Litere revistă lunară de cultură


REMEMBER Victor Petrescu



Yüklə 266,92 Kb.
səhifə6/6
tarix01.08.2018
ölçüsü266,92 Kb.
#64982
1   2   3   4   5   6

REMEMBER

Victor Petrescu

DISCURSUL LUI I. HELIADE RĂDULESCU

LA CONSTITUANTA DE LA 1866
- fragmente -

Ca mandatar al ţării mele, am şi cu cuvântul ca să-mi arăt păre­rea asupra lucrurilor ce se tratează în adunarea de astăzi. Cestiunea de la ordinea zilei este una din cele mai însemnate şi mai vitale pentru naţiune: ne aflăm într-o Constituantă, se vorbeşte de o Constituţiune şi de un Domn pentru România.

Naţiunea, sau mai bine, cei ce au putut, au făcut o răsturnare că­reia apoi i s-a dat numele de revoluţie. Nu dezaprob faptul pe cât el a fost necesar; dar lucrul cel mai greu încă nu este isprăvit. Am dărâmat; acum trebuie să reedificăm. Aci se cere matură cugetare, se cere să ţinem multă socoteală de trecut, de împrejurările prezinte şi de aspiraţiunile viitorului ca să putem face ceva solid spre a nu cădea din rău în mai rău. Gândiţi-vă bine că suntem trimişi de naţiune ca să-i dăm o Constituţiune a cărei durată va depinde de drepturile poporului suveran. Să nu facem lucruri ce după câţiva ani să fim siliţi a le deza­proba sau chiar a le dărâma, dacă nu noi, alţii.

Acei ce conduc Statul au o existenţă dependinte de Constituţiune. Ei trebuesc totdauna a emana de la Ţară prin concursul legilor şi nici un individ într-un stat nu poate fi pus mai presus de legi. Nici unul din drepturile poporului nu trebuie a fi înstreinat unei caste, unei familii sau unui individ. Asemenea lucruri nu se fac fără a fi pedep­site mai curând sau mai târziu, fără a da naştere la noi dezordine şi perturbaţiuni sociale, înţeleg foarte bine încotro înclină spiritele, d-voastră ; înţeleg ca toţi să fi venit aci cu o opinie formată, şi mi-ar fi prea greu ca să vă conving; dar datoria mă îndeamnă ca să nu ascund nimic din ceea ce cred a fi bine. Fie chiar să pierd vorbele în zadar pentru astădată.

Voiţi a aduce Domn strein şi Dinastie ? Acestea sunt nişte inovaţiuni în legile şi în obiceiurile ţării noastre. Să inovăm, însă în bine; iar nu în rău. Să nu introducem aceea ce ar trebui neîncetat combătut, căci va fi germen a noui revoluţiuni. Voiţi a urca pe tronul ţării pe un strein căruia să daţi ţara moştenire din tată în fiu. Nu vă jucaţi cu viaţa şi viitorul unei Naţiuni. Ea nu poate fi moştenire de cât a ei înşişi. Părinţii nu mai sunt liberi a înstrăina libertatea fiilor lor.

Se va răspunde că Domnul n-are nici o putere de a face rău, că între el şi Naţiune este un compromis, adică Constituţiunea. Apoi, dacă este aşa, — atunci puneţi pe Tron o statuă fără suflet, fără inimă, fără ambiţiune; puneţi acolo un viţel de aur, care să fie fără voinţă şi per­manent; să n-aibă nici tată, nici fiu; să fie o închipuire a suveranităţii, căci pe cât timp el va fi om, nu poate fi infailibil. Cât pentru inviolabilitate, legea este una pentru toţi. Să ne închipuim că punem un Domn căruia, tot după hotărârea noastră are să urmeze fiul său, nepotul său şi aşa mai încolo.

Să las că noi, naţiunea de azi, nu putem a ne aroga dreptul celor viitori, adică al naţiunii de mâine; dar să ne închipuim că Domnul văzându-se cu atâtea drepturi, îi vine pofta să desfiinţeze compromisul ce există între el şi naţiune; şi puind pe popor sub picioare, să devie păstorul unei turme. Nu este aşa că Naţiunea atunci are dreptul ca să-1 arunce şi să puie pe altul? Acesta va imita pe cel dintâi; Naţiunea va repeta.

Veţi zice că Naţiunea contractează cu Dinastia pe timpul cât ea, poată fi de înţeles. Aşa să fie, dar cum numiţi aceasta, căci eu iată cum o numesc. Aceasta se chiamă că apa revine la matca ei, cum am zice dreptul Naţiunei de a alege şi datoria Domnului de a fi ales, reales, şi după dânsul însuşi fiul său, însă tot în acest mod. Suntem de acord, nu este aşa? Deosebirea este numai că prin ceea ce faceţi d-voastră, Naţiunea va fi expusă neîncetat la comoţiuni, la răsturnări ilegale şi alegeri anormale, pe când, după cum zic eu, Naţiunea va fi în lege, căci atât scoaterea cât şi alegerea marelui funcţionar se va face la timpul hotărât în linişte şi bună înţelegere.

Trebuie să recunoaşteţi împreună cu mine că lumea a făcut paşi gigantici şi că omul tinde neîncetat către progres şi perfecţiune, fie ca om, fie ca cetăţean. Adevăratele credinţe au început a lua locul prejudiţiilor de altădată. Naţiunile au început a se înţelege între dânsele şi nu se mai lasă la discreţiunea şi capriţiul unor capete încoronate.

S-a inventat o maşină care să reconcilieze Tronul ereditar cu democraţia, sau mai bine Suveranitatea Poporului. Această maşină este Constituţionalismul. Dar lucrul nu va rămâne aci. Ideile se agită neîn­cetat şi omul nu se va abate cu nici un deget din direcţiunea ce-i arată adevărul.

Deşi pe o treaptă mai mică, lupta încă durează, între Tron şi Naţiune, pentru că Tronurile n-au ajuns a se convinge că Naţiunile sunt mai presus de Tronuri şi că acestea există din graţia Poporului.

Constituţionalismul este numai un armistiţiu, Poporul tinde a avea mai mult decât armistiţiu, el doreşte pacea şi aceasta va fi atunci când rivalul său va fi cu desăvârşire învins (…) . .

Ca să vă demonstrez că dinastia este contra asupraţiunilor la care tind popoarele, n-am trebuinţă să mă serv cu ţara noastră, căci slavă Domnului noi am ştiut a ne feri de obiceiul dinastic ci voiu lua alte naţiuni unde acest obiceiu are adânci rădăcini, şi cu toate acestea oamenii s-au dezmeticit şi văd că este ceva contra naturii. (...)

În 1848 progresul democratic încearcă din nou pulsul social ca să afle dacă naţiunile au căpătat vigoarea cerută spre a spulbera în vânt dinastiele picate din cer. Curentul revoluţionar a fost spontaneu şi aproape general în toată Europa. Spiritul emancipării plană peste naţiuni, şi, toate, ca un singur braţ, ridicară pumnalul contra asupritorilor. Dinastiele nu căzură, dar pierdură mult din prerogativele de până aici; naţiunele nu se curăţiseră îndestul de obiceiul dinastic. Se mai făcu un pas, căci din acea luptă naţiunile câştigară, pe când dinastiele pierdură.

Sămânţa aruncată în 1789 răsări în 1848; încă puţin şi pomul va deveni mare; încă o vreme şi el îşi va da fructele. Peripeţiile şi luptele continuă; lumea nu stă pe loc şi va merge până va desfiinţa şi acest rău obiceiu cum a desfiinţat multe altele.

Aceasta am avut de vorbit asupra dinastiei. (...)

Nu ne-am depărtat mult de secolul fanarioţilor, ca să nu ne adu­cem aminte de cele ce erau şi se petreceau sub acei principi străini. Sunt unul din acei cari s-au născut în acel negru veac. Eram june când Domnul Tudor deşteptă Naţiunea, şi Naţiunea sfărâmă lanţurile ce o ţineau în robie şi întunerec. Ştiu cât a luptat acel erou contra streinismului; ştiu cât au luptat cei cari au venit după dânsul. Ur­mele au fost atât de adânci, încât sărmana Românie nici azi nu şi-a spălat vestmintele cu desăvârşire şi iată că vântul o ameninţă cu o nouă pulbere. (…)

Acestea am avut de zis. În rezumat sunt contra Dinastiei şi Principelui strein. Cred că am arătat în destul cuvintele mele şi rămâne la D-voastră ca să cugetaţi cele ce aveţi a decide azi. Faceţi astfel ca această zi să nu fie trecută între zilele cele negre. N-am pretenţiunea de a fi proroc, proroc este tot omul când punându-şi frânghia de gât se ştie ce-l aşteaptă, dar mi-am exprimat părerile mele.

