La răsărit de Eden



Yüklə 4,6 Mb.
səhifə25/34
tarix18.01.2019
ölçüsü4,6 Mb.
#100376
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   34

Capitolul 38
1
La fel ca oricare alt copil, Cal avusese nevoie din­totdeauna de căldură şi afecţiune. Dacă ar fi fost unicul copil, sau dacă Aron ar fi fost un altfel de băiat, Cal ar fi putut avea relaţii umane normale şi simple. Dar, chiar de la început, oamenii erau cuceriţi repede de Aron, prin frumuseţea şi simplitatea lui. În mod foarte firesc, Cal încerca să atragă şi el atenţia şi afecţiunea în sin­gurul mod pe care-l ştia ― încercînd să-l imite pe Aron. Dar ceea ce era drăgălaş la blondul şi candidul Aron, trezea bănuieli şi devenea neplăcut la Cal cel cu obrazul măsliniu şi ochi pe jumătate închişi. Şi, dat fiind că simula, jocul lui nu era convingător. Acolo unde Aron era primit, Cal era respins chiar dacă făcea sau spunea acelaşi lucru.

Şi aşa cum cîteva lovituri peste bot intimidează un căţeluş, tot aşa cîteva eşecuri pot intimida de tot un băiat. Numai că, în vreme ce un căţeluş se va da înapoi sau se va tăvăli pe spate, tîrîndu-se, un băieţel îşi poate ascunde timiditatea prin nepăsare, bravadă sau închizîndu-se în sine. Şi odată ce un băiat a suferit pentru că a fost respins, va resimte acelaşi lucru chiar acolo unde nu există, sau, chiar mai rău, va obţine cu de-a sila din partea oamenilor o asemenea purtare, arătînd pur şi simplu că se aşteaptă la aşa ceva.

La Cal, procesul a fost atît de îndelungat şi de lent, încît nu i se părea deloc straniu. A ridicat în jurul lui un zid de mulţumire de sine, destul de puternic ca să-l apere împotriva lumii. Dacă acest zid avea unele locuri mai slabe, acestea trebuie să fi apărut pe acolo pe unde se apropia Aron şi Lee şi în special în preajma lui Adam. Poate că faţă de indiferenţa totală pe care i-o arăta tatăl lui, Cal se simţise în siguranţă. Să nu fi băgat deloc în seamă, era mai bine decît să ţi se dea atenţie şi să fii găsit antipatic.

Cînd era foarte mic, Cal descoperise un secret. Dacă se mişca foarte încet spre locul unde şedea tatăl său şi dacă se pleca foarte uşor pe genunchii lui, mîna lui Adam se ridica automat şi degetele lui îi mîngîiau umărul. Probabil că Adam nici nu-şi dădea seama de acest lucru, dar mîngîierea îl făcea pe băiat să simtă un asemenea val de emoţie, încît îşi drămuia această bucurie deosebită şi o folosea doar cînd îi simţea nevoia. Era un gest magic de care depindea fiinţa lui. Era simbolul unei admiraţii de cîine.

Lucrurile nu se schimbă doar pentru că ai schimbat decorul. La Salinas, Cal nu avea mai mulţi prieteni decît la King City. Avea asociaţi, se bucura de autoritate şi de oarecare admiraţie, dar prieteni nu avea. Trăia singur şi se plimba singur.

2
Cal pleca noaptea de acasă şi revenea foarte tîrziu, lucru pe care Lee îl ştia, dar nu-l spunea nimănui pentru că nu putea face nimic. Poliţiştii de noapte îl văzură şi ei uneori, plimbîndu-se singur. Sergentul Heiserman se hotărî să-i vorbească ofiţerului de serviciu, care-i asigură că băiatul nu numai că nu era un chiulangiu ci, dimpotrivă era un elev foarte bun. Şeful îl cunoştea pe Adam şi întrucît Cal nu spărgea geamuri şi nu provoca scandal, îi spuse sergentului să fie atent, dar să-l lase pe băiat în pace, atîta vreme cît nu dă naştere la neplăceri.

Bătrînul Tom Watson îl întîlni într-o noapte pe Cal şi-l întrebă:

― De ce te tot plimbi atîta noaptea?

Dar nu deranjez pe nimeni, se apără Cal.

― Ştiu. Dar ar trebui să fii acasă în pat.

― Nu mi-e somn, spuse Cal, şi bătrînul Tom nu fu în stare să înţeleagă nimic, pentru că nu-şi amintea vreun moment din viaţă cînd să nu-i fi fost somn. Băiatul privea la jocul fan-tan în cartierul chinezesc, dar nu juca. Era un mister, dar pe atunci multe lucruri simple erau mistere pentru Tom Watson, aşa că preferă să le lase aşa cum erau.

În drumurile lui, Cal îşi amintea adesea discuţia dintre Lee şi Adam pe care o auzise la fermă. Voia să descopere adevărul. Iar cunoştinţele lui se acumulau încetul cu încetul, ba o aluzie auzită pe stradă, ba o glumă răutăcioasă în sala de biliard. Dacă Aron ar fi auzit aceste frînturi, nu le-ar fi dat atenţie, dar Cal le strîngea. Ştia că mama lui nu era moartă. Ştia de asemeni, atît din prima conversaţie cît şi din discuţiile auzite, că Aron nu ar fi bucuros dacă ar descoperi-o.

Într-o noapte, Cal se întîlni cu Rabbit Holman, care venise din Sar Ardo pentru beţia lui semestrială. Rabbit îl salută pe Cal cu efuziune, cum salută orice ţăran cînd întîlneşte o cunoştinţă într-un loc străin. Pe cînd dădea pe gît o sticlă în aleea din spatele restaurantului Abbot, Rabbit îi relată lui Cal toate noutăţile de care îşi putea aminti. Vînduse o bucată de pămînt pe un preţ bun şi venise la Salinas să sărbătorească evenimentul, iar sărbătorirea presupunea tot dichisul. Se ducea la Line să le arate tîrfelor ce e în stare un bărbat adevărat.

Cal stătea tăcut lîngă el şi-l asculta. Cînd whisky-ul din sticlă era pe terminate, Cal se furişă şi îl puse pe Louis Schneider să-i cumpere alta. Rabbit puse jos sticla goală şi cînd întinse din nou mîna după ea, găsi una plină.

― Curios, făcu el, credeam că am una singură. Oricum, e o greşeală care-mi face plăcere.

Pe la jumătatea celei de a doua sticle, Rabbit nu numai că uitase cine era Cal, dar şi cîţi ani avea. Îşi amintea doar că tovarăşul lui era un foarte vechi şi bun prieten.

― Ştii ceva, George, spuse el. Lasă-mă să-mi mai torn în vine nişte plumb din ăsta şi apoi mergem amîndoi pe strada Line. Să nu-mi spui că n-ai bani. Toată distracţia va fi pe contul meu. Ţi-am spus că am vîndut patruzeci de acri? Nu făceau două parale.

Apoi spuse:

― Harry, să-ţi spun ce-o să facem. Nu ne ducem la curvele alea ieftine. Mergem la Kate. Costă scump, zece dolari, da ce naiba! Au un întreb circ acolo. Ai văzut vreodată un circ, Harry? E mişto. Kate îşi cu­noaşte bine meseria. Ţi-aminteşti cine-i Kate, nu-i aşa, George? E nevasta lui Adam Trask, mama nenorociţilor ăia de gemeni. Doamne, n-o să uit niciodată cum l-a împuşcat şi a fugit. L-a nimerit în umăr şi a şters-o. Nu făcea două parale ca nevastă, dar e o curvă clasa întîi. Să rîzi, nu alta ― ştii de ce se spune că o curvă devine o nevastă bună? Pentru că nu există nimic nou pentru ele şi n-au ce să mai experimenteze. Ajută-mă puţin să mă ridic, Harry. Ce ziceam?

― De circ, spuse Cal, încet.

― A, da. Circul ăsta al lui Kate, o să te lase cu gura căscată. Ştii ce fac?

Cal se trase puţin mai în spate ca Rabbit să nu-l observe. Rabbit povesti ce fac acolo. Dar nu asta îi făcu greaţă lui Cal. I se părea doar o nerozie. Bărbaţii care priveau, ei erau cei ce îi produceau greaţă. Cînd se uită la chipul lui Rabbit sub lumina felinarelor, Cal îşi dădu seama cum arată cei care priveau circul.

Trecură prin curtea năpădită de ierburi şi urcară la uşa nevopsită. Deşi Cal era înalt pentru vîrsta lui, mergea pe vîrfuri. Paznicul de la intrare nu-i dădu prea multă atenţie. Camera semiobscură, cu lămpile mici, ascunse, şi bărbaţii nervoşi care aşteptau, îi ascunseră prezenţa.

3
Pînă atunci, Cal voise să acumuleze o serie de fapte întunecoase, de lucruri văzute şi auzite ― să construiască un fel de magie din materiale care, ca nişte unelte obscure, să-i fie cîndva de folos. Dar, după vizita la Kate, simţi o nevoie desperată de ajutor.

Într-o noapte, Lee, în timp ce bătea la maşina lui de scris, auzi un ciocănit uşor la uşă şi intră Cal. Băiatul se aşeză pe marginea patului şi Lee îşi lăsă trupul slab în fotoliul Morris. Era amuzant că un fotoliu îi putea oferi atîta plăcere. Lee îşi aşeză mîinile pe burtă, de parcă ar fi purtat mîneci chinezeşti, şi aşteptă răbdător. Cal fixa un punct aflat undeva, chiar deasupra capului lui Lee.

Vorbi în şoaptă şi repede:

― Ştiu unde este mama şi ce face. Am văzut-o.

Lee spuse repede în gînd o rugăciune desperată care să-l ajute.

― Ce vrei să ştii? întrebă el blînd.

― Nu m-am gîndit încă. Încerc să mă gîndesc. O să-mi spui adevărul?

― Desigur.

Întrebările ce i se învîrteau în minte lui Cal erau atît de ameţitoare, încît cu greu putea să se oprească la una.

― Tata ştie?

― Da.


― De ce a spus că a murit?

― Ca să vă scutească de durere.

Cal se gîndi.

― Ce i-a făcut tata de a determinat-o să plece?

― A iubit-o din toată inima şi cu toată fiinţa lui. I-a dat tot ce-şi putea închipui el.

― Ea l-a împuşcat?

― Da.

― De ce?


― Pentru că el nu voia s-o lase să plece.

― A jignit-o vreodată?

― Nu, pe cîte ştiu eu. Nu era în firea lui s-o jignească.

― Lee, de ce a făcut ea asta?

― Nu ştiu.

― Nu ştii, sau nu vrei să spui?

― Nu ştiu.

Cal tăcu un timp atît de îndelungat, încît degetele lui Lee începură să-i amorţească tot ţinîndu-şi încheietura mîinilor. Se simţi uşurat cînd Cal începu din nou să vorbească. Tonul băiatului era diferit. Parcă se ruga.

― Lee, ai cunoscut-o. Cum era?

Lee oftă şi mîinile lui i se relaxară.

― Îţi pot spune numai ce cred eu. S-ar putea să greşesc.

― Şi ce crezi tu?

― Cal, m-am gîndit la asta ore în şir, şi încă nu-mi dau seama. E un mister. Mi se pare că nu seamănă cu alţi oameni. Îi lipseşte ceva, Bunătatea, poate, sau conştiinţa. Nu poţi înţelege oamenii decît dacă îi simţi în tine însuţi. Şi eu nu pot s-o simt. În clipa în care mă gîndesc la ea, simţurile mele se întunecă. Nu ştiu ce voia sau ce căuta. Era plină de ură, dar de ce sau împotriva cui, nu ştiu. E un mister. Iar ura ei nu era normală. Nu era supărare. Era ceva fără inimă. Nu ştiu dacă e bine să-ţi vorbesc astfel.

― Trebuie să ştiu.

― De ce? Nu te simţeai mai bine înainte de a şti?

― Ba da. Dar acum nu mai pot să mă opresc.

― Ai dreptate, zise Lee. Cînd s-a destrămat primul văl de inocenţă, nu te mai poţi opri ― decît dacă eşti ipocrit sau nebun. Dar eu nu pot să-ţi spun mai mult, pentru că nu ştiu mai mult.

― Atunci vorbeşte-mi despre tata.

― Asta pot, zise Lee. Faci o pauză. Oare ne aude cineva? Vorbeşte încet.

― Vorbeşte-mi despre el, spuse Cal.

― Cred că tatăl tău are în el, amplificate, acele lucruri care îi lipsesc soţiei lui. Cred că bunătatea şi conştiinţa lui sînt atît de mari încît aproape că devin greşeli. Îi împiedică şi îi taie calea.

― Ce-a făcut cînd l-a părăsit?

― A murit, răspunse Lee. Umbla, dar era mort. Abia de curînd a revenit parţial la viaţă.

Lee văzu o expresie nouă, stranie, pe chipul lui Cal. Ochii erau mai deschişi, iar gura, de obicei strînsă şi încordată, era destinsă. Pe chipul lui, Lee văzu, acum pentru întîia oară, chipul lui Aron, în ciuda coloritului diferit. Umerii lui Cal tremurau uşor ca un muşchi încordat prea mult timp.

― Ce-i, Cal? întrebă Lee.

― Îl iubesc, răspunse Cal.

― Şi eu îl iubesc. Cred că n-aş fi putut sta aici atît, dacă nu-l iubeam. Nu e prea inteligent în adevăratul sens al cuvîntului, dar e un om bun. Poate cel mai bun pe care l-am cunoscut.

Cal se ridică brusc.

― Noapte bună, Lee.

― Mai stai o clipă. Ai mai spus cuiva?

― Nu.

― În nici un caz lui Aron ― nu, bineînţeles că n-ai face-o.



― Dar dacă află?

― Atunci va trebui să fii lîngă el, să-l ajuţi. Nu pleca încă. După ce ai să părăseşti camera asta, s-ar putea să nu mai stăm de vorbă niciodată. S-ar putea să mă urăşti pentru că ştiu că tu cunoşti adevărul. Spune-mi un lucru ― o urăşti pe mama ta?

― Da, zise Cal.

― Asta aş fi vrut să ştiu, zise Lee. Nu cred că tatăl tău a urît-o vreodată. A suferit doar o mare durere.

Cal se strecură spre uşă, încet, pe tăcute. Îşi băgă pumnii adînc în buzunare.

― E aşa cum ai spus tu, despre cunoaşterea oamenilor. O urăsc pentru că ştiu de ce a plecat. Ştiu pentru că o simt în mine.

Stătea cu capul în jos şi glasul îi era plin de amărăciune.

Lee sări în sus:

― Încetează! spuse aspru. Mă auzi? Să nu te mai prind că spui aşa ceva. Bineînţeles că poţi avea răul ăsta în tine. Fiecare din noi îl avem. Dar mai ai şi altceva. Capul sus! Uită-te la mine!

Cal ridică capul şi spuse obosit:

― Ce vrei?

― Mai ai şi altceva. Ascultă-mă! Nici nu ţi-ai fi pus vreodată întrebări dacă n-ai fi avut acest altceva. Să nu îndrăzneşti s-o apuci pe drumul cel mai uşor. E prea simplu să-ţi găseşti singur scuze pe seama strămoşilor. Să nu te mai prind că faci una ca asta. Uită-te bine în ochii mei, aşa ai să ţii minte. Orice vei face ― tu vei fi acela care o va face ― nu mama ta.

― Aşa crezi tu, Lee?

― Da, aşa cred, şi ai face mai bine să o crezi şi tu, că de nu, o să-ţi rup oasele.

După plecarea lui Cal, Lee se întoarse în fotoliul lui. Se gîndi cu tristeţe: "Ce s-o fi întîmplat cu calmul meu oriental?"

4
Descoperirea mamei sale a fost pentru Cal mai degrabă o verificare, decît o noutate. Ştiuse de multă vreme că norul era acolo, deasupra lui, dar nu cunoştea amănuntele. Reacţia lui avea două feţe, încerca un sentiment aproape plăcut, de forţă, pentru că ştia cum stau lucrurile, pentru că putea să aprecieze acţiuni şi expresii, să interpreteze vorbe vagi, ba chiar să răscolească şi să reconstituie trecutul. Dar aceasta nu compensa durerea cunoaşterii adevărului.

Trupul lui se maturiza şi era tulburat de vînturile schimbătoare ale adolescenţei. O clipă era altruist, curat şi devotat, în clipa următoare se tăvălea în murdărie; iar apoi se tîra plin de ruşine şi se ridica purificat.

Descoperirea îi adînci toate emoţiile. I se părea că e unicul care are o asemenea moştenire. Nu-i venea să creadă vorbele lui Lee sau să conceapă că şi alţi băieţi puteau trece prin aceleaşi situaţii.

Imaginile circului lui Kate îl urmărea tot timpul. La un moment dat, amintirea îi înflăcăra mintea şi trupul cu focul pubertăţii, iar în clipa următoare i se făcea rău de scîrbă şi dezgust.

Îl privi mai îndeaproape pe tatăl său şi văzu parcă la Adam şi mai multă tristeţe şi dezamăgire decît la el. În Cal se aprinse o dragoste pasionată pentru tatăl său şi o dorinţă de a-l apăra şi de a-l răsplăti pentru cele suferite. În minte suprasensibilizată a lui Cal, această suferinţă era de neîndurat. Se făcu că nimereşte în baie în timp ce Adam se îmbăia şi văzu cicatricea urîtă lăsată de glonte şi se auzi întrebînd fără voia lui:

― Tată, ce-i cicatricea asta?

Degetele lui Adam se ridicară de parcă ar fi vrut să ascundă cicatricea.

― E o rană veche, Cal. Din timpul campaniei împotriva indienilor. O să-ţi povestesc cîndva.

Cal, urmărind chipul lui Adam, văzu cum îi fuge gîndul în trecut, să găsească o minciună. Cal nu ura minciuna, ci nevoia de a o spune. Cal minţea pentru a obţine un profit oarecare. I se părea ruşinos să fii obligat să minţi. Voia să strige:

"Ştiu cum ai căpătat-o şi nu-i nimic ruşinos în asta".

Dar bineînţeles că nu o făcu.

― Mi-ar place să te ascult, spuse el.

Aron fu prins şi el în valul schimbării, dar impul­surile lui erau mai leneşe ca ale lui Cal. Trupul lui nu ţipa atît de ascuţit. Pasiunile lui luară o direcţie religioasă. Hotărî să se facă preot în viitor. Participa la toate slujbele de la biserica episcopală, ajuta la flori şi coroane de sărbători şi îşi petrecea multe ore alături de tînărul preot cu părul creţ, domnul Rolf. Aron căpăta cunoştinţele sale despre lume de la un tînăr fără ex­perienţă; acesta îi transmise darul de a generaliza pe care numai cei neexperimentaţi îl pot avea.

Aron fu confirmat la biserica episcopală şi îşi luă locul în corul duminical. Abra îl urmă. Mintea ei de femeie îşi dădea seama că astfel de lucruri erau necesare, dar n-aveau importanţă.

Era natura ca Aron, convertit, să acţioneze asupra lui Cal. Mai întîi, Aron se rugă în tăcere pentru Cal, dar în cele din urmă îi vorbi. Îi reproşă lui Cal lipsa de credinţă, îi ceru să se convertească.

Cal ar fi încercat poate să-l urmeze, dacă fratele lui ar fi fost mai inteligent. Dar Aron ajunsese la un punct de puritate pasionată, cînd toţi ceilalţi ţi se par odioşi. După cîteva predici, Cal îl găsi insuportabil de îngust la minte, şi i-o spuse. Simţiră amîndoi o uşurare cînd Aron îşi abandonă fratele blestemului etern.

În mod inevitabil, religia lui Aron luă o întorsătură sexuală. Îi vorbi Abrei despre necesitatea abstinenţei şi hotărî că va duce o viaţă de celibatar. Abra, în înţelepciunea ei, fu de acord cu el, simţind şi sperînd că această fază va trece. Celibatul era singura situaţie pe care o cunoscuse. Voia să se căsătorească cu Aron şi să-i facă copii, oricît de mulţi, dar pentru moment nu discuta despre asta. Nu fusese niciodată geloasă înainte, dar acum începu să descopere în ea o ură instinctivă, şi poate îndreptăţită, faţă de reverendul Rolf.

Cal îl văzu pe fratele său triumfînd asupra unor păcate pe care nu le comisese niciodată. Se gîndi sardonic să-i vorbească despre mama lui, să vadă cum va reacţiona, dar respinse repede acest gînd. Nu credea că Aron va putea suporta aşa ceva.


Capitolul 39
1
Din cînd în cînd, la Salinas se producea cîte un uşor acces de moralitate. Procesul nu era prea variat. Un val semăna cu celălalt. Uneori începea de la amvon, iar alteori, cu vreo nouă preşedintă ambiţioasă a Ligii civice a femeilor. În mod invariabil, jocul de noroc era viciul care trebuia stîrpit din rădăcină. Existau unele avantaje în atacarea jocurilor de noroc. Se putea discuta deschis despre ele, lucru dificil în ce priveşte prostituţia. Era o racilă vizibilă şi majoritatea jocurilor de noroc erau organizate de chinezi. Erau prea puţine şanse de a călca pe bătătură pe cineva apropiat.

De la biserică şi Ligă, se înflăcărau cele două ziare ale oraşului. Editorialele cereau să se facă curăţenie. Poliţia era de acord, dar pretindea că nu avea mijloace şi încerca să obţină mărirea bugetului, ceea ce uneori izbutea.

Cînd se ajungea la stadiul acesta, toată lumea ştia că fuseseră puse cărţile pe masă. Ceea ce urma, era la fel de bine organizat ca un balet. Poliţia se pregătea, casele de joc se pregăteau, iar ziarele pregăteau dinainte editoriale care exprimau felicitări. Apoi urma razia pregătită şi prevăzută. Vreo douăzeci de chinezi importaţi din Pojaro, cîţiva gură cască, şase sau opt comis-voiajori care, fiind străini, nu erau preveniţi, că­deau în plasa poliţiei, erau ridicaţi, închişi, iar dimineaţa amendaţi şi eliberaţi. Oraşul răsufla uşurat în noua sa curăţenie, iar casele de joc pierdeau doar o noapte de activitate, plus amenzile. Este una din victoriile omului că poate să cunoască un lucru şi totuşi să nu-l creadă.

În toamna anului 1916, Cal asista într-o noapte la un joc de fan-tan, la Shorty Lim, cînd o razie dădu peste el. În întuneric nu-l observă nimeni şi sergentul fu încurcat cînd îl găsi dimineaţa într-o celulă. Sergentul îi telefonă lui Adam, ridicîndu-l de la micul dejun. Adam trecu cele două grupuri de case pînă la Primărie, îl eliberă pe Cal, traversă strada la poştă să ia scrisorile şi apoi cei doi se duseră acasă.

Lee ţinuse la cald oul fiert pentru Adam şi făcuse două ochiuri pentru Cal. Aron trecu prin sufragerie, plecînd spre şcoală.

― Vrei să te aştept? îl întrebă el pe Cal.

― Nu, răspunse Cal.

Îşi ţinea ochii în jos în timp ce îşi mînca ochiurile.

Adam nu vorbise la Primărie, nu spusese decît: "Hai!", după ce îi mulţumi sergentului.

Cal înghiţi fără nici o poftă micul dejun, privind printre gene chipul tatălui său. Nu citea nimic pe chipul lui Adam. Părea în acelaşi timp încurcat, supărat, dus pe gînduri şi trist.

Adam se uita în jos, în ceaşca lui de cafea. Tăcerea crescu pînă ajunse grea, de neîndurat.

Lee băgă capul înăuntru.

― Vreţi cafea? întrebă el.

Adam clătină încet din cap. Lee se retrase şi de data asta închise uşa bucătăriei.

În tăcerea întretăiată doar de tic-tac-ul ceasului, lui Cal începu să-i fie teamă. Simţi o forţă pe care o emana tatăl său şi pe care nu o cunoscuse niciodată. De atîta aşteptare încordată, simţea cum îi amorţesc picioarele şi se temea să se mişte şi să-şi pună sîngele în mişcare. Lovi cu furculiţa în farfurie ca să facă zgomot, dar zdrăngănitul fu înghiţit de tăcere. Pendula bătu de nouă ori, dar bătăile fură şi ele înghiţite.

Pe măsură ce teama începu să dispară, îi luă locul ciuda. Întocmai cum o vulpe prinsă în capcană e fu­rioasă pe laba care o ţine prizonieră.

Deodată Cal sări în sus. Nu-şi dăduse dinainte seama că avea să se mişte. Ţipă, fără să-şi fi dat seama că avea să vorbească. Strigă:

― Fă odată ce-ai de gînd să-mi faci! Hai! Şi să terminăm!

Strigătul lui fu şi el absorbit de linişte. Adam îşi ridică încet capul. E adevărat că, niciodată pînă atunci, Cal nu se uitase la ochii tatălui său şi e adevărat că mulţi nu privesc în ochii tatălui lor. Irisul lui Adam era de un albastru deschis, cu linii radiale mai închise care duceau în vîrtejul pupilei. În adîncul fiecărei pupile, Cal îşi văzu reflectat propriul său chip, ca şi cînd doi Cal l-ar fi privit.

Adam spuse încet:

― Te-am dezamăgit, nu-i aşa?

Era mai rău decît un atac. Cal se fîstîci.

― Ce vrei să spui?

― Ai fost ridicat dintr-o casă de jocuri de noroc. Nu ştiu cum ai ajuns acolo, ce făceai acolo, de ce te-ai dus acolo.

Cal se aşeză moale şi privi în farfurie.

― Joci, băiete?

― Nu. Mă uitam doar.

― Ai mai fost acolo?

― Da. De multe ori.

― De ce te duci?

― Nu ştiu. Noaptea încet să mă simt neliniştit ― ca o femeie de stradă.

Se gîndi la Kate, şi gluma lui proasta i se păru oribilă.

― Cînd nu pot dormi, mă plimb, adăugă el, ca să încerc să mă liniştesc.

Adam îi cîntări cuvintele, le analiză pe fiecare în parte.

― Şi fratele tău se plimbă?

― Nu. Nici prin gînd nu-i trece aşa ceva. El ― el nu-i neliniştit.

― Iată, eu habar n-am, zise Adam, nu ştiu nimic despre tine.

Cal voia să-şi arunce braţele în jurul tatălui său, să-l îmbrăţişeze şi să fie îmbrăţişat. Voia o demonstraţie puternică de simpatie şi dragoste. Luă inelul de lemn pentru şerveţel şi îşi trecu degetul arătător prin el.

― Ţi-aş fi spus dacă m-ai fi întrebat, spuse el încet.

― N-am întrebat. N-am întrebat. Sînt un tată tot atît de rău ca şi tatăl meu.

Cal nu auzise niciodată acest ton în glasul lui Adam. Era răguşit şi strangulat de emoţie şi îşi căuta cuvintele, pipăindu-le în întuneric.

― Tatăl meu a creat un tipar şi m-a forţat să intru în el. Am ieşit o piesă proastă, dar nu puteam fi retopit. Nimeni nu poate fi retopit. Aşa că am rămas o piesă proastă, spuse el.

― Nu fi supărat. Ai suferit prea mult din cauza asta, zise Cal.

― Oare? Probabil ― dar poate ca într-un mod greşit. Nu-mi cunosc fiii. Mă întreb dacă aş putea învăţa s-o fac.

― Am să-ţi spun tot ce vrei să ştii. Întreabă-mă doar.

― De unde să încep? De la început?

― Eşti trist sau supărat pentru că am fost la închisoare?

Spre surprinderea lui Cal, Adam rîse:

― Te aflai acolo şi atîta tot, nu-i aşa? N-ai făcut nimic rău.

― Poate faptul că mă aflam acolo era un lucru rău.

Cal voia să fie blamat.

― Odată am fost şi eu acolo, zise Adam. Am stat închis aproape un an, pur şi simplu pentru că mă aflam acolo.

Cal încercă să înţeleagă această erezie.

― Nu cred, făcu el.

― Uneori nici eu nu cred, dar ştiu că atunci cînd am scăpat, am spart un magazin şi am furat nişte haine.

― Nu cred, spuse Cal moale, dar căldura, apro­pierea, erau atît de minunate, încît nu se dezlipi de ele. Respira încet, ca să nu tulbure căldura.

Adam spuse:

― Ţi-l aminteşti pe Samuel Hamilton? Cu siguranţă că da. Cînd tu erai copil, mi-a spus că sînt un tată rău. M-a lovit, m-a trîntit jos, ca să-mi bage asta în cap.

― Bătrînul acela?

― Era un bătrîn grozav. Acum ştiu ce voia să spună. Sînt la fel cum a fost tatăl meu. El nu-mi dădea voie să fiu cineva, iar eu nu i-am văzut pe fiii mei ca pe nişte fiinţe umane. Asta înţelegea Samuel.

Îl privi pe Cal drept în ochi şi zîmbi, iar Cal simţi atîta afecţiune pentru el, încît era dureros.

Cal zise:

― Noi nu credem că eşti un tată rău.

― Sărmanii de voi. De unde să ştiţi? N-aţi avut niciodată nu altfel de tată.

― Sînt bucuros că am fost în închisoare, spuse Cal,

― Şi eu. Şi eu.

Rîse.

― Am fost amîndoi la închisoare ― putem discuta împreună, adăugă Adam.



Îl cuprinse veselia.

― Poate poţi să-mi spui ce fel de băiat eşti? Poţi?

― Da.

― Vrei?


― Da.

― Atunci spune-mi. Ştii, există o răspundere ca să poţi fi cineva... E mai mult decît să ocupi un spaţiu, unde ar trebui să fie aer. Cum eşti tu?

― Nu glumeşti? întrebă Cal timid.

― Nu glumesc ― sigur că nu glumesc. Vorbeşte-mi despre tine — bineînţeles, dacă vrei.

Cal începu:

― Ei, bine, sînt... Şi se opri. Nu e uşor cînd încerci, zise el.

― Cred şi eu că nu-i uşor ― poate e chiar imposibil. Vorbeşte-mi despre fratele tău.

― Ce vrei să ştii despre el?

― Ce gîndeşti tu despre el. Asta-i tot ce ai putea să-mi spui.

Cal zise:

― El e bun. El nu face lucruri rele. El nu se gîndeşte la rău.

― Acum vorbeşte despre tine.

― Cum aşa?

― Vrei să spui că tu faci şi gîndeşti lucruri rele?

Obrajii lui Cal se înroşiră.

― E adevărat.

― Atît de rele?

― Da. Vrei să-ţi spun?

― Nu, Cal. Mi-ai şi spus. Şi vocea şi ochii tăi îmi spun că te lupţi cu tine însuţi. Dar nu trebuie să-ţi fie ruşine. Lui Aron îi e vreodată ruşine?

― El nu face nimic de care să-i fie ruşine.

Adam se aplecă înainte:

― Eşti sigur?

― Foarte sigur.

― Spune-mi, Cal ― tu îl aperi?

― Cum adică?

― Adică aşa ― dacă ai auzi ceva rău, sau crud, sau urît, i-ai ascunde acel lucru?

― Da, cred că da.

― Consideri că el e prea slab ca să suporte lucruri pe care tu le poţi suporta?

― Nu-i vorba de asta. El e bun. E bun cu adevărat. Nu face niciodată rău nimănui. Nu vorbeşte niciodată de rău pe nimeni. Nu e niciodată meschin, nu se plînge niciodată şi e curajos. Nu-i place să se bată, dar o face la nevoie.

― Îţi iubeşti fratele, nu-i aşa?

― Da. Şi cîteodată mă port rău cu el. Îl mint şi îl duc de nas. Uneori îl jignesc fără nici un motiv.

― Şi după aceea te simţi nefericit?

― Da.

― Aron e vreodată nefericit?



― Nu ştiu. Cînd n-am vrut să mă duc la biserică, era amărît. Şi odată, cînd Abra s-a supărat şi i-a spus că-l urăşte, a fost foarte nefericit. A avut febră. Îţi aminteşti? Lee a trimis după doctor.

Adam spuse mirat:

― Iată că am trăit cu voi şi nu ştiu nimic din toate asta! De ce s-a supărat Abra?

― Nu ştiu dacă ar trebui să-ţi spun.

― Atunci nu vreau să-mi spui.

― Nu e nimic rău. Cred că totul e-n regulă. Aron vrea să se facă pastor. Domnul Rolf ― lui îi place biserica doctrinară şi lui Aron i-a plăcut şi s-a gîndit că s-ar putea să nu se căsătorească niciodată şi să se retragă în sihăstrie.

― Vrei să spui, ca un călugăr?

― Da.


― Şi lui Abra nu i-a plăcut treaba asta?

― Să-i placă? A apucat-o nebunia. I se întîmplă cîteodată să se înfurie. A luat stiloul lui Aron, l-a aruncat pe trotuar şi l-a călcat în picioare. A spus că şi-a pierdut jumătate de viaţă cu Aron.

Adam rîse:

― Cîţi ani are Abra?

― Aproape cincisprezece. Dar, în anumite privinţe, e mai matură.

― Da, aşa cred şi eu. Şi Aron ce-a făcut?

― A tăcut, dar s-a simţit foarte rău.

Adam zise:

― Cred că în momentul acela ai fi putut să i-o iei.

Adam se uită adînc în ochii lui Cal. Apoi strigă:

― Lee!

Nici un răspuns.



― Lee! strigă el din nou. Nu l-am auzit ieşind, spuse Adam. Vreau o cafea proaspătă.

Cal sări în sus.

― Mă duc s-o fac eu.

― Dar ia ascultă, tu trebuia să fii la şcoală.

― Nu vreau să mă duc.

― Ar trebui să te duci. Aron s-a dus.

― Sînt fericit, zise Cal. Vreau să stau cu dumneata.

Adam privi în jos, la mîini.

― Fă cafeaua, spuse blînd, şi vocea îi era timidă.

În timp ce Cal era în bucătărie, Adam se analiză cu uimire. Nervii şi muşchii îi pulsau de o emoţie flămîndă. Degetele doreau să apuce, picioarele să alerge. Ochii priviră cu aviditate prin cameră. Văzu scaunele, ta­blourile, trandafirii roşii de pe covor şi alte lucruri noi, clare ― aproape animate, dar prietenoase. Iar în mintea lui se născu o poftă ascuţită de viitor ― o anticipaţie plăcută, caldă, ca şi cînd minutele şi săptămînile care vor veni trebuiau să aducă încîntare. Simţi o emoţie crescîndă, anunţîndu-i o zi minunată, care va trece aurie şi liniştită peste el. Îşi puse mîinile la ceafă şi îşi întinse picioarele.

La bucătărie, Cal n-avea răbdare pînă să se încălzească apa în cafetieră, şi totuşi era bucuros şi aştepta. O minune care-ţi devine familiară nu mai e o minune. Cal încetase să mai fie uimit de minunatele relaţii cu tatăl său, dar plăcerea nu dispăruse. Otrava singurătăţii şi invidia, care-l rodeau faţă de cel ce nu se simţea singur, îi dispăruse, persoana lui era curată şi bună şi ştia acest lucru. Îşi scormoni o ură veche, ca să se pună la încercare şi constată că ura dispăruse. Voia să-l servească pe tatăl său, să-i ofere un dar măreţ, să facă o treabă bună şi importantă în cinstea tatălui său.

Cafeaua dădu în foc şi Cal pierdu cîteva minute ca să cureţe maşina de gătit.

Îşi spuse în sinea lui:

"Ieri n-aş fi făcut asta".

Adam îi zîmbi cînd aduse cafeaua aburind. Adul­mecă şi zise:

― E un miros care m-ar scoate şi dintr-un mormînt de beton.

― A dat în foc, zise Cal.

― Trebuie să dea în foc, ca să aibă gust bun, spuse Adam. Mă întreb unde s-o fi dus Lee.

― Poate e în camera lui. Să mă duc să văd?

― Nu. Ar fi răspuns.

― Tată, cînd termin şcoala o să mă laşi să conduc ferma?

― Îţi faci planuri mai devreme. Şi cu Aron cum rămîne?

― El vrea să plece la universitate. Să nu-i spui că ţi-am zis eu. Lasă-l să-ţi spună el şi să te prefaci că eşti surprins.

― De ce, e foarte bine, zise Adam. Dar tu nu vrei să mergi la universitate?

― Pariez că sînt în stare să cîştig bani la fermă -destui ca să plătesc studiile lui Aron la universitate.

Adam îşi sorbi cafeaua.

― E un lucru generos, zise el. Nu ştiu dacă ar trebui să-ţi spun asta, dar... cînd te-am întrebat mai înainte ce fel de băiat e Aron, tu l-ai apărat atît de prost, încît am crezut că nu ţii la el, sau chiar îl urăşti.

― L-am urît, răspunse Cal cu vehemenţă. I-am făcut şi rău. Dar, pot să-ţi spun ceva, tată? Acum nu-l mai urăsc. Cred că n-am să mai urăsc pe nimeni, nici chiar pe mama...

Se opri uimit de această scăpare şi mintea îi încremeni neajutorată.

Adam privi drept înainte. Îşi frecă fruntea cu palma. În cele din urmă, zise liniştit:

― Ştii totul despre mama ta.

Nu era o întrebare.

― Da... da, tată.

― Absolut totul?

― Da.

Adam se lăsă pe spate în fotoliul său.



― Aron ştie?

― A, nu! Nu... nu, tată. El nu ştie.

― De ce o spui în felul ăsta?

― N-aş îndrăzni să-i spun.

― De ce nu?

Cal vorbi cu pauze.

― Nu cred că ar putea suporta. Nu are destulă răutate în el ca să suporte.

Voia să continue: "la fel ca tine, tată", dar ultima parte rămase nerostită.

Chipul lui Adam arăta obosit. Îşi clătină capul dintr-o parte într-alta.

― Cal, ascultă-mă. Crezi că există vreo şansă să-l împiedicăm pe Aron să afle? Gîndeşte-te bine.

Cal spuse:

― El nu se apropie de asemenea locuri. El nu-i ca mine.

― Dar dacă îi spune cineva?

― N-ar crede. L-ar pocni pe cel care i-ar spune şi ar fi încredinţat că a fost o minciună.

― Ai fost acolo?

― Da. Trebuia să ştiu.

Şi Cal continuă emoţionat:

― Dacă ar pleca la universitate şi n-ar mai locui niciodată în oraşul ăsta...

Adam dădu afirmativ din cap:

― Da. S-ar putea. Dar mai are încă doi ani de stat aici.

― Poate că aş reuşi să-l fac să se grăbească şi să termine într-un an. E deştept.

― Dar tu nu eşti mai deştept, nu-i aşa?

― E altfel decît deşteptăciune, răspunse Cal.

Adam simţea că-i creşte inima. Avea chipul sever iar ochii albaştri erau tăioşi şi pătrunzători.

― Cal! făcu el aspru.

― Da, tată!

― Am încredere în tine, fiule, zise Adam.

2
Pentru Cal ― stima tatălui său era un motiv de fericire. Mergea în vîrful picioarelor. Zîmbea mai des decît se încrunta şi nu mai era atît de închis.

Lee, observînd schimbarea, îl întrebă calm:

― Ţi-ai găsit o prietenă, nu-i aşa?

― Prietenă? Da de unde! Cine are nevoie de prietenă?

― Fiecare om, răspunse Lee.

Şi Lee îl întrebă pe Adam:

― Ştiţi oare ce s-a întîmplat cu Cal?

Adam răspunse:

― A aflat despre ea.

― Zău? Lee nu se aventură. Vă amintiţi că eu eram de părere că ar fi trebuit să le spuneţi.

― Nu eu i-am spus. Ştia.

― Ia te uită ― ei, ce părere aveţi? zise Lee. Dar asta nu-i o veste care să facă un băiat să fredoneze în timp ce învaţă şi să-şi arunce şapca în sus cînd se plimbă. Dar cu Aron cum e?

― Mi-e teamă pentru el. Tare n-aş vrea să afle, spuse Adam.

― S-ar putea să fie prea tîrziu.

― Aş putea să am o discuţie cu Aron. Un fel de tatonare.

Lee se gîndi:

― Şi cu dumneata s-a petrecut ceva.

― Adevărat? Cred că da, zise Adam.

Dar fredonatul şi aruncatul şepcii în aer, graba la învăţarea lecţiilor, erau doar aspectele cele mai neînsemnate ale activităţii lui Cal. În bucuria lui cea nouă, se numi apărător al fericirii tatălui său. Era adevărat ceea ce spusese că nu simţea ură faţă de mama sa. Dar aceasta nu schimba faptul că ea a fost instrumentul durerii şi ruşinii lui Adam. Cal raţiona că ceea ce a fost capabilă să facă înainte, ar putea face din nou. Îşi propuse să afle tot ce putea despre ea. Un duşman cunoscut este mai puţin periculos, nu te poate lua prin surprindere. Noaptea era atras spre casa de dincolo de calea ferată. Uneori; după-amiaza, stătea ascuns în ierburile înalte, de partea cealaltă a străzii, supraveghind locul. Vedea fetele ieşind îmbrăcate în culori închise, chiar sever. Plecau din casă întotdeauna cîte două şi Cal le urmărea cu privirea pînă în colţul străzii Castroville, unde o luau la stînga, spre Main Street. Descoperi că dacă nu ştiai de unde ieşiseră, nu puteai spune ce erau. Dar nu asta aştepta el, să iasă fetele. Voia s-o vadă pe maică-sa la lumina zilei. Con­stată că ea ieşea în fiecare luni la ora unu şi jumătate.

Cal aranjă lucrurile la şcoală ca, printr-o muncă excelentă şi suplimentară, să i se ierte absenţele de luni după-amiază. La întrebările lui Aron, răspunse că pregătea o surpriză şi se jurase să nu spună nimănui. Oricum, pe Aron nu-l interesa prea mult. Scufundat în el însuşi, Aron uită curînd toată tărăşenia.

Cal, după ce o urmări pe Kate de cîteva ori, îi învăţă drumurile. Întotdeauna se ducea în aceleaşi locuri ― mai întîi la Banca Comitatului Monterey, unde era primită în spatele barelor strălucitoare care apărau sectorul safe-urilor. Acolo stătea cincisprezece sau douăzeci de minute. Apoi mergea încet pe Main Street privind la vitrine. Intra la magazinul "Porter şi Irvine" şi se uita la rochii, iar uneori făcea cumpărături ― elastic, ace de siguranţă, un voal, o pereche de mănuşi. Pe la două şi un sfert, intra la salonul de înfrumuseţare al lui Minnie Franken, stătea o oră şi ieşea cu părul prins în sus, în bucle strînse şi cu un batic de mătase în jurul capului, legat sub bărbie.

La trei şi jumătate urca scările spre birourile de deasupra lui "Farmer's Mercantile" şi intra în cabinetul doctorului Rosen. Cînd cobora de la cabinetul doc­torului, se oprea o clipă la bomboneria "Bell" şi cum­păra o cutie de două livre cu bomboane de ciocolată asortată. Niciodată nu-şi schimba ruta. De la Bell, se întorcea direct în strada Castroville şi de aici acasă.

Nu avea nimic straniu în îmbrăcămintea ei. Se îmbrăca la fel ca orice femeie înstărită din Salinas, care a ieşit la cumpărături într-o luni după-masă ― numai că purta întotdeauna mănuşi, ceea ce era neobişnuit la Salinas.

Mănuşile făceau ca mîinile ei să pară umflate şi groase. Se mişca de parcă ar fi fost sub un clopot de sticlă. Nu vorbea cu nimeni şi părea că nu vede pe nimeni. Din cînd în cînd, cîte un bărbat se întorcea şi se uita după ea şi apoi îşi vedea nervos de treburi. Dar de cele mai multe ori trecea ca o femeie invizibilă. Cal o urmări pe Kate timp de cîteva săptămîni. Căută să nu-i atragă atenţia. Şi deoarece Kate mergea întotdeauna uitîndu-se drept înainte, era convins că nu-l observase.

Cînd Kate intră în curtea ei, Cal trecea ca din întîmplare şi se ducea acasă pe alt drum. Nu putea spune exact pentru ce o urmărea, în afară de faptul că voia să afle totul despre ea.

În cea de a opta săptămînă, o urmări în timp ce ea îşi făcea ruta şi cînd intră în grădina năpădită de buruieni, ca de obicei.

Cal aşteptă un moment, apoi pătrunse pe poarta strîmbă.

Kate stătea după un boschet alb, neîngrijit. Îi spuse cu răceală:

― Ce vrei?

Cal îngheţă de-a-n picioarele. Timpul părea că se oprise în loc şi el abia de mai respira. Apoi începu să facă uz de o practică care o învăţase de cînd era foarte mic. Observă şi catalogă detalii din afara obiectului principal. Remarcă vîntul de sud care răsucea micile frunze moi ale boschetului. Văzu cărarea noroioasă frămîntată de numeroase picioare şi picioarele lui Kate care stăteau mult într-o parte, în afara noroiului. Auzi o locomotivă la South Pacific care scotea aburi cu mişcă­rile ei bruşte şi fluiera sec. Simţi aerul răcoros în puful care-i creştea pe obraz. Şi în tot acest timp se uita ţintă la Kate, iar ea se uita ţintă la el. În poziţia şi culoarea ochilor şi a părului ei, în felul în care-şi ţinea umerii ― observă că Aron, semăna foarte mult cu ea. Nu-şi cu­noştea prea bine propriul său chip, ca să recunoască gura ei, cu dinţii mici şi pomeţii laţi ca ai lui. Stătură aşa un moment, între două adieri ale vîntului de sud.

Kate spuse:

― Nu e prima oară cînd mă urmăreşti. Ce vrei?

El îşi lăsă capul în jos.

― Nimic, răspunse el.

― Cine te-a pus? întrebă ea.

― Nimeni, doamnă.

― Nu vrei să-mi spui, nu-i aşa?

Cal rămase el însuşi uimit cînd se auzi pronunţînd cuvintele ce urmau. Vorbele îi scăpară mai înainte ca el să le fi putut opri.

― Sînteţi mama mea şi voiam să văd cum arătaţi.

Era purul adevăr şi ea sări ca un şarpe.

― Cum? Ce? Cine eşti?

― Sînt Cal Trask.

Simţi o uşoară schimbare a balanţei, ca într-un leagăn care se mişcă. El era acum în partea de sus. Deşi expresia ei rămase neschimbată, Cal înţelese că ea e în defensivă.

Îl privi cu atenţie, îi observă fiecare trăsătură. O imagine abia conturată a lui Charles îi veni în minte. Spuse brusc:

― Vino cu mine!

Se întoarse şi o porni pe cărare, ţinîndu-se pe margine, ferindu-se de noroi.

Cal ezită doar o clipă înainte de a o urma în sus, pe scări. Îşi aminti de camera mare întunecată, dar restul îi era străin. Kate i-o luă înainte, traversă holul şi intră în camera ei. Trecînd pe la uşa bucătăriei strigă:

― Ceai! Două ceşti!

În camera ei, părea că-l uitase. Îşi scoase haina trăgînd-o de mîneci cu nişte degete neîndemînatice, groase, acoperite de mănuşi. Apoi se duse la o uşă nou făcută în zid, în fundul camerei, unde era patul ei. Deschise uşa şi intră într-o nouă odăiţă.

― Vino aici! spuse ea. Adu şi fotoliul ăla cu tine.

O urmă într-o cameră ca o cutie. Nu avea ferestre, nici podoabe de nici un fel. Pereţii erau vopsiţi în ce­nuşiu închis. Un covor solid cenuşiu acoperea po­deaua. Singura mobilă din odaie era un fotoliu uriaş, înţesat de perne cenuşii de mătase, o măsuţă de citit înclinată şi o lampă cu picior, bine acoperită cu un abajur. Kate trase de lănţişorul subţire cu mîna ei înmănuşată, ţinîndu-l bine între degetul mare şi cel arătător, ca şi cînd ar fi avut mîini artificiale.

― Închide uşa, zise Kate.

Lampa arunca un cerc de lumină pe masa de citit şi nu răspîndea decît o lumină difuză în camera cenuşie. Într-adevăr pereţii cenuşii absorbeau lumina şi o distrugeau.

Kate se instală cu grijă între pernele groase şi îşi scoase mănuşile. Degetele de la amîndouă mîinile erau bandajate.

Kate spuse furioasă:

― Nu căsca ochii. E artrită. Oh, vrei să vezi, nu-i aşa?

Desfăcu bandajul unsuros de pe degetul arătător al mîinii drepte şi băgă degetul deformat sub lumină.

― Iată, priveşte, zise ea, e artrită.

Se strîmbă de durere şi înfăşură cu blîndeţe bandajul, mai puţin strîns.

― Dumnezeule, ce rău îmi fac mănuşile astea! Şezi!

Cal se lăsă pe marginea fotoliului său.

― Probabil că o să capeţi şi tu, spuse Kate. Mătuşa mea bătrînă o avea, mama începuse şi ea s-o capete...

Se opri. În cameră era multă linişte. Se auzi o bătaie în uşă. Kate strigă:

― Tu eşti, Joe? Pune tava acolo, Joe, eşti acolo?

Prin uşă se auzi un mormăit.

Kate îi spuse monoton.

― E dezordine în salon. Fă curăţenie. Anne nu şi-a făcut curat în camera ei. Mai dă-i un singur avertisment. Spune-i că-i ultimul. Eva a făcut pe deşteapta aseară. O să am eu grijă de ea. Joe, mai spune-i bucătarului că dacă ne mai serveşte încă o dată morcovi săptămîna asta, poate să-şi facă bagajul. Ai auzit?

Mormăitul se auzi din nou prin uşă.

― Asta-i tot, zise Kate. Porci murdari! mormăi ea. Ar putrezi dacă n-aş fi cu ochii pe ei. Du-te şi adu tava cu ceai.

Cînd Cal deschise uşa, dormitorul era gol. Aduse tava din odăiţă şi o aşeză pe măsuţa de citit înclinată. Era o tavă mare, de argint, şi pe ea un ceainic de cositor, două ceşti albe subţiri, zahăr, frişcă şi o cutie desfăcută cu bomboane de ciocolată.

― Toarnă ceaiul, zise Kate. Mă dor mîinile.

Băgă o bomboană în gură. După ce o înghiţi, continuă:

― Am văzut că te uitai la camera asta. Lumina îmi face rău la ochi. Vin aici să mă odihnesc.

Văzu privirea rapidă a lui Cal îndreptată spre ochii ei şi spuse ca o concluzie:

― Lumina îmi face rău la ochi.

Vorbi aspru:

― Ce este? Nu vrei ceai?

― Nu, doamnă, răspunse Cal. Nu-mi place ceaiul.

Ea ţinu ceaşca subţire cu degetele bandajate.

― Bine. Ce vrei?

― Nimic, doamnă.

― Voiai doar să mă priveşti?

― Da, doamnă.

― Eşti mulţumit?

― Da, doamnă.

― Cum arăt?

Îi zîmbi strîmb, arătîndu-i dinţişorii ei ascuţiţi şi albi.

― Bine.

― Trebuia să-mi închipui că n-o să spui nimic. Unde-i fratele tău?



― La şcoală, cred, sau acasă.

― El cum arată?

― Seamănă mai degrabă cu dumneata.

― Zău? Şi e ca mine?

― Vrea să devină pastor, spuse Cal.

― Cred că ăsta-i drumul pe care trebuie să-l urmeze ― seamănă cu mine şi vrea să se dedice bisericii. Un om poate face mult rău în biserică. Cînd cineva vine aici, e pus în gardă. Dar în biserică e descoperit.

― El se gîndeşte serios la asta, zise Cal.

Se aplecă spre el şi chipul ei se învioră, plin de interes.

― Umple-mi ceaşca. Fratele tău e prost?

― E drăguţ, răspunse Cal.

― Te-am întrebat dacă e prost.

― Nu, doamnă, spuse Cal.

Se lăsă iar pe spate şi îşi luă ceaşca.

― Ce face tatăl tău?

― Nu vreau să vorbesc despre el, spuse Cal.

― A, nu! Ţii la el, aşadar.

― Îl iubesc, spuse Cal.

Kate îl scrută mai îndeaproape şi un spasm curios o scutură ― simţea cum un junghi dureros îi cuprinde pieptul. Apoi se închise în ea şi îşi recăpătă stăpînirea de sine.

― Nu vrei nişte bomboane? întrebă ea.

― Ba da, doamnă. De ce aţi făcut asta?

― Ce anume să fac?

― De ce l-aţi împuşcat pe tata şi aţi fugit de noi?

― El ţi-a spus?

― Nu. El nu ne-a vorbit niciodată despre asta.

Ea îşi puse mîinile una peste alta şi în aceeaşi clipă le zvîrli în laturi, de parcă atingerea le-ar fi ars. Întrebă:

― Tatăl vostru aduce vreodată acasă fete sau femei tinere?

― Nu, răspunse Cal. De ce l-aţi împuşcat şi aţi plecat?

Obrajii i se încordară şi gura i se subţie, de parcă ar fi fost comandate de o reţea de muşchi. Îşi ridică privirea şi ochii îi erau reci şi necruţători.

― Vorbeşti prea matur pentru vîrsta ta. Dar nu destul de matur. Poate ar fi mai bine să fugi la joacă şi să-ţi ştergi nasul.

― Uneori îl enervez pe fratele meu, zise el. Îl fac să se simtă jenat, l-am făcut să plîngă. El nu ştie cum izbutesc să fac aşa ceva. Sînt mai deştept ca el. Dar nu vreau. Mi-e silă.

Kate reluă de parcă ar fi fost vorbele ei.

― Credeau că sînt grozavi de deştepţi, spuse ea. Se uitau la mine şi credeau că mă cunosc. Şi eu îmi băteam joc de el. Îmi băteam joc de fiecare din ei. Şi atunci cînd credeau că pot să-mi spună ce să fac ― ei bine! abia atunci îmi băteam şi mai tare joc de ei. Charles, atunci îmi băteam joc de ei cu adevărat.

― Numele meu e Caleb, spuse Cal. Caleb a ajuns pe pămîntul Făgăduinţei. Aşa zice Lee, scrie şi în Biblie.

― Ăla-i chinezul, făcu Kate şi continuă grăbită: Adam a crezut că a pus mîna pe mine. Cînd am fost rănită, zdrobită toată, m-a luat în casă şi m-a îngrijit, mi-a gătit. A încercat în felul ăsta să mă lege. Majo­ritatea oamenilor se lasă legaţi în felul ăsta. Sînt recunoscători, sînt îndatoraţi şi astea sînt cele mai rele cătuşe. Dar pe mine nu mă poate ţine nimeni. Am aşteptat şi am aşteptat pînă m-am înzdrăvenit şi atunci m-am eliberat. Nimeni nu mă poate prinde în cursă. Eu ştiam ce făceam. Am aşteptat.

Camera cenuşie era tăcută, nu se auzea decît respiraţia ei şuierătoare, enervată.

Cal spuse:

― De ce l-aţi împuşcat?

― Pentru că a încercat să mă reţină. Aş fi putut să-l omor, dar n-am făcut-o. Voiam pur şi simplu să mă lase să plec.

― Aţi dorit vreodată să fi rămas?

― Nu, Doamne. De mică eram în stare să fac tot ce voiam. Nu ştiau niciodată cum făceam. Niciodată. Erau întotdeauna atît de siguri că aveau dreptate! Şi n-au ştiut niciodată ― nimeni n-a ştiut niciodată.

Un fel de revelaţie îi apăru înaintea ochilor.

― Cu siguranţă că semeni cu mine. Poate eşti chiar la fel. De ce n-ai fi?

Cal se ridică şi-şi strînse mîinile la spate. Zise:

― Cînd eraţi mică aţi avut... făcu o pauză, ca să-şi poată exprima mai bine gîndul... aţi simţit vreodată că vă lipseşte ceva? De parcă alţii ştiau ceva şi dumneavoastră nu ― un fel de secret pe care nu voiau să vi-l spună? Aţi simţit vreodată aşa ceva?

În timp ce el vorbea, chipul ei începu să se depărteze de el, iar în momentul cînd Cal se opri, ea era departe de el şi nu mai exista legătură între ei doi. Spuse:

― Ce fac eu, stau de vorbă cu copii?

Cal îşi desprinse mîinile de la spate şi le băgă în buzunare.

― Vorbesc cu copii care-şi bagă nasul unde nu trebuie, spuse ea. Probabil că sînt nebună.

Chipul lui Cal era aprins de emoţie şi ochii îi erau măriţi de uimire.

Kate întrebă:

― Ce-i cu tine?

El rămase nemişcat, cu fruntea strălucind de sudoare şi cu mîinile strînse pumn.

Kate, ca de obicei, găsi prilejul să-i înfigă cuţitul inteligent, dar lipsit de sens, al cruzimii ei. Rîse încetişor:

― S-ar putea să-ţi fi transmis cîte ceva interesant, ca asta de pildă, şi-şi arătă mîinile chircite. Dar dacă e epilepsie ― crize ― n-ai moştenit-o de la mine.

Îl privi zîmbitoare, anticipînd şocul şi începutul frămîntării lui.

Cal spuse bucuros:

― Plec. Plec acum. E-n regulă. Ce-a spus Lee, e adevărat.

― Ce-a spus Lee?

Cal răspunse:

― Mă temeam că vă am în mine.

― Mă ai, zise Kate.

― Nu. Nu vă am. Sînt al meu propriu. N-am de ce să fiu ca dumneavoastră.

― De unde ştii asta?

― Aşa. Ştiu. Acum am înţeles pe deplin. Dacă sînt meschin, e meschinăria mea proprie.

― Chinezul ăsta te-a hrănit într-adevăr cu prostii. De ce te uiţi la mine aşa?

Cal spuse:

― Nu cred că lumina vă face rău la ochi. Cred că vă e teamă.

― Ieşi afară! strigă ea. Pleacă, ieşi afară!

― Mă duc.

Spuse cu mîna pe clanţă.

― Nu vă urăsc. Dar sînt bucuros că vă e teamă.

Încercă să strige "Joe!" dar vocea i se îngroşă ca un cîrîit.

Cal deschise brusc uşa şi o trînti în urma lui.

Joe stătea de vorbă în salon cu una din fete. Auziră zgomotul de paşi uşori, repezi. Dar pînă cînd să-şi ridice ochii, o siluetă ajunse la uşă, o deschise, se strecură prin ea şi uşa grea de la intrare se trînti. Se mai auzi doar un pas pe prima treaptă şi un scîrţîit de picioare care ating pămîntul în săritură.

― Ce naiba a fost asta? întrebă fata.

― Dumnezeu ştie, făcu Joe. Uneori mi se pare că zăresc fantome.

― Şi mie, zise fata. Ţi-am spus de Clara că are gărgăuni?

― Probabil că a văzut fantomele din pricina injecţiilor, zise Joe. După părerea mea, cu cît ştii mai puţine, cu atît îţi merge mai bine.

― Aici ai spus un mare adevăr, fu de acord fata.


Yüklə 4,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin