Manual biblic

Capitolul 26:17-29. Cina de pe urmă

Istorisită şi la Marcu 14:12-25; Luca 22:7-38; Ioan 13 şi 14.

Era noaptea dinaintea morţii Sale. Au fost două cine: Cina de la
Paşte şi Cina Domnului. Cina Domnului a fost instituită la înche-
ierea cinei de Paşte. Luca menţionează două cupe (22:17-20).
Matei, Marcu şi Luca amintesc de ambele cine. Ioan nu aminteşte
decât de cina Pastelor.

Timp de 14 secole, Pastele fusese un indicator menit să îndrepte

privirile tuturor spre venirea Mielului Pascal. Isus a mâncat pastele,
apoi L-a înlocuit cu Cina Sa proprie şi apoi a fost junghiat El
însuşi ca Mielul Pascal. Isus şi-a dat duhul pe cruce în aceeaşi zi
în care se junghiau mieii pascali în Templu.

Pastele îşi împlinise scopul şi acum a dat loc unei Cine Memo-
riale Noi care urma să se ţină în amintirea dulce a lui Isus până la
Venirea Sa în glorie. (I Corinteni 11:26).

Aşa după cum Pastele ducea înapoi la izbăvirea din Egipt şi înainte

de Venirea Sa, aşa această cină comemorativă ne duce înapoi cu gândul
la moartea Sa şi înainte la Venirea Sa în glorie.

Ordinea incidentelor la Cină este oarecum confuză. Matei şi

Marcu par să plaseze Cina Domnului după ieşirea lui Iuda. Luca
pare să spună că Iuda se mai afla acolo. Ioan dă controversa
ucenicilor mai întâi. Luca o plasează după Cină. în mod evident
scriitorii s-au ghidat după alte considerente decât ordinea în care
s-au petrecut lucrurile. Iată ordinea evenimentelor după toate
probabilităţile:

1. Controversa lor. Isus le spală picioarele.

2. Isus anunţă vânzarea Sa. Toţi răspund: "Eu sunt acela?"

3. Iuda primeşte bucata de pâine muiată în sos. El spune: "Eu sunt

acela?" şi iese.

4. Se instituie Cina Domnului.

5. "Porunca Nouă" şi duioasele cuvinte din Ioan 14.

Cupa

în 1910 s-a găsit în ruinele unei catedrale de pe locul unde era

odată Antiohia o cupă ce conţinea înăuntru o altă cupă, despre care
se crede că ar fi fost cupa pe care a folosit-o Isus în noaptea sfânta.
Cupa dinăuntru este din argint. Cea din afară este tot din argint dar
sculptată frumos cu douăsprezece figuri de oameni, reprezentând pe
Isus şi pe apostoli. Cupa din afară a fost făcută în mod evident pentru
a o cuprinde pe cea interioară, ca obiect sacru, preţios şi mai vechi
decât ea. Arta şi lucrătura ei este considerată a fi din secolul întâi-
Ultima Cină se crede că ar fi avut loc în casa mamei lui Marcu. Marcu
a vizitat Antiohia în mod frecvent.

MATEI

449

^lg- 60. Cupa din Antiohia. Vedere din faţă, arătându-L pe Cristos
^{m cent}ru iar mai jos Petru şi PavelfPrin bunăvoinţa d-lui Fahim
Kouchakji.)

450

După căderea Ierusalimului, Antiohia a devenit centrul principal
al creştinismului. Prin urmare, nu putea fi nimic mai natural decât ca
acest obiectnespus de scump pentru creştini să fie păstrat într-o biserică
din Antiohia, unde, după distrugerea bisericii, a fost îngropată în ruine,
pentru a fi fost găsit recent. Se află în proprietatea Domnului Fahim
Kouchakji, de la New York, prin a cărui bunăvoinţă am obţinut
fotografia de mai sus.

Capitolul 26:30-46. Agonia din Gheţimani. (Vezi la Luca 22:39-

46).

Capitolul 26:47-56. Vânzarea şi arestarea Sa. (Vezi la Ioan 18:1-

12).

Capitolul 26:57-68. înaintarea Marelui Preot. (Vezi la Marcu

14:53).

Capitolul 26:69-75). Tăgăduirea lui Petru. (Vezi la Ioan 18:15-

27).

Capitolul 27:1-2. Condamnat oficial. (Vezi la Marcu 14:53).

Capitolul 27:3-10. Sinuciderea lui Iuda. (Vezi la Marcu 14:10-

11).

Capitolul 27:11-25. Judecata înaintea lui Pilat.

în ce priveşte nota cu fazele succesive din judecata lui Isus vezi la

Marcu 14:53 şi în continuare.

Pilat a fost guvernatorul roman al Iudeii, între 26-37 era creştină.

El şi-a luat în primire funcţia cam în acelaşi timp când şi-a început
Isus lucrarea de propovăduire publică. Reşedinţa sa oficială se afla la
Cezarea. El venea la Ierusalim cu ocazia praznicelor ca să menţină
ordinea. A fost un om nemilos, crud şi renumit pentru numeroasele
sale acte de brutalitate. Asemenea împăraţilor romani din vremea sa,
şi lui îi plăcea spectacolul torturii şi omorârii unui om. Odată
amestecase sângele galileenilor cu jertfele lor, Luca 13:1.

Unul din cele mai ciudate tablouri din istorie este impresia pe care

a făcut-o Isus asupra acestui guvernator roman cu inima împietrită.
Indiferent dacă Isus a fost un om înalt şi frumos cum susţine o tradiţie,
trebuie să fi fost totuşi ceva în înfăţişarea feţei Sale şi în purtarea Sa
divină atât de puternic, încât deşi era îmbrăcat în hainele de batjocură
ale regalităţii, cu cununa de spini pe cap şi sângele care îi curgea
şiroaie pe faţă. Pilat nu şi-a mai putut lua ochii de la El.

Eforturile lui Pilat de a-L opri pe Isus de la răstignire sunt cât

se poate de patetice. El nu a voit s-o facă. A apelat de l^a
conducătorii iudei până la Irod. Apoi de la Irod înapoi la con-
ducătorii iudei. Apoi de la conducători la mulţimi. Apoi când
mulţimile s-au întors împotriva lui Isus, Pilat a încercat să facă
apel la sentimentul lor de milă, dându-L pe Isus să fie biciuit, în

MATEI

451

speranţa că ei se vor mulţumi cu o pedeapsă parţială şi nu vor mai

cere ca Isus să fie şi răstignit. Neavând succes, el încă tot nu s-a
hotărât să-L răstignească pe Isus până când iudeii l-au ameninţat
că îl vor pârî la Cezar. Doar în clipa când se părea că l-ar putea
costa funcţia de Guvernator al Iudeii a cedat el în cele din urmă
dându-L pe Isus să fie omorât. Se spune că Pilat s-a sinucis.
Nevasta lui Pilat, Procula, conform tradiţiei a devenit creştină.
"Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri," 25.
Ci- în>.'io/itnare şi precisă a fo^t împlinirea acestor invinu-

Lcce llomo şi (Jabata, la turnul Antonia din Ierusalim unde a

oştit Pilat faimoasa declaraţie "Iată Omul!" (reconstituire)
Foto Matson

452

Capitolul 27:26. Biciuirea lui Isus.

De obicei biciuirea venea înaintea pedepsei capitale. în cazul acesta

Pilat pare să fi sperat că mulţimile vor considera aceasta o pedeapsă
suficientă. Biciuirea se făcea cu un bici confecţionat din mai multe
fâşii de piele cu plumb la capete sau bucăţi ascuţite de metal. Victima
era dezbrăcată până la brâu, apoi legată într-o poziţie încovoiată, de
un stâlp şi bătut pe spatele gol până când toată carnea era sfâşiată.
Uneori victima murea în timpul biciuirii.

Capitolul 27:17-31. Isus este batjocorit

Evreii, la judecata lor, îl batjocoriseră deja (Luca 22:63-65). Irod

şi cu soldaţii lui L-au batjocorit(Luca 23:1 l).Acum soldaţii lui Pilat îl
batjocoresc. Puţin mai târziu, pe cruce, bătrânii şi cărturarii îl
batjocoresc (27:29-43). Pentru minţile lor brutale era o distracţie
grozavă să-L vadă pe Cel care susţinuse că este Fiul lui Dumnezeu
supunându-se unei asemenea umuliri şi torturi.

Capitolul 27:32. Simon din Cirena

La Ioan 19:17 se spune că Isus a ieşit purtându-şi crucea. Istovit şi

extenuat de noaptea Sa de agonie şi de biciuirea Sa, El nu a mers prea
departe până când a devenit prea slab ca s-o poată duce. Atunci Simon
a fost forţat s-o ducă mai departe. Puţine se cunosc despre Simon.
Dar ce mândru va fi fost Simon în toată veşnicia să ştie că a purtat sau
ajutat pe Isus la purtarea crucii Sale!

Capitolul 27:3-56. Isus este răstignit. (Vezi şi la Marcu 15:21-41;

Luca 23:32-43 şi Ioan 19:17-30).

întunericul

Timp de trei ore natura fără viaţă (45) şi-a ascuns faţa cuprinsă de

ruşine în faţa cumplitei răutăţi a oamenilor. Probabil Dumnezeu a
rânduit ca întunericul să fie doliul simbolic al creaţiei pentru Isus care
' suferea durerile morţii pentru cei pierduţi.

Cutremurul

Cutremurul a urmat, stâncile s-au despicat şi mormintele s-au

deschis (51-55) , toate acestea fiind salutul lui Dumnezeu adresat
Mântuitorului Cuceritor. Sfâşierea vălului din Templu (510 a fost
modul lui Dumnezeu de a proclama faptul că prin moartea lui Cristos
a dispărut bariera dintre Dumnezeu şi om. (Evrei 9:8). Sfinţii înviaţi
(52-53) au fost dovada şi garanţia lui Dumnezeu că puterea morţii a
fost frântă. Observaţi că până şi sutaşul, ofiţer din armata romană
unul din cei care L-au răstignit pe Isus, a fost convins că Isus este cu
adevărat Fiul lui Dumnezeu (54).

Capitolul 27:57-61. îngroparea. (Vezi la Ioan 19:38-42).

Capitolul 27:62-66. Mormântul este pecetluit (Vezi la Matei 28:111-5)-

MATEI 453

»A treia zi"

"A treia zi" (64) e folosită aici în mod identic cu expresia "după

trei zile" (63). în uzanţa ebraică, părţi ale zilei de la începutul sau
sfârşitul unei perioade erau socotite drept zile (Estera 4:16; 5:1).
"Trei zile şi trei nopţi" (Matei 12:40) e un alt mod de a zice "trei
zile" , I Samuel 30:12-13; "după trei zile" (Marcu 16:21; 17:23;
20:19; Luca 9:22; 24:7, 21, 46) sunt expresii sinonome pentru
perioada de timp cât a stat Isus în mormânt, de vineri până
duminică dimineaţa.

Capitolul 28:1-8. Vizita femeilor Ia mormânt.

Este relatată în toate patru evangheliile (Marcu 16:1-8; Luca 24:1 -

11; Ioan 20:1-3). Măria Magdalena este amintită în toate cele patru
relatări. Măria, mama lui Iacov şi Ioan (Marcu) Ioana soţia
administratorului lui Irod (Luca).Şi apoi celelalte femei (Luca). în
total, vreo şase sau douăsprezece sau mai multe. Femeile aveau la ele
alifii cu care să îmbălsămeze trupul lui Isus, pentru îngropare definitivă,
fără să se gândească la faptul că El va învia.

"Când începea să se lumineze" (Matei). "Foarte devreme" , "când

răsărea soarele" (Marcu). 'In zorii zilei" (Luca). "Pe când mai era
încă întuneric" (Ioan). Aceste versiuni arată în mod evident că ele au
pornit foarte devreme, pe când era încă întuneric, şi au ajuns la
mormânt când răsărea soarele. Locuinţele lor din Betania sau Ierusalim
se aflau la o depărtare de vreo 2 până la 5 kilometri.

"îngerul" care stătea pe piatră (Matei)."Un tânăr care stătea pe

mormânt" (Marcu); "Doi îngeri" care stăteau în picioare în
mormânt (Ioan). Aceste expresii diferite înseamnă pur şi simplu
că îngerii, în formă umană, aşteptau afară din mormânt pe la
răsăritul soarelui sosirea femeilor. Apoi le-au condus în mormânt
Ş' le-au explicat că Isus a înviat.Uneori erau vizibili, alteori nu.
"robabil au fost miliarde de îngeri, care se învârteau în jurul
mormântului în dimineaţa aceea, aşteptând să-L salute pe
Mântuitorul înviat, căci era un moment triumfător în analele
cerului. îngerii vor aduce la îndeplinire învierea generală (Matei
^24;31) , vezi nota asupra îngerilor de la Matei 4:11.

"La sfârşitul zilei Sabatului" (1). Sabatul, strict vorbind, era de

^a apusul soarelui la apusul soarelui. Dar în uzanţa populară, aşa

^{curn e} cazul aici, cuprindea şi o parte din noapte, fapt indicat prin

xpresia "pe când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a

săptămânii".

d h^{Un mare cutremur}" (2)- Mai fusese un cutremur când şi-a dat Isus

_s. ^ul P^{e cr}uce (Matei 27:51). De asemenea, la darea Legii pe muntele
^nai (Exod 19:16, 18). Este un fel al lui Dumnezeu de a atrage atenţia
ra unui eveniment de importanţă supremă.

454

Capitolul 28:9-10. Isus se arată femeilor

între versetele 8 şi 9, deducem din relatările Evangheliilor, că

femeile le-au spus ucenicilor şi acum se întorceau din nou la mormânt-
în acest interval de timp, Petru şi Ioan alergaseră la mormânt şi apoi
plecaseră iar Măria Magdalena, ajunsă înaintea celorlalţi, singură la
mormânt, a avut ocazia să-L vadă pe Isus.

Când i S-a arătat. Apoi, mai târziu, El S-a arătat şi celorlalte femei.

(Vezi la Marcu 16 "Ordinea evenimentelor". Astfel, primele două
arătări ale lui Isus au fost făcute unor femei.

Prin femeie, fără ajutorul bărbatului, a venit Mântuitorul iar acum

femeilor le-a fost dată, pentru prima oară, glorioasa veste a învierii
Sale.
Capitolul 28:11-15. Mituirea soldaţilor de la mormânt

Aceştia fuseseră puşi acolo la cererea Sinedriului, ca o măsură de

precauţie împotriva posibilităţii răpirii trupului lui Isus. îngroziţi de
cutremur, de înger şi de absenţa trupului lui Isus, ei au alegat îndată
să raporteze ciudatele întâmplări, dar Sinedriul i-a mituit să spună că
ei adormiseră şi nu ştiau ce se întâmplase. Dar raportul secret al
soldaţilor despre cele întâmplate a condus negreşit la întoarcerea la
Dumnezeu a multor preoţi (Fapte 6:7).

în după masa aceea, Isus s-a arătat celor doi spre Emaus (Luca

24:13-32). Cam în acelaşi timp i s-a arătat lui Petru (Luca 24. 34).Iar
seara celor zece (Ioan 29:19-25). Peste o săptămână, celor unsprezece,
la Ierusalim (Ioan 20; 26-29). Puţin mai târziu, celor şapte, la Marea
Galileii (Ioan 21). Şi apoi lui Iacov, la un loc şi un timp necunoscut (I
Corinteni 15:7).
Capitolul 28:16-20. Isus se arată celor unsprezece

Pe un munte în Galileea, la timpul fixat de El însuşi (26:32, 28:7).

Se crede că ar fi avut loc în vremea când au fost prezenţi cei peste
cinci sute de oameni (I Cor. 15:6). Marea Poruncă de la 18:20 este
consemnată în substanţă de patru ori (vezi la Marcu 16:14-18).

"Eu sunt cu voi întotdeauna" (20). Este versetul nostru preferat

dintre toate versetele. Isus a înviat şi nu va mai muri niciodată El este
VIU în vecii vecilor, în şi cu copii Lui, călăuzindu-i şi ocrotindu-i tot
timpul.

Nu numai comandantul şef al unei vaste organizaţii de îngeri şi

arhi-îngeri (arhangheli). El este mai mult decât atât! Comandantul
suprem al oştirilor cerului, personal interesat de fiecare din copii Săi,
tot timpul.

Noi nu putem înţelege cum O Singură Persoană poate fi cu milioane

şi miliarde de persoane în acelaşi timp. Dar El este Dumnezeirea, şi ^a
spus în limbajul cel mai clar:"EU SUNT CU VOI TOT TIMPUL"

MATEI

455

pa, Isus a spus aceste cuvinte; or, El n-a vorbit doar să se afle în

treabă, ci a spus-o la modul serios. într-un sens real, dincolo de
înţelegerea noastră-mistic, dar real, El este cu fiecare din noi, tot timpul.
Indiferent cât de slabi sau umili sau lipsiţi de importanţă în lume
arn fi, El este Prietenul nostru, prezent mereu cu noi. Invizibil, dar
prezent. Acum, chiar acum. La noapte când ne culcăm. Mâine când
ne sculăm şi plecăm la lucru. Urmărindu-ne cu interes şi veghind
asupra noastră până în cele mai mici amănunte ale vieţii noastre,
încercând cu atâta răbdare să ne ducă la un loc de fericire nenuritoare,
în casa Tatălui Său. Toate acestea ne pot părea un vis frumos, dar
adevărul este că ele constituie o REALITATE, singurul fapt cu
adevărat fundamental al existenţei noaste.

NOTĂ ARHEOLOGICĂ: Decretul de la Nazaret. (EMB)

Decretul de la Nazaret este o inscripţie tăiată pe o placă de marmură
albă, trimisă în anul 1878 de la Nazaret pentru colecţia particulară a
unui colecţionar de obiecte antice german pe nume Froehner. Abia în
anul 1930, la moarte lui Froehner, când inscrupţia şi-a găsit loc în
Cabinet de Medailles de la Luvru, istoricul Michel Rostovtzeff i-a
observat semnificaţia. Abbe Cumont a publicat prima descriere a ei
în anul 1932.

Iată cum sună decretul:"Ordinul lui Cezar. Este plăcerea mea ca

mormintele să rămână netulburate perpetuu, pentru cei care au făcut
din ele un cult al strămoşilor lor sau al copiilor sau al membrilor familiei
lor. Dacă totuşi cineva depune informaţii că un altul le-ar fi demolat,
fie transferat, din răutate, în alt loc sau a mutat de la locul lor sigiliul
sau alte pietre, împotriva unei astfel de persoane eu ordon să se facă
judecată, din respect pentru zei, tot aşa pentru cultul celor îngropaţi.
Este cu desăvârşire interzis ca cineva să le tulbure. în caz de con-
travenţie, doresc ca făptaşul să fie condamnat la pedeapsa capitală
pentru violarea unui mormânt."

Dovezile indica faptul că inscripţia decadei care s-a încheiat cu

anul 50 al erei creştine. Guvernul central roman nu a preluat
administrarea Galileii până în anul morţii lui Agrippa, adică în 44 era
creştină. Faptul acesta limitează data, după părerea unor învăţaţi
competenţi, la cinci ani din timpul domniei lui Claudius (de pildă A.
^M°migliano The Emperor Claudius and His Achievement, 1932). E
Posibil să datăm inscripţia şi mai exact.Faptele Apostolilor, lucrare
confirmată de Orosius şi Suetonius, istorici romani, spune că Claudius
a alungat evreii din Roma (18:2). Asta s-a întâmplat în anul 49.
uetonius adaugă că fapta s-a făcut la instigaţia unuia numit Cherestos.
vident e o referire la Cristos şi relatarea trunchiată a lui Suetonius
^ce confuzie între două cuvinte greceştix/iri'jtos şi chrestos.

456-

Claudius a fost un om învăţat, greşit judecat de contemporanii lui
din pricina defectelor sale fizice, pricinuite probabil de boala lui
Parkinson. Interesul lui de continuare a politicii religioase a lui Au-
gust a dus la cunoştinţe vaste despre religiile Imperiului şi 1-a făcut să
cerceteze toate cazurile de la tribunalele are aveau de-a face cu
convingeri religioase sau culte. Expresia lui Suetonius şi expulzarea
evreilor reflectă probabil înrâuriri ale creştinismului asupra Romei,
tulburări în ghetou, procese şi o trecere în revistă a plângerilor rabinilor
cu o apologie creştină drept răspuns, ambele ţinute în faţa împăratului
la tribunal. El audiază explicaţia fariseilor cu mormântul gol (Matei
28:13) şi întrucât Nazaretul tocmai căzuse sub controlul general, el
trece îndată la rezolvarea problemei. Se fac cercetări în Palestina şi
autorităţile locale cer îndrumări. Rezultatul este o "rescriere" sau
hotărâre imperială. Claudius a scris nu numai o singură scrisoare de
proporţii mari pe teme religioase (de pildă o celebră scrisoare către
evreii din Alexandria în anul 41 al erei creştine). Decretul emis la
Nazaret a fost citat dintr-un fel de comunicat, în formă liberă sau
adaptat după un text mai dezvoltat.

MARCU

Isus Cel Minunat

Marcu pune un accent deosebit pe puterea supraomenească a lui

Isus, demonstrând dumnezeirea Lui, prin minunile Sale. El omite cele
mai multe din discursurile lui Isus, dar se ocupă în mod special de
faptele lui Isus. Pare să fi avut în vedere mai mult neamurile atunci
când a scris cartea sa.

Marcu

De la început, fără deosebire, în toate tradiţiile existente, această
evanghelie a fost considerată opera lui Marcu -o continuare a istoriei
lui Isus, după relatările lui Petru.

Ioan Marcu a fost fiul Măriei. Locuia la Ierusalim, locul de întâlnire

a ucenicilor lui Isus (Fapte 12:12). Fiind verişor cu Barbnaba (Coloseni
4:10), e posibil ca el să fi fost levit (Fapte 4:36). S-a presupus că el a
fost tânărul care a fugit gol în noaptea arestării lui Isus (Marcu 14:51-
52). Limbajul de la I Petru 5:13 poate lăsa să se înţeleagă că Marcu s-
a întors la Dumnezeu prin Petru.

Mama lui Marcu trebuie să fi fost o conducătoare cu mare influenţă

în biserica din Ierusalim. Acasă la ea s-a dus Petru când 1-a eliberat
îngerul din închisoare (Fapte 12:12).

Cam prin anul 44 al erei creştine, Marcu s-a dus cu Pavel şi Barnaba

la Antiohia (Fapte 13:13) şi a pornit cu ei în prima lor călătorie
misionară dar s-a întors din drum (Fapte 13:13).

Mai târziu prin anul 50, Marcu a dorit să se ducă cu Pavel în a

doua călătorie a acestuia, dar Pavel a refuzat să-1 ia cu el, fapt care a
dus la despărţirea dintre Pavel şi Barnaba (Fapte 15:36-39). Marcu a
Plecat atunci cu Barnaba spre Cipru.

^ Peste vreo doisprezece ani, în anul 62, Marcu apare la Roma

"npreună cu Pavel (Coloseni 4:10, Filimon 2:4). Patru sau cinci
^ar>i mai târziu, Pavel-care se afla în pragul martirajului-îl roagă
P^e Marcu să vină la el (II Timotei 4:1). Astfel, se pare că în anii
in urmă Marcu a devenit unul din prietenii cei mai iubiţi şi mai
^de folos ai lui Pavel.

Tradiţia creştină de la început susţine că Marcu a fost un colab-

orator intim al lui Petru. El era alături de Petru la "Babilon" (Roma?
^ezi pagina 663) când Petru şi-a scris prima epistolă (I Petru 5:13). Se
^rede că Evanghelia lui Marcu ar fi fost scrisă şi publicată la Roma

457

458

între anii 60 şi 70.

Ce a spus Papias despre Marcu

Papias, 70-155 era creştină, un ucenic al apostolului Ioan (vezi

763), a scris în "Explicarea discursurilor Domnului" că şi-a făcut o
ocupaţie de căpetenie să întrebe pe bătrâni şi pe urmaşii bătrânilor,
iar "Bătrânul ("presbiterul") a mai spus şi aceasta: Marcu, după ce a
devenit tălmaciul lui Petru, a notat cu exactitate tot ce şi-a amintit
despre el-dar nu în ordine-din cuvintele şi faptele lui Cristos. Căci el
nu L-a auzit pe Domnul şi nici nu a fost ucenic al Său, ci, mai târziu,
aşa cum am spus, s-a lipit de Petru, cel care îşi adapta învăţătura la
nevoia zilei, dar nu ca să înveţe pe oameni ca şi când ar fi compus o
relatare înlănţuită a miracolelor Domnului. Astfel, Marcu n-a făcut
nici o greşeală când a aşternut în scris toate lucrurile aşa cum şi le-a
amintit el, căci nu avea în gând decât o singură ţintă: să nu omită
nimic din ceea ce a auzit şi să nu facă nici o afirmaţie falsă".

Cele patru Evanghelii

Pentru cine au fost scrise? Destinate în ultimă instanţă pentru întrega

omenire, cele patru Evanghelii au fost scrise iniţial unor anumite
biserici sau persoane individuale.

Se crede că exemplarul original a lui Matei a fost scris pentru

biserica de la Ierusalim, alte biserici făcând apoi alte copii după acest
exemplar. Se crede că Evanghelia lui Marcu a fost destinată unei
persoane individuale, pe nume Teofil, un înalt funcţionar din guvernul
roman. Se crede că Evanghelia lui Ioan ar fi fost adresată iniţial bisericii
din Efes. In vreme ce Dumnezeu i-a inspirat pe aceşti oameni să scrie
exact ceea ce a dorit El, să servească omenirii drept în văţătură, e posibil
ca autorii Evangheliilor să fi avut în vedere pe cititorii lor imediaţi,
ceea ce explică oarecum alegerea materialului.

Individualitatea fiecăruia dintre scriitori. în vreme ce au avut în

vedere o anumită categorie de cititori, fiecare din ei şi-a reflectat pro-
pria personalitate în opera sa. Toţi au avut aceeaşi istorie de povestit
-istoria unui OM. Cum a trăit El, ce a făcut şi ce a spus. Dar fiecare a
istorisit în felul propriu, amintind ceea ce l-a impresionat pe el cel
mai mult, fapt care explică diferenţele dintre Evanghelii.

"Contradicţiile" din Evanghelii. E surprinzător cu câtă uşurinţă se

face această afirmaţie de către unii aşa-zişi învăţaţi ai zilelor noastre,
care afirmă că Evangheliile sunt "pline de contradicţii". Când ne
apropiem de aşa numitele "contradicţii", suntem tentaţi să pierdem
orice respect pe care l-am avut cândva pentru aşa-numita "erudiţie
modernă". Faptul că există amănunte diferite şi uşoare variaţii în
descrierea aceleaşi întâmplări nu face decât să întărească şi mai mult
mărturia mai multor scriitori, deoarece exclude cu totul posibilitatea

MARCU

459

ca aceştia să se fi înţeles în prealabil să spună aceeaşi poveste.

Timpul scrierii. Tendinţa din zilele noastre este de a considera
Evanghelia lui Marcu drept prima din punct de vedere cronologic.
Totuşi tradiţia universală de la început a fost aceea că Matei şi-a scris
primul Evanghelia. în primele codice, cele patru Evanghelii erau în
general în aceeaşi ordine în care se află astăzi, fapt care indică locul
pe care îl ocupa Marcu de la început. Câteodată îl găsim şi pe Ioan la
început dar niciodată pe Maieu.