De mi-aţi spune că Naţiunea v-a trimis aici cu mandat imperativ ca să votaţi dinastia şi Domn străin, v-aşi răspunde că nu este adevărat, Naţiunea nu-şi voieşte niciodată răul.

România v-a ales ca pe cei mai înţelepţi şi mai cu pricepere din sânul său şi v-a lăsat voia liberă de a decide despre ale ei destinate. De socotiţi că este bine a aduce un principe străin şi a decreta totodată domnia şi pentru descendenţii săi, faceţi-o! Gândiţi-vă însă bine să nu faceţi un lucru ce abia să-l desfacă generaţiile viitoare. Lucraţi aşa ca blestemele posterităţei să nu vă turbure repausul mormintelor când nu veţi mai fi. Cât pentru mine nu numai că n-am curajul, dar simt că paşii mi se împotrivesc şi mâinile îmi tremură numai când gândesc a da votul meu ca să arunc ţara în prăpastia necunoscutului. Mă ocărâţi, mă credeţi un visător şi zmintit; văd râsul pe feţele dumneavoastră, ca recompensă bătrâneţilor mele, dar să nu vie o zi când să vă aduceţi aminte de cuvintele mele şi să-mi daţi dreptate.

Atunci, cel puţin, să veniţi la mormântul nebunului de astăzi. Oricât veţi striga spunându-mi că adevăr a zis glasul meu, oasele-mi nu vă vor răspunde. Eu nu voiu mai fi, ci veţi găsi scris pe o lespede: Unul de la 1848.

Iar Dumnezeul României va povăţui ca întotdeauna pe poporul său ce este de făcut în ora primejdiei.



GEOCIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ

George Coandă

geoculturalitatea epocii mateine (2)

(Eseu despre o stare de spirit valahă în europenitate)

Spuneam că ceea ce se va fi întâmplat în vremea domniei lui Matei Basarab în sfera culturii, nu putea să nu fi resimţit aporturile Renaşterii europene occidentale ca pe o provocare la care a răspuns, în limitele pe care i le-a îngăduit evoluţia de atunci a spaţiului românesc, supus încă vituperarilor frenatoare ale stării de suzeranitate faţă de o otomanocreaţie inconprehensibilă, printr-o revoluţionare a obiceiurilor şi spiritualităţii valahe la tendinţele de turcificare a moravurilor. Şi, în acest sens, el a avut modelele de ideologii de conservare a specificităţii naţionale ale altora: „hunismul” maghiarilor şi „sarmatismul” polon.

Astfel că fostul mare aga va fi încurajat o ideologie tradiţionalistă a romanismului, căci „Matei vodă (...) a ştiut să se înconjoare de câţiva sfetnici cultivaţi şi cu o mentalitate deschisă noului (...) deschizători de drumuri politice şi culturale pentru mai târziu” intrând în mediul italian al Propagandei Fide şi al Veneţiei relaţiile ştiute printr-un secretar ca Giovanni Mascillini din Pesaro, prin misionarii iezuiţi, minoriţii conventuali şi minoriţii observanţi sosiţi la Târgovişte sau prin bogata comunitate elenă din oraşul lagunelor(Răzvan Theodorescu, „Civilizaţia românilor între medieval şi modern, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987, p.7). Matei Basarab a încurajat, deci, şi acesta este faptul de notorietate, un veritabil program al unei revoluţii valahe ca stare de europenitate şi astfel răspunsurile la provocare au fost remarcabile:

• în ştiinţă: Schola greca e latina din cetatea de scaun Târgovişte, întemeiată de acel acrilic umanist care a fost „vtori logofăt” Udrişte Năsturel, formă de învăţământ superior avant-la-lettre, întocmindu-şi planurile de studiu după modele garantate cum erau universităţile din Roma şi Padova; cărţile de legi tipărite la Govora şi Târgovişte: „Pravila” eclesială tradusă de Mihai Moxa – cea dintâi carte în limba română – şi „Îndreptarea legii” / „Pravila cea Mare” de la Târgovişte un mixtum compozitum realizat tot în limba neamului de Daniil Andrean Panonianul dintr-o tălmăcire din greacă a legislaţiei justiniene interpretate de Emanoil Malaxos şi „Cartea românească de învăţătură”; „Lexiconul slavo-român” şi prima gramatică a limbii române pe care le datorăm acelui neobosit didascăl creator Staicu, profesor la toate şcolile de înaltă învăţătură târgoviştene;

• în literatură: traducerile personalizate ale marelui cărturar al epocii, Udrişte Năsturel, un adevărat spirit rector al culturii din Ţara Româneacă, în care, în predoslovii, susţine argumentat latinitatea limbii române („Imitatio Christi” a lui Thomas de Kempis, „Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf”); tot Udrişte Năsturel este făuritorul umanistului românesc în sens preluminist, în predoslovia la „Triodul Penticostar” inserând fragmente ilustrative din clasicii eleni şi latini;

în arhitectură: s-au construit şi refăcut biserici, mănăstiri şi curţi domneşti într-un număr impresionant. Printre lăcaşurile de cult care au beneficiat de o atenţie aparte a domnitorului sunt de amintit: Mitropolia din Târgovişte pe care, de altminteri a restaurat-o de „se săturau ochii tuturor la vederea ei”, iar celebrul călător călugăr Paul de Alep mărturisea că nu-şi avea pereche (...) fiind zidită după modelul Sfintei Sofii: înaltă, vastă, sprijinită pe mai multe coloane, foarte importante, având cupole (...) în total 12, cu tot atâtea cruci poleite, cum tot de restaurare a avut parte şi Biserica Mare de la Curtea Domnească, pe care acelaşi Paul de Alep ne-o descrie ca fiind frumoasă (...) de mari dimensiuni, împresionându-l proporţiile largi şi impunătoare, bogată în decoraţiuni interioare şi în picturi cu colorit cald; bisericile mănăstirilor Argeşului, de la Câmpulung, Slobozia, Sadova, pe care le-a renovat, dar le-a şi construit pe cele de la Brâncoveni – locul său natal –, Arnota, unde îşi doarme somnul de veci, Plătăreşti, Brebu, Măxineni, Târgşor; refacerea palatului de la Curtea Domnească din Târgovişte şi construcţia celui de la Curtea Veche din Bucureşti şi ai Episcopiei Buzăului.



Toate aceste fapte de cultură şi am amintit doar câteva cu un caracter paradigmatic semnificativ – developează, chiar şi la trei veacuri şi jumătate de la săvârşirea pământească a lui Matei Basarab, imaginea unei epoci care, răspunzând provocărilor Renaşterii occidentale, a luat de la acea Renaştere sensul devenirii, reuşind una din „arderile de etape” esenţiale pentru devenirea românească întru europenitate. În acest sens, Matei Basarab a fost – aşa cum corect l-a portretizat un hagiograf mai puţin cunoscut – primul regenerator al conştiinţei şi mândriei naţionale(Cristache Georgescu, Matei Basarab”, Tipografia ziarului „Universul”, Bucureşti, 1937, p. 92) într-o vreme în care românismul voievodului de la Târgovişte s-a materializat într-o mişcare viguroasă culturală menită a scoate Ţara Românească de sub obrocul politic şi economic otoman. A fost să fie o revoluţie în spirit.

CLIO

Mihai Gabriel Popescu

judeŢul dâmboviŢa

Şi rĂzboiul de independenŢĂ

Independenţa naţională a fost unul din dezideratele românilor, aşa cum a fost dorinţa de realizare a unităţii, de organizare statală, de suveranitate şi luptă de emancipare. Lupta pentru îndeplinirea acestora a fost o permanenţă, la ea contribuind şi locuitorii judeţului Dâmboviţa. * Periodic, dascălul de istorie DUMITRU STANCU elaborează câte un volum, îmbogăţind, istoria locală şi cea naţională cu noi date ca autor al unor valoroase monografii (localităţile Pucioasa, Fieni sau Liceul „Nicolae Titulescu” din oraşul Pucioasa, Fabrica de Ciment Fieni) al unor studii şi articole intrate de mult în bibliografia istorică românească. Recent, în urma unor ani de cercetări a documentelor de arhivă, a rezultat volumul dedicat contribuţiei dâmboviţenilor la obţinerea Independenţei de Stat a României în urma războiului din anii 1877-1878. Despre profesorul, istoricul, scriito­rul Dumitru Stancu am mai scris în volumul al III-lea din ciclul Memoria dascălilor noştri. Dovada seriozităţii studiilor sale este atestată de acordarea a o serie de distincţii printre care şi aceea de Cetăţean de Onoare al oraşelor Fieni şi Pucioasa. Lucrarea apărută cu sprijinul primăriei Pucioasa şi al altor iubitori ai culturii, prefaţată de academicianul Dinu C.Giurescu (fost coleg de facultate al autorului) este constituită din trei părţi distincte vizând: 1) Contribuţia unităţilor militare dâmboviţene la Războiul pentru Cucerirea Independenţei de Stat; 2) Contribuţia materială a populţiei judeţului la susţinerea războiului; 3) Argumente documentare, cartografice, iconografice şi bibliografice. Volumul este rezultatul cercetării unor documente, unele greu de depistat, mai ales cele militare, în care se găsesc numele ostaşilor dâmboviţeni aparţinând unităţilor care nu-şi aveau reşedinţa pe teritoriul judeţului. Mai mult, chiar Regimentele 7 Dorobanţi şi 4 Călăraşi forma­te din dâmboviţeni au ridicat dificultăţi autorului elucidarea participării la unele lupte, a itinerariilor urmate etc., pe care acesta le-a depăşit. Volu­mul nu este o prezentare romanţată a contribuţiei dâmboviţenilor la război, ci constituie un document valoros bazat pe surse bibliografice existente în multele studii şi volume depistate în arhive, referitoare la acest eveniment. Nume de coman­danţi, de soldaţi care au luptat şi au fost răniţi, sau au decedat sunt tre­cute cu minuţie în tabele ce cuprind şi localităţile de provenienţă ale luptătorilor. Fotografii ale monumentelor din localităţile dâmboviţene pe care sunt sculptate cu litere de aur numele eroilor Independenţei vin să completeze materialul iconografic al acestei amănunţite lucrări. Autorul, pe lângă tabelele ce cuprind numele ostaşilor şi ofiţerilor dâmboviţeni-luptători în perioada 1877-1878, a căutat să ilustreze contribuţia câtorva per­sonalităţi prin medalioanele ce le creionează generalului Matei Vlădescu (1835-190l), marelui pictor Nicolae Grigorescu ( 1838-1907), cel care a îndeplinit funcţia de reporter de război, imortalizând luptele prin tablouri de o rară frumuseţe printre care Gornistul, Dorobanţul, Prizonierii turci, sau celebrul tablou Atacul de la Smârdan, capodoperă a artei româneşti. *Volumul format din 294 pagini, pe a cărui copertă (I) este redată copia Atacului de la Smârdan, constituie o contribuţie de seamă pentru istoriogra­fia dâmboviţeană şi cea naţională prin ineditul său. Felicitări distinsului dascăl, cercetator, istoric, Dumitru Stancu.
revista revistelor
Gramatică şi cultură. Spicuiri
După mai bine de patru ani de la apariţia primului număr, redacţia “Observatorului cultural” află că adresa pentru corespondenţă a revistei se află nu pe Maior Ghe. (sic!) Şonţu, ci pe Maior Gh. Şonţu. * E bine şi mai târziu…* Dl. Mircea Mihăieş îşi începe astfel acidul său articol din “România literară” (nr. 18 / 12-18 mai, p. 2): „Mici pe gratis, bere în valuri, floricele de porumb, trupe folk-rock, cârduri de manelişti, ţambale şi pocnitoare, autobuze care te duc şi te aduc fără bilet la şi de la piaţa/ parcul/ poiana/ stadionul unde o naţie ambetată (s.n.) de amor pentru conducătorii săi sărbătoreşte Întâiul de Mai”. De acord cu imaginea, numai că „ambetată” nu înseamnă „îmbătată”, cum pare a crede distinsul autor, nici „beată”, cum sunt mulţi alegători, ci, cum o ştia mai bine Ziţa („Stai, ţaţo, să-ţi spui…Mai adineaori şedeam acasă… Eram ambetată absolut.”), „plictisită” (cf. fr. „embęter”). * Nu ne putem abţine să reproducem, în acest context, o mostră din repertoriul neologistic al comentatorului de fotbal Tomulică: „Deşi fundaşul rapidist a comis fault, intrarea lui n-a fost maliţioasă”. * Tot în numărul amintit (deloc ambetant) al “României literare” citim că tânărul (tomnatic deja!) Cezar Paul-Bădescu a susţinut, la Clubul Prometheus, pe cum că „pe tineri nu-i mai interesează literatura” şi că „de ce i-ar interesa Război şi pace?”. * Uite, de-aia, zicem noi, citind la pagina 5 a aceleiaşi publicaţii, sub semnătura lui Tudorel Urian, un material din care se deduce că Bădescu al nostru, pe care-l doare-n pixeli de Tolstoi, a publicat, el, un volum de proză zis „Tinereţile lui Daniel Abagiu”. * Ne întrebăm dacă ligamentul din titlu o fi intenţionat sau, vorba ceea, gura păcătosului adevăr grăieşte, dar ne mărginim la a reproduce concluzia recenzentului: „Tinereţile lui Daniel Abagiu este o carte aparent fără miză şi fără cine ştie ce calităţi literare. Citită cu inteligenţă, ea oferă însă importante sugestii privind evoluţia ficţiunii în postmodernitate. Şi, orice s-ar spune, aceasta este deja o miză de luat în seamă”. * O fi! Dar nefiind noi aşa de inteligenţi ca Tudorel Urian, ne luăm după aparenţe şi-l lăsăm în laba Domnului pe Bădescu, preferându-l pe Tolstoi. * Nu putem încheia fără a sesiza umorul cu care redacţia „României literare” reproduce următorul poem al tânărului ieşean Dan Sociu, intitulat „românia literară”: „m-am aşezat/ pe o bancă/ lângă o fată cu blugi galbeni/ şi un bătrânel care purta/ câte un cesuleţ de damă/ la fiecare mână/ şi m-am apucat/ să citesc/ românia literară// nu era un număr grozav/ dar nici foarte plictisitor/ soarele îmi ciupea/ ceafa/ mi-am aprins o ţigară/ şi moşul mi-a cerut/ una/ şi i-am dat// fata cu blugi galbeni/ m-a întrebat/ dacă ziarul meu/ are horoscop/ şi mi-a părut rău/ că n-are// în copacul/ din spatele nostru/ ciripeau păsărelele// murise mihai ursachi/ şi ca de obicei/ alex ştefănescu/ bătea câmpii// mi-am amintit/ că uniunea plăteşte/ înmormântările/ membrilor/ şi cum eu/ nu am/ decât o carte/ m-am ridicat vitejeşte/ de pe bancă/ m-am dus în parc/ şi am scris”. * Suntem de acord cu unele afirmaţii din text. Cum ar fi aceea că „România literară” n-are horoscop.
LECTOR
LITERE

Revistă lunară de cultură
Redacţia:

Tudor Cristea (Director) • Mihai Stan (Redactor-şef) • Ion Anghel (secretar de redacţie) • Alexandru George, Mircea Horia Simionescu, Barbu Cioculescu, Nicolae Neagu, Mircea Constantinescu, Henri Zalis (Seniori editori) • Margareta Bineaţă, Daniela-Olguţa Iordache, Dumitru Ungureanu, Victor Petrescu, Mihai Gabriel Popescu, George Coandă, Christian Crăciun, Iulian Filip – subredacţia Chişinău (Redactori colaboratori) Andrei-Luchian Georgescu (Tehnoredactare şi procesare computerizată)



REVISTA „LITERE” APARE CU SPRIJINUL

FINANCIAR AL CONSILIULUI JUDEŢEAN DÂMBOVIŢA,

PRIN CENTRUL CREAŢIEI POPULARE TârgoviŞte

În atenţia cititorilor:

Revista se vinde:

· în Bucureşti, la librăria ORFEU a Muzeului Literaturii;

· în Târgovişte, la librăriile Gaudeamus şi Pandora-M;

· în judeţul Dâmboviţa, la chioşcurile ARTPRESS;



Abonamentele se fac la Librăria „Gaudeamus” a Editurii Bibliotheca.

Redacţia Găeşti - str. 13 Decembrie, bl. A5, 0150, Dâmboviţa,

telefon 0245.713234, 0722.686856, e-mail: cristeadorel@xnet.ro



Redacţia Târgovişte - Editura Bibliotheca,

str. Nicolae Radian, bl. KB2/3, tel/fax 0245.212241, 0744.157778



e-mail: biblioth@romwest.ro • www.bibliotheca.connsoft.ro
I.S.S.N. 1582 – 0289
Tipărit PRESTO 1 SRL Târgovişte · 40 pagini Lei 8.000






Yüklə 266,92 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin