAN A FOST VIZITAT DE DOI AGENŢI FBI!!!”. Asta m-a speriat, pentru că stătusem la telefon cu Littman o grămadă de timp; la vremea aceea, Littman scria un articol în Playboy despre mine. (De fapt, asta e ce mi-a spus iniţial; pe parcurs, omul a semnat un contract pentru o carte întreagă despre viaţa mea, fără să mi-o spună. Nu aveam nimic împotrivă să discut cu el pentru un articol în Playboy. Dar Littman nu mi-a spus că scrie o carte despre viaţa mea decât după ce am fost arestat la Raleigh. Anterior, refuzasem să cooperez la o carte cu John Markoff şi cu soţia lui, Katie Hafner. Nu aş fi acceptat niciodată să discut cu Littman dacă mi-ar fi spus că scrie o carte despre viaţa mea.)

Mi-a plăcut foarte mult Denverul. Noua mea identitate permanentă, sub numele de Brian Merrill, era deja gata să intre în vigoare, iar o vreme am rumegat ideea să schimb totul – slujbă, apartament, mobilă, firmă de închiriat maşina şi tot restul – şi să prind rădăcini în Denver. Mi-ar fi plăcut imens să rămân acolo. Ideea era să mă mut în cealaltă parte a oraşului şi să o iau de la capăt, cu o identitate nou-nouţă.

Dar apoi m-am închipuit în vreun restaurant cu vreun coleg nou, poate o iubită, poate o soţie, iar cineva venind la masa mea cu un zâmbet larg şi cu mâna întinsă, spunând:

„Ce mai faci, Eric?”. Poate că prima oară puteam să invoc o confuzie de persoane, dar dacă se întâmpla încă o dată… Nu, nu voiam să-mi asum un asemenea risc.

Peste câteva zile, având hainele şi restul posesiunilor mele încă încărcate în dubă, am ieşit din Denver, îndreptându-mă spre sud-vest, spre Las Vegas, ca să-mi vizitez mama şi bunica şi ca să-mi planific următoarele mişcări.

Am luat un apartament ieftin la Budget Harbor Suites, cu o senzaţie feerică de déjà vu. Aceeaşi senzaţie mi-a dat-o şi statul de unul singur într-o cameră, scufundat în căutarea unui nou loc în care să trăiesc.

Eram permanent cu garda sus. Nu aveam voie să uit cât de periculos este Las Vegasul pentru mine. Cât am stat în închisoare, am avut senzaţia că toţi inşii de acolo, până la unul, fuseseră turnaţi de o prietenă sau de o nevastă; iar dacă nu, fuseseră prinşi în timp ce îşi vizitau soţia, mama, un alt membru apropiat al familiei sau un prieten. Dar nu puteam să fiu în oraş şi să nu le văd pe mama sau pe „Buni” – ele erau întreaga mea raţiune de a veni la Las Vegas, în ciuda pericolului permanent.

Eram înarmat cu obişnuitul meu sistem de avertizare timpurie, adică un receptor de amatori pe care l-am modificat cu uşurinţă ca să poată recepţiona şi transmite pe toate frecvenţele folosite de diversele agenţii federale de impunere a legii.

Faptul că traficul respectivelor agenţii era codat mă supăra rău de tot. Evident, puteam afla ori de câte ori unul dintre agenţii lor era pe aproape, dar nu aş fi avut nicio idee dacă discută despre mine sau despre altcineva. Am încercat să sun la biroul local al lui Motorola, dându-mă drept agent FBI, pentru a afla dacă se poate să obţin vreo cheie de codificare. Niciun rezultat: tipul de la Motorola mi-a spus că nu poate să facă nimic pentru mine prin telefon. „Dar dacă veniţi aici cu cupla de cheie…”

Da, vezi să nu. Adică să intru la sediul local al Motorola şi să le spun că sunt de la FBI şi… poftim? „Mi-am uitat legitimaţia.” Nu ţine.

Dar cum să descifrez codul folosit de FBI? După ce am meditat o vreme asupra subiectului, am venit cu un plan de rezervă.

Pentru a le permite agenţilor să comunice pe distanţe mari, guvernul instalase „repetoare” pe diverse înălţimi, ca să funcţioneze ca relee de semnal. Radiourile agenţilor transmiteau pe o frecvenţă şi recepţionau pe alta. Repetoarele aveau frecvenţa de intrare pe frecvenţa de emisie a agenţilor şi frecvenţa de ieşire pe frecvenţa de recepţie a agenţilor. Dacă voiam să ştiu dacă e vreun agent pe aproape, pur şi simplu urmăream puterea emisiei de pe frecvenţa de ieşire a repetorului.

Acest sistem mi-a permis să pun în practică un mic joc. De câte ori auzeam fâşâit de comunicaţii, ţineam apăsat butonul de transmisie de la radioul meu. Astfel, trimiteam un semnal radio pe exact aceeaşi frecvenţă, deci le bruiam comunicaţiile.

Aşa că al doilea agent nu putea să-l înţeleagă pe primul. După o tentativă-două, agenţii deveneau frustraţi.

Îmi închipuiam că unul îi va spune celuilalt ceva la modul: „Emiţătorul are ceva; hai să vorbim în sistemul necriptat”.

Deci basculau comutatorul de codare, iar eu puteam să aud ambele părţi ale discuţiei! Până şi azi mă amuz cât de uşor mi-a fost să scap de acea codificare, fără măcar să sparg codul.

Dacă aş fi auzit pe careva spunând „Mitnick” sau orice mi-ar fi indicat că sunt ţinta unui filaj în curs, aş fi dispărut în grabă. Dar nu s-a întâmplat niciodată.

Am folosit acest truc ori de câte ori m-am dus la Las Vegas. Vă puteţi închipui cât de mult mi-a mărit senzaţia de confort. Iar FBI-ul nu s-a prins niciodată. Parcă îi vedeam plângându-se unul altuia despre codificarea de mizerie de la radiourile lor. Îmi cer iertare, Motorola, probabil că pe tine dădeau vina.

În întreg timpul cât am fost la Las Vegas, nu am încetat să mă întreb: ce fac mai departe? Voiam să merg într-un loc în care se găseau din plin slujbe în domeniul tehnologiei, dar de Silicon Valley nici nu se punea problema, pentru că orice revenire în California ar fi însemnat să o caut cu lumânarea.

Cercetările mele indicau că la Seattle, deşi ploua o grămadă, rarele zile însorite erau minunate, în special în jurul Lacului Washington. În plus, oraşul oferea din plin restaurante thailandeze şi cafenele. S-ar putea să vă pară un criteriu cam aiurea pentru o asemenea alegere, dar la vremea aceea eram foarte mare amator de mâncare thailandeză şi băutor de cafea; de fapt, sunt şi acum.

Ca să nu mai spun că acolo era campusul lui Microsoft, la Redmont, care e lipit de Seattle, deci oraşul era un pivot al tehnologiei. Având în vedere toate acestea, mi s-a părut că oraşul îmi satisface toate necesităţile. Deci Seattle scria pe mine.

Am cumpărat un bilet de tren, mi-am îmbrăţişat mama şi bunica de rămas-bun, am urcat în vagon şi două zile mai târziu eram în gara din King Street, Seattle. Noua mea trusă de identitate includea un permis de conducere, un card de la Securitatea Socială şi obişnuitele mele instrumente de stabilire a identităţii – toate pe noul meu nume de Brian Merrill. Am găsit un motel şi m-am cazat acolo sub noua mea identitate.

Iniţial am avut de gând să ard documentele de identitate ale lui Eric Weiss, dar în final m-am decis să le păstrez pe post de rezervă, dacă trebuia, dintr-un motiv oarecare, să abandonez personajul Brian Merrill. Le-am băgat într-un ciorap şi le-am pus în fundul geamantanului.

Viaţa la Denver fusese frumoasă, cu excepţia ultimului capitol, care s-a sfârşit. Ei bine, ultimul capitol de la Seattle avea să fie şi mai şi.




Yüklə 1,96 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   42




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin