Limbaj şl realitate o introducere în filosofia limbajului



Yüklə 1,27 Mb.
səhifə19/20
tarix11.09.2018
ölçüsü1,27 Mb.
#80973
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   20

194 LIMBAJUL ŞI MINTEA

Frecvent, oamenii nu pot identifica toate propoziţiile la care vor să consimtă. în astfel de cazuri, convingerile lor sunt, fără întrebuinţarea lui 'adevărat', cu totul de neasertat.

(c)Se poate ca cineva să fi auzit Conjectura lui Goldbach („Orice număr par este
suma a două numere prime") şi să creadă că este adevărată, chiar dacă a uitat cum este
exact. Cu ajutorul lui'adevărat', poate spune:

Conjectura lui Goldbach este adevărată.

Altminteri trebuie să tacă.

(d) Convingerile politice ale unui grup cândva numeros, dar care s-a diminuat repede,


ar putea fi exprimate astfel:

Tot ce a spus Conducătorul Mao este adevărat.

Oricare persoană care nu a urmărit şirul tuturor afirmaţiilor Marelui Cârmaci - caz care, de bună seamă, este al oricăruia dintre noi - este confruntată cu sarcina imposibilă de a afirma acest lucru fără ascensiune semantică. Ea trebuie să recurgă la ceva de tipul:

Dacă Mao a spus că Estul este roşu, atunci Estul este roşu, iar dacă a spus că Estul este portocaliu, atunci Estul este portocaliu ş.a.m.d.

Problema este că, pentru a completa aserţiunea, persoana trebuie să înlocuiască 'ş.a.m.d.', însă e o sarcină infinită.

(e) în ultimul caz, ignoranţa face ca alternativa la ascensiunea semantică să fie


infinită. în alte cazuri, în particular în logică, alternativa este inevitabil infinită. Putem
aserta fiecare instanţă a unei scheme care are un număr infinit de instanţe, astfel: ,

?
Fiecare instanţă a acelei scheme este adevărată. ,:.

Fără 'adevărată', aserţiunea noastră ar fi literalmente infinită.

De aici rezultă două lucruri. Mai întâi, 'adevărat' are într-adevăr un rol expresiv. în al doilea rând, tot ce i se cere pentru a juca acel rol este proprietatea discotaţională: trebuie numai ca principiul discotaţiei să i se aplice. Este o idee provocatoare, indiferent ce am crede despre deflaţionism. Desigur, deflaţionistul merge mai departe: rolul expresiv şi natura discotaţională constituie tot ceea ce se poate spune despre adevăr. Acest pas suplimentar are nevoie de argumentare suplimentară.

Atenţia noastră s-a oprit la adevăr, dar discuţia este valabilă şi pentru referinţă. Aici deflaţionistul subliniază proprietatea discotaţională a lui 'se referă' ilustrată în echivalenţa lui:



lt: 'Reagan' se referă la acel om.

Reagan este acel om.

în esenţă, se afirmă că nu sunt mai multe de spus despre referinţă decât proprietatea discotaţională.

Dacă deflaţionistul are dreptate, adevărul şi referinţa nu pot fi noţiuni explicative în nici o teorie. Şi este impresionant că deflaţionistul poate da seama pentru atât de multe

ÎN APĂRAREA REPREZENTAŢIONALISMULUI 195

dintre întrebuinţările familiare ale lui 'adevărat' şi 'se referă'. Pentru a întâmpina provocarea teoriei deflaţioniste, trebuie să găsim fenomenele pe care le putem explica numai cu ajutorul unor noţiuni robuste ale adevărului şi referinţei. O propunere este că avem nevoie de adevăr (deci şi de referinţă) pentru a explica succesul unei creaturi în atingerea scopurilor. Ideea conduce la un argument complex ce depăşeşte limitele cărţii de faţă. Răspunsul nostru la provocarea deflaţionistă, cel care ne-a ghidat până acum, este că avem nevoie de adevăr şi de referinţă pentru a explica semnificaţia.

Semnificaţia, în schimb, pune o problemă pentru deflationist. El nu poate, desigur, să accepte teoria, emisă de noi, a semnificaţiei bazată pe adevăr şi referinţă. Dar o propoziţie - fie lingvistică, fie mentală - are în mod clar unele proprietăţi critice care îi dau un rol esenţial în viaţa noastră. Ce răspuns poate oferi deflaţionistul ?

în secţiunea următoare ne vom ocupa de o propunere care stă la îndemâna deflaţionis-tului, deşi, după cum vom vedea, este o propunere pe care alţii au găsit-o plauzibilă şi din alte motive. Concepţia noastră constituie şi o teorie cu un factor: semnificaţia unei expresii este felul în care ea reprezintă ceva. Concepţia de care ne vom ocupa este, de asemenea, o teorie cu un factor, deşi una prezentând o viziune foarte diferită asupra naturii semnificaţiei. Existenţa celor două teorii cu un factor opuse a sugerat pentru unii că ele sunt, fiecare, pe jumătate corecte. Teoria corectă a semnificaţiei ar fi o teorie cu doi factori. Vom lua pe scurt în considerare aceste lucruri în secţiunea 9.4.

9.3. Semantica de rol funcţional şi semnificaţiile „restrânse"

Ideea centrală a alternativei cu un factor la reprezentaţionalismul nostru este că semnificaţia este rolul funcţional (sau conceptual). Rolul funcţional al unui gând este o trăsătură a relaţiilor sale cauzale potenţiale. Un gând dat are dispoziţia de a interacţiona cognitiv cu alte gânduri, cu percepţiile şi cu programele motorii, atunci când agentul acţionează în lume. Ideea centrală a teoriilor de rol funcţional este că semnificaţia unui gând - a unei propoziţii mentale - rezultă din aceste interacţiuni potenţiale. Astfel, gândul lui Alex, ' Aşa ceva este înalt chiar şi pentru o girafă', este distinct din punct de vedere cauzal; este legat în mod unic de capacităţile perceptuale şi de recunoaşterea formelor de care dispune Alex, precum şi de abilitatea lui de a localiza girafe. Are un complex distinct de relaţii cu alte gânduri în formarea judecăţii comparative de mărime. Cel puţin potenţial, gândul are de jucat un rol unic în guvernarea comportamentului. Cel mai probabil, este vorba despre comportamentul verbal. Dar Alex poate avea alte reprezentări despre girafe - fotografice, culinare, sportive - în care înălţimea poate fi relevantă. Rolurile funcţionale sunt cele care fac gândurile (şi propoziţiile lingvistice care le exprimă) să fie atât de importante în viaţa noastră. Deci rolurile funcţionale constituie semnificaţiile lor.

Ideea ne poate duce la o varietate de teorii depinzând de care anume dintre rolurile funcţionale ale unui gând este considerat constitutiv pentru semnificaţie. Un gând este legat funcţional de (i) percepţiile lumii care cauzează gândurile; (ii) alte gânduri; (iii) comportamentele pe care le cauzează gândurile. Este determinată, aşadar, semnificaţia unui gând de toate cele trei elemente, de toate cele trei relaţii ? Poate că doar relaţiile cu percepţiile şi cu alte gânduri contează. O dată ce s-a decis, să spunem, că relaţiile dintre un gând şi cauzele sale perceptuale sunt relevante pentru semnificaţia gândului,

196 *v' LIMBAJUL ŞI MINTEA a v-

se ridică întrebarea: care relaţii dintre gând şi percepţii ? Un gând particular - de pildă, convingerea că reptilele tuatara sunt rare - este legat potenţial de o gamă largă de percepţii. Să ne gândim cât de multe experienţe perceptuale diferite ar putea fi eşecuri de a găsi tuatara, contribuind astfel la convingerea că sunt rare. Care dintre relaţii ajută la formarea semnificaţiei convingerii ? întrebarea e presantă în mod special cu privire la legăturile dintre gânduri, căci fiecare gând este, potenţial, legat inferential de fiecare alt gând. Oricare două gânduri pot figura ca premise în aceeaşi inferenţă. Cum să alegem din această mulţime? Un răspuns ar fi să nu alegem: semnificaţia unei propoziţii mentale e constituită de relaţiile ei funcţionale cu toate percepţiile, comportamentele şi alte propoziţii. Astfel, semnificaţia fiecărei propoziţii implică semnificaţia fiecărei alteia! Acest „holism al semnificaţiei" a fost surprinzător de popular. (Vom discuta pe scurt despre el în 13.2.)

O idee atrăgătoare este de a alege relaţiile care joacă un rol în verificarea sau confirmarea unui gând, relaţiile care contează ca evidenţă pentru acel gând. Astfel, de exemplu, semnificaţia lui „Ea este Sally" e strâns legată de perceperea lui Sally. Totuşi, ideea nu evită holismul semnificaţiei, în cazul în care Quine are dreptate („Two Dogmas", 1961) - iar noi credem că are - atunci când afirmă că acea confirmare este holistică. Aşa cum am văzut în exemplul cu tuatara, aproape orice percepţie sau orice alt gând poate juca un rol în furnizarea dovezilor pentru o propoziţie. Problema evitării holismului semnificaţiei urmăreşte încă semantica de rol funcţional. Care este „baza principială" pentru a considera unele roluri funcţionale, şi nu altele, ca fiind constitutive pentru semnificaţie ?

Deci teoriile de rol funcţional se pot diferenţia una de alta în alegerea relaţiilor funcţionale-cheie care intervin în semnificaţie. Unele teorii, de exemplu, par a fi preocupate în principal de rolul inferential: relaţiile dintre gânduri. Teoriile pot varia, de asemenea, în atitudinea faţă de holism. Dat fiind, de pildă, că atenţia este orientată asupra relaţiilor gând - gând, sunt toate aceste relaţii relevante pentru semnificaţie sau numai unele dintre ele ?

O ultimă variaţiune a fost foarte importantă. Ea priveşte caracterizarea rolurilor funcţionale. O caracterizare definitorie pentru semnificaţia „restrânsă" le consideră relaţii exclusiv cu lucrurile dinăuntrul capului sau, cel puţin, de sub pielea agentului. Cealaltă, definitorie pentru semnificaţia „lărgită", permite relaţii cu lucruri din lumea exterioară. Să luăm, de pildă, percepţiile. Percepţiile care constituie semnificaţia lui 'Ea este Sally' sunt input-urile senzoriale proxime contribuind la cauzarea gândului sau o implică, de asemenea, pe Sally, cauza îndepărtată a acelor input-uri ? în mod similar, ar trebui să caracterizăm comportamentul pe care gândul îl cauzează (potenţial) ca fiind secvenţă de mişcări corporale imediate sau ca acţiuni cu impact asupra lumii exterioare ? Apărătorii semnificaţiei înguste sau a rolurilor funcţionale înguste cer să specificăm legăturile perceptuale în termeni de stimuli proximi, iar comportamentele - în termeni de mişcări corporale. Apărătorii semnificaţiei lărgite sau a rolurilor funcţionale lărgite sunt de părere că legăturile perceptuale se fac cu Sally, nu cu stimulările proxime, iar comportamentele sunt acţiuni în lume.

O teorie de rol funcţional cu un factor, fie lărgită, fie restrânsă, nu este reprezenta-ţională. Ea explică semnificaţia fără a face apel la condiţiile de referinţă şi îi permite unei persoane să fie deflaţionistă cu privire la ele.

Gândurile aduc explicaţii pentru comportament. Un gând este o relaţie cu sau o atitudine faţă de o propoziţie mentală (7.1). Ceea ce îi duce pe filosofi la semantica de

ÎN APĂRAREA REPREZENTÂŢIONALISMULUI 197

rol funcţional este intuiţia că rolul funcţional al propoziţiei explică rolul ei în cauzarea comportamentului. Atenţia asupra explicării comportamentului a făcut ca versiunea restrânsă a semanticii de rol funcţional să fie deosebit de populară. Sursa popularităţii a fost argumentul bazat pe solipsismul metodologic.

Sloganul lui Putnam, „semnificaţiile pur şi simplu nu se află în minte", a apărut deseori în cartea noastră (3.5, 5.1, 7.5). Ideea sa este că nimic din mintea noastră nu poate fi suficient pentru a determina referinţa; referinţa depinde, în parte, de legăturile cauzale cu realitatea exterioară. Ideea a fost exploatată în afirmaţia că referinţa şi, prin urmare, condiţiile de adevăr explicate prin intermediul referinţei sunt irelevante din punct de vedere cauzal pentru comportament. Relevant este rolul funcţional restrâns.

Să luăm din nou în considerare ficţiunea cu Pământul Geamăn (5.1). Când Oscar crede că vorbeşte despre apă (H2O), Oscar Geamănul vorbeşte despre apa geamănă (# XYZ). Condiţiile de adevăr ale gândurilor şi enunţurilor lor în întrebuinţarea termenului 'apă' diferă. Să presupunem că Oscar şi Oscar Geamănul afirmă ambii „Apa conţine hidrogen". Ceea ce spune Oscar e adevărat, dar, dacă XYZ nu conţine hidrogen, ceea ce spune Oscar Geamănul este fals. însă diferenţele între proprietăţile adevăr-referenţiale nu marchează nici o deosebire cu privire la psihologiile interioare ale lui Oscar şi Oscar Geamănul. într-adevăr, psihologiiile sunt identice, potrivit ficţiunii. Dar se pretinde că acele psihologii determină comportamentele lui Oscar şi ale lui Oscar Geamănul, care sunt, de asemenea, identice. Astfel, diferenţele adevăr-referenţiale sunt irelevante pentru explicarea comportamentului.

Argumentul bazat pe solipsismul metodologic sugerează că numai semnificaţia restrânsă a unei propoziţii mentale este relevantă pentru comportament, deoarece semnificaţia restrânsă este determinată de ceea ce se află în minte. Semnificaţiile adevăr-referenţiale sunt semnificaţii lărgite, astfel încât sunt irelevante pentru comportament.

Putem rezuma propunerea într-un argument simplu.

PI. Condiţiile de referinţă şi de adevăr sunt irelevante pentru psihologia internă a vorbitorilor.

P2. Psihologia internă a vorbitorilor explică propriile lor comportamente. C. Condiţiile de referinţă şi de adevăr sunt irelevante pentru explicarea compor­tamentului.

Deci semnificaţiile restrânse sunt cele care explică comportamentul. Ce este semnificaţia restrânsă a unei propoziţii ? Este rolul ei funcţional, intern constituit: dispoziţia ei de a interacţiona cauzal cu stimuli proximi şi cu alte propoziţii şi comportamente.

Aşadar, ce putem spune despre teoria rolului funcţional cu un factor [one-factor functional-role theory] ? Să începem prin a nota implauzibilitatea ei prima facie. Căci ea respinge ideea reprezentaţionalistă de bază că semnificaţia trebuie să fie explicată în termeni de adevăr şi referinţă. Istoria semanticii demonstrează cât de plauzibilă este această idee. într-adevăr, a mai fost ea pusă la îndoială în secolul nostru? Caracterul ei atrăgător este reflectat în chiar cuvintele pe care le folosim pentru a selecta obiectele ce au semnificaţii: „simboluri" sau „reprezentări".

Iată o altă consideraţie care se adaugă la argumentul în favoarea reprezentaţiona-lismului şi împotriva semanticii de rol funcţional. Nici o altă abordare nu oferă spiritul unei explicaţii a faptului că oamenii şi unele animale gândesc şi vorbesc. Oamenii şi, în

198 -n^. LIMBAJUL ŞI MINTEA vf^»-

mai mică măsură, alte animale au cheltuit mult pentru a avea un creier mare. De ce au evoluat astfel de capacităţi ? Singura explicaţie valabilă este una reprezentaţională. După expresia fericită a lui Godfrey-Smith, reprezentarea cu acurateţe a lumii, aşa cum este şi cum ar putea să fie, este „combustibil pentru succes" (1996, p. 172). Fiinţele ale căror reprezentări corespund lumii sunt avantajate în satisfacerea nevoilor. Explicaţia aceasta nu este lipsită de probleme. Dar nu are rival. în particular, nici o teorie restrânsă sau internalistă a gândirii nu poate explica de ce capacitatea de gândire este adaptivă, deoarece explicaţia trebuie să prezinte relaţii sistematice între creaturile astfel înzestrate şi mediile lor înconjurătoare. însă teoriile restrânse privesc numai către interiorul minţii. Pe scurt, reprezentaţionalismul rezolvă o problemă evoluţionistă crucială.

Până acum am criticat semantica rolurilor funcţionale apărând reprezentaţionalismul. Vom trece acum la critica ei directă. în primul rând, în ciuda promisiunilor, semnificaţiile respective sunt lăsate aproape pe de-a-ntregul neexplicate şi misterioase. Am atras atenţia asupra faptului că o propoziţie are nedefinit de multe relaţii funcţionale cu trei tipuri diferite de lucruri: percepţii, alte propoziţii şi comportamente. Trebuie să ştim care dintre aceste relaţii constituie semnificaţia ei şi avem nevoie de o bază principială pentru decizie. însă nu dispunem de aşa ceva. în al doilea rând, chiar dacă am avea, nu am dispune de nici o idee clară despre cum ar putea astfel de semnificaţii să explice comportamente; de altfel, pare foarte improbabil că ar fi capabile de aşa ceva. Este evident în special cu privire la semnificaţiile restrânse de rol funcţional, mai populare. Să luăm în considerare un exemplu: Jim vede că Mary arată obosită şi transpirată şi îi dă un pahar cu apă. Există o părere comună despre felul în care convingerile lui Jim despre Mary, precum şi dorinţa lui ajută la explicarea comportamentului său. Nu avem nici o idee despre cum dau seamă semnificaţiile restrânse ale acestor stări - semnificaţii pe care Jim le împărtăşeşte cu Jim Geamănul - de comportamentul lui Jim. La urma urmei, Jim şi Jim Geamănul fac lucruri cu totul diferite. Jim îi dă apă lui Mary : Jim Geamănul îi dă apă geamănă lui Mary Geamăna. Deci cum explică semnificaţiile restrânse faptul că Mary este la capătul receptor al acţiunii lui Jim şi că ceea ce primeşte ea este apă? Argumentul bazat pe solipsism avansează ideea că Oscar şi Oscar Geamănul se comportă la fel deoarece comportamentele lor constau în aceleaşi tipare primare fizico--motorii. Dar noi nu definim astfel comportamentul nici în psihologia populară, nici în psihologia ştiinţifică: noi tratăm comportamentele ca acţiuni interne, nu doar ca mişcări corporale.

Aşadar, ne îndoim că semnificaţiile de rol funcţional pot da seama de comportament. Pare şi mai puţin probabil că ele pot juca celălalt rol principal al semnificaţiilor, şi anume de a ne informa cu privire la realitate (1.2). Dacă gândul unei persoane reprezintă lumea, atunci putem vedea cum cunoaşterea gândului ne poate spune ceva despre ceea ce reprezintă el. Dar cum am putea afla ceva despre lume prin cunoaşterea rolului funcţional al gândului ? Chiar dacă Alex cunoaşte rolul funcţional al gândului lui Jim că Mary este transpirată, cum poate acest lucru să-i spună lui Alex ceva despre Mary ? Din nou, ideea este în mod special evidentă în legătură cu rolurile funcţionale. Cum ar putea cunoaşterea pe care Alex o are despre stimulările proxime, despre conexiunile inferenţiale interne şi despre contracţiile musculare ale lui Jim să-i dea informaţii despre Mary?

ÎN APĂRAREA REPREZENTAŢIONALISMULUI 199

9.4. Teoria cu doi factori

E vremea să ne oprim asupra teoriei cu doi factori. Potrivit ei, un factor al semnificaţiei este un rol funcţional restrâns, iar celălalt este un factor reprezentaţional explicat în termeni de adevăr şi referinţă. Datorită acestui din urmă factor, ea poate merge alături de soluţia reprezentaţionalistă a problemei evoluţioniste. Şi are o soluţie pregătită pentru problema cu care am încheiat capitolul precedent: factorul adevăr-funcţional joacă rolul de a ne informa cu privire la realitate. Cu toate acestea, ea nu poate evita cealaltă critică pe care am amintit-o la teoria cu un factor: rolul ei funcţional este misterios şi neexplicat; şi este total neclar cum ar putea acest factor să justifice tipul de comportament - acţiunea -care trebuie explicat.

Principala motivaţie pentru teoriile cu doi factori este argumentul bazat pe solipsismul metodologic. Dar mai există un argument. Am arătat că sunt diferite probleme tradiţionale în a considera că rolul funcţional al unui nume sau al oricărui alt cuvânt îi epuizează semnificaţia (2.5). Pentru a le rezolva avem nevoie de o semnificaţie mai rafinată: trebuie să îmbogăţim semnificaţia cu un sens. într-adevăr, teoriile cu doi factori procedează astfel prin introducerea în semnificaţie a unui factor cu rol funcţional, precum şi a unuia referenţial.

Această motivaţie pentru teoria cu doi factori este inadecvată. Suntem de acord că semnificaţia unui cuvânt trebuie să însemne mai mult decât rolul ei referenţial. Dar, acolo unde adeptul teoriei cu doi factori îmbogăţeşte semnificaţia postulând un factor cu rol funcţional independent de referinţă, noi îmbogăţim semnificaţia prin îmbogăţirea factorului referenţial. în opinia noastră, semnificaţia unui cuvânt reprezintă proprietatea lui de a se referi la ceva într-un anumit fel; semnificaţia reprezintă modul lui de a se referi, ceea ce arată cum putem obţine rafinarea dorită. Aşadar, adaosul la semnificaţie este ceva de care aveam oricum nevoie : mecanismele ce explică referinţa. Acolo unde soluţia teoriei cu doi factori la problemele tradiţionale cere o teorie semantică distinctă pentru fiecare factor independent al semnificaţiei - unul pentru factorul de rol funcţional şi unul pentru factorul referenţial -, soluţia noastră cere o singură teorie : teoria factorului referenţial. Pe scurt, teoria noastră are avantajul de a fi mai simplă.

Să observăm că ea nu neagă existenţa unui element de rol funcţional în semnificaţie. Căci modul de referinţă al unui cuvânt implică un rol funcţional, ceea ce se vede cel mai limpede la un cuvânt acoperit de o teorie descriptivă. Referinţa lui e determinată de asocierea cu alte câteva cuvinte. Asocierea constituie o chestiune de rol funcţional, aşa cum am subliniat (7.5). Aşadar, în ce privinţă ne deosebim de adepţii teoriilor cu doi factori ? Singurele roluri funcţionale ce intervin în semnificaţiile noastre sunt cele care determină referinţa. Rolurile funcţionale care constituie unul dintre factorii semnificaţiei sunt nondeterminante pentru referinţă : ele sunt independente de aceasta.

(într-un mod mai degrabă confuz, unii teoreticieni - inclusiv noi, în prima ediţie! -


aplică sintagma „teorie cu doi factori" la orice teorie care permite intervenţia unui
element cu rol funcţional în semnificaţia cuvintelor. Cu o astfel de întrebuinţare, ne-am
include printre adepţii teoriilor cu doi factori. Credem că termenul este cel mai potrivit
pentru teoriile ce iau semnificaţia unui cuvânt ca având doi factori distincţi cerând două
teorii, una pentru factorul cu rol funcţional, care nu determină referinţa, şi alta pentru
factorul referenţial

200

^.J/LIMBAJUL ŞI MINTEA

Vom încheia discuţia cu un argument esenţial pentru reprezentaţionalism şi împotriva oricărei teorii - fie cu un factor, fie cu doi - care include în semnificaţie rolul funcţional, nondeterminant din punct de vedere referenţial. Zi de zi, oamenii obişnuiţi folosesc atribuiri ale gândurilor comune pentru a da explicaţii pentru comportament. De exemplu, ei spun „Jim credea că lui Mary îi era sete" pentru a explica faptul că i-a dat apă lui Mary. Mai departe, aceste atribuiri populare par a avea, în general, succes. A-i atribui lui Jim acel gând pare, într-adevăr, a-i explica propriul comportament. Este o dovadă că gândurile au într-adevăr proprietăţile care le sunt atribuite de oameni. Parte din ceea ce e atribuit este o semnificaţie (restul este o atitudine faţă de acea semnificaţie). Noi susţinem că semnificaţiile atribuite în mod obişnuit sunt, de fapt, întotdeauna reprezenta-ţionale: referenţii (avuţi în vedere ai) gândului sunt semnificativi întotdeauna pentru adevărul atribuirii; dimpotrivă, nici un rol funcţional care nu determină referentul nu are vreo importanţă. Astfel, pentru ca „Jim a crezut că lui Mary îi este sete" să fie adevărată, Jim trebuie să aibă un gând despre Mary şi despre sete. Un gând despre Alice şi despre foame nu este corespunzător, oricare i-ar fi rolul funcţional. Iar rolurile funcţionale ale cuvintelor din gândul lui Jim nu sunt semnificative niciodată pentru adevăr, exceptând măsura în care ele determină referinţa. Dacă este corect, reprezenta-ţionalismul este statu-quo-ul semanticii. Dat fiind succesul explicativ al statu-quo-ulm, respingerea lui cere atât un argument puternic, cât şi o semantică alternativă plauzibilă, în opinia noastră, argumentul bazat pe solipsismul metodologic nu este puternic, iar semantica de rol funcţional nu este plauzibilă.

în fine, ar trebui să adăugăm ceva despre abordarea verificaţionistă a semnificaţiei. Am menţionat această abordare în prezentarea teoriei antireprezentaţionale de rol funcţional. Totuşi, verificaţionismul nu trebuie să fie antireprezentaţional. El poate accepta că adevărul şi referinţa sunt explicative într-o teorie a semnificaţiei şi, în acelaşi timp, poate susţine că ele trebuie explicate, în cele din urmă, în termeni epistemici. Ceea ce înseamnă a avea o teorie epistemică a adevărului şi a referinţei, o teorie care să fie precum teoria corespondenţei: robustă şi nedeflaţionistă. Acolo unde verificaţionismul mai timpuriu combină o teorie epistemică a semnificaţiei cu o teorie deflaţionistă a adevărului, această versiune de verificaţionism are teorii epistemice pentru ambele. Vom discuta această alternativă mai târziu (11.4). Preţul este uriaş : duce la antirealism cu privire la lumea exterioară.

9.5. Argumentul sceptic al lui Kripke

Kripke (1982) a prezentat un faimos argument pentru scepticism cu privire la semnificaţiile reprezentaţionale. A găsit argumentul în Wittgenstein (1953), dar nu îl susţine el însuşi. Kripke continuă să construiască ceea ce consideră a fi soluţia lui Wittgenstein la această problemă sceptică, o soluţie care implică o teorie foarte diferită a „întrebuinţării" semnificaţiilor. Se pot duce destul de multe dispute pe seama naturii acestei concepţii diferite, ca să nu mai vorbim despre adevărul ei. Şi este de la sine înţeles că este loc de discuţie cu privire la interpretarea lui Wittgenstein. Vom lăsa la o parte astfel de chestiuni, preocupându-ne doar de argumentul sceptic prezentat de Kripke (fără a-1 susţine). Şi ne vom concentra asupra versiunii argumentului care vizează tipul nostru de reprezentaţionalism naturalist.



Yüklə 1,27 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   20




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin