Marcel proust
Yüklə 1,32 Mb.
|
babă nepreţuită. Ştiu că exagerez cînd e vorba de el, ca toate tnnele mame cam ramolite ce bîntuie pe la Conservator. Cum, ragul meu, nu ştiai? înseamnă că nu-mi cunoşti latura naivă. 1 pierd ore întregi pe la uşa juriilor care examinează. Mă '■* cum nu se poate mai bine. Iar Bergotte m-a asigurat că era muir Văm foarte binc'" Domnul de cl™rlus> care-1 cunoştea de Mo S| V5cme Prm Swann, îi vizitase şi îi ceruse să obţină ca ' rfa -Cr'e într~un z'ar un rel de cronici umoristice şi muzi- ucindu-se Ia el, domnul de Charlus se simţea oarecum 193
in
Vr^ ţ izibilă. „Ce ai? îmi spuse baronul, eşti verde la faţă; haide să «ii ti s-a făcut frig şi ai o mină proastă." Nu era prima mea nnin^T Cu Privire la virtutea Albertinei pe care cuvintele dom- suflet i s ° treziseră în mine. Multe altele pătrunseseră în meu; la fiecare nouă bănuială crezi că s-a umplut 195 Mult aş fi vrut să vină în seara asta, căci l-ar fi auzit pe fharlie cîntînd piesele pe care le cîntă cu adevărat cel mai bine. Dar nu iese din casă, cred, nu vrea să mai fie plictisit în vreun fel şi are dreptate. Dar pe tine, frumosul meu tînăr, nu te mai vede nimeni în casa Conţi. N-aş spune că te duci prea des pe acolo!" I-am spus că ieşeam mai ales împreună cu verişoara rnea. „Ia te uită! Iese cu verişoara lui, cît e de neprihănit!" îi zise domnul de Charlus lui BrichoL Şi, adresîndu-mi-se din nou: Dar nu-ţi cerem socoteală cu privire la ceea ce faci, cooopilul meu. Eşti liber să faci tot ceea ce te amuză. Ne pare rău doar că nu participăm şi noi. De altfel, ai gust, verişoara ta e fermecătoare, întreabă-1 pe Brichot, la Douville nu avea ochi decît pentru ea. Vom regreta în seara asta că nu e cu noi. Dar poate că ai făcut bine că nu ai adus-o. Muzica lui Vinteuil e admirabilă. Dar am aflat azi-dimineaţă de la Charlie că urma să vină fiica autorului şi prietena ei, două persoane care au o reputaţie oribilă. Pentru o fată e totdeauna neplăcut. Ba chiar asta mă cam deranjează în legătură cu invitaţii mei. Dar cum au aproape cu toţii vîrsta canonică, lucrul nu mai are importanţă pentru ei. Ele vor fi aici, dacă nu cumva aceste două domnişoare n-au putut să vină, căci urmau să se afle neapărat toată după-amiaza la o repetiţie pe care doamna Verdurin tocmai a organizat-o şi unde nu-i invitase decît pe cei mai plicticoşi, familia, oamenii care nu trebuiau invitaţi în seara asta Or, adineauri, înainte de cină, Charlie mi-a spus că cele două domnişoare Vinteuil, a căror venire era absolut sigură, nu sosiseră." In ciuda îngrozitoarei dureri pe care o simţeam apropiind dintr-o dată (aşa cum apropii de efect, unic element cunoscut mai întîi, cauza sa în sfîrşit descoperită), de dorinţa Albertinei de a veni aici, prezenţa unţată (dar pe care eu nu o ştiusem) a domnişoarei Vinteuil şi "ietenei sale, mi-am păstrat libertatea de spirit de a nota că 'mnul de Charlus, care ne spusese, cu cîteva minute în urmă, -a nu-1^ văzuse pe Charlie de azi-dimineaţă, mărturisea impru-^' v^zuse înainte de cină. Dar suferinţa mea devenea C i ■ ivinte drăgăstoase nu pe cea pe care o iubeşti, ci pe cei care au pUS în valoare în ochii ei, care au păzit-o de orice ispită - a- te crezi liniştit, şi sînt de ajuns cîteva cuvinte: „Gilberte nu a veni", „domnişoara Vinteuil este invitată"', pentru ca toată fericirea spre care porneai să se prăbuşească, pentru ca soarele să se ascundă, pentru ca roza vînturilor să se rotească şi să se dezlănţuie furtuna lăuntrică, cea căreia într-o bună zi nu-i vei mai putea rezista. în acea zi, în care inima a devenit atît de fraCTilă, prietenii care ne admiră suferă că asemenea nimicnicii, că anumite fiinţe ne pot face rău, ne pot omorî. Dar ce le stă lor în putinţă? Dacă un poet dă să moară de o pneumonie infecţi-oasă, ni-i putem închipui pe prietenii săi explicînd pneumoco-cului ca acest poet are talent şi că ar trebui să-1 lase să se vindece? îndoiala, în măsura în care avea o legătură cu domnişoara Vinteuil, nu era cu totul nouă Dar chiar şi aşa, gelozia mea din acea după-amiază, stîrnită de Lea şi de prietenii ei, o aboliseră. După ce primejdia legată de Trocadero fusese îndepărtată, simfiscm, crezusem că am recucerit pentru totdeauna o pace completă. Dar nouă pentru mine era mai ales o anumită plimbare în timpul căreia Andree îmi spusese: „Am fost ba ici, ba colo, şi n-am întîlnit pe nimeni", şi cînd, dimpotrivă, domnişoara Vinteuil îi dăduse în mod evident întîlnire Albertinei la doamna Verdurin. Acum aş fi lăsat-o din toată inima pe Albertine să iasă singură, sa meargă pretutindeni unde va vrea, cu condiţia ca să le pot izola undeva pe domnişoara Vinteuil şi pe prietena ei şi să fiu sigur că Albertine nu le va întîlni. Căci gelozia este în general parţială, cu localizări intermitente, fie că este prelungirea dureroasă a unei anxietăţi provocate cînd de o persoană cînd de o alta, pe care prietena noastră le-ar putea iubi, s de îngustimea gîndirii noastre, care nu poate realiza decît ;ea ce îşi reprezintă şi lasă restul într-o stare vagă din pricina căreia nu poţi suferi prea mult. ocmai cînd urma să intrăm în curtea imobilului, ne-a ajuns urmă Saniette, care nu ne recunoscuse de îndată. „Vă pri-1 cu atenţie totuşi de cîtva timp, ne spuse el gîfîind. Aşa-i că '°s că am avut îndoieli?" „Ciudat" i s-ar fi părut o greşea--aci manifesta fafă de formele mai rare ale limbii o exasperară"3 ^antate- «Sîntefi totuşi oameni despre care po{i spune ju • a 'e ruşina că-fi sînt prieteni." Figura lui cenuşie părea a de reflexele plumburii ale unei furtuni. Răsufla întruna "esi chiar în acea vară avea dificultăţi de respiraţie doar ornnul Verdurin îl „lua la trei păzeşte". „Ştiu că o piesă 197 ■ i întindea era unul nou, foarte tînăr. Or, domnul de Charlus o acum, razna, adeseori, după cum se spune, şi nu-şi mai /Td'ea seama ce se poate şi ce nu se poate face în public. Lăuda-|a dorinţă pe care o avea la Balbee să arate că anumite subiecte u-1 înspăimîntau, că nu se teme să declare în legătură cu cineva: E frumos băiatul", să spună, într-un cuvînt, aceleaşi lucruri pe care 'e"ar ^ Putut sPune cineva care nu ar fi fost ca el, el o traducea acum uneori spunînd dimpotrivă lucruri pe care nu le-ar fj putut niciodată spune cineva care nu ar fi fost ca el, lucruri în fata cărora spiritul său rămînea atît de constant fixat îneît uita că ele nu fac parte din preocuparea obişnuită a tuturor. De aceea, nrivindu-1 din nou pe valet, îşi ridică degetul arătător şi-i spuse pe un ton de ameninţare, crezînd că face o glumă bună: „îţi interzic să-mi faci cu ochiul", zise baronul şi, întoreîndu-se către Brichot: „Micuţul ăsta are un chip nostim, cu un nas amuzant"; şi, completîndu-şi gluma, sau cedînd unei dorinţe, el îşi coborî arătătorul, şovăi o clipă, apoi, nemaiputîndu-se stăpîni, îl împinse cu hotărîre spre valet şi îi atinse vîrful nasului, spunînd: „Ce năsuc!" apoi, urmat de Brichot, de mine şi de Saniette, care ne spuse că prinţesa Sherbatoff murise la ora şase, intră în salon. „Ciudată casă!" îşi spuse valetul, care îşi întrebă camarazii dacă baronul era glumeţ sau într-o ureche. „Se poartă aşa de cînd îl ştiu, îi răspunse majordonul (care îl credea puţin cam «ţicnit», puţin cam «trăşcăliu»), dar este unul dintre prietenii doamnei pe care l-am preţuit totdeauna cel mai mult, e un suflet mare." Chiar atunci ne veni în întîmpinare domnul Verdurin; numai Saniette, fără să se teamă că i se va face frig, căci uşa de Ia intrare se deschidea întruna, aştepta resemnat să i se ia pardesiul. „Ce stai aici ca un cîine bătut? îl întrebă domnul Verdurin. -Aştept ca una din persoanele care supraveghează veşmintele să mi-1 ia pe al meu şi să-mi dea un număr. - Ce tot spui? îl întrebă pe un ton sever domnul Verdurin: «Veşmintele»? Te-ai lolit? Se spune: «hainele». Văd că trebuie să te învăţ din nou ranceza ca pe cei care au avut congestie cerebrală! - Am folo-* forma autentică, şopti Saniette cu o voce întretăiată; abatele Batteux131... - Mă enervezi, strigă domnul Verdurin cu o e teribilă. Ce gîfîi aşa? Ai urcat şase etaje?" Grosolănia omnului Verdurin îi făcu pe servitorii de la vestiar să facă alte să treacă înaintea lui Saniette şi cînd el voi să le dea îi *iul, îi spuseră: „Aşteptaţi-vă rîndul, domnule, nu fiţi atît grăbit'. „Aşa ordine mai zic şi eu, vă pricepeţi la meseria ' *oarte bine, dragii mei", spuse, cu un surîs de simpatie, 199 moaşa ei frunte bombată de atîtea cvartete şi de migrenele re le urmau, gînduri ce nu erau exclusiv polifonice; şi nemai- îtîndu-se stăpîni, nemaiputîndu-şi aştepta nici măcar o secundă iecţia, se arunca asupra celor doi care îşi vorbeau, îi tîra la o arte şi îi spunea noului venit, arătînd către invitatul fidel: „Nu reti 'să veniţi să cinaţi cu el, sîmbătă de exemplu, sau în orice • veţj dori, vor mai veni şi alţi cîţiva oameni drăguţi? Vă rog să nu vorbiţi prea tare, nu am de gînd să chem toată gloata asta" (termenul de gloată desemnînd timp de cinci minute micul cerc, dispreţuit pentru moment în favoarea noului venit, în care se puneau atîtea speranţe). Dar această nevoie de a se pasiona, de a stabili totodată apropieri între persoane, îşi avea şi opusul ei. Asiduitatea cu care invitaţii veneau în fiecare miercuri trezea în soţii Verdurin o dispoziţie contrarie: era dorinţa de a-i face pe invitaţi să se certe, de a-i îndepărta. Această dorinţă fusese sporită, devenind aproape furioasă, de lunile petrecute la La Raspeliere, unde se vedeau cu toţii de dimineaţa pînă seara. Domnul Verdurin se străduia să surprindă pe cineva greşind, să întindă pînze în care să cadă vreo muscă nevinovată pe care să i-o dea drept pradă soţiei lui, păienjeniţa. în lipsă de greşeli, erau inventate situaţii ridicole. De îndată ce un fidel ieşea din casă o jumătate de oră, el era batjocorit în faţa celorlalţi, care se prefăceau surprinşi că nu observaseră că are totdeauna dinţii foarte murdari sau, dimpotrivă, că îi freca de douăzeci de ori pe zi cu periuţa, ca un maniac. Dacă cineva îşi îngăduia să deschidă fereastra, această lipsă de educaţie îi făcea pe patron şi pe patroană să schimbe între ei o privire revoltată. După o clipă, doamna Verdurin cerea i şal, ceea ce îi dădea domnului Verdurin pretextul de a spune, urios: „Nu, o să închid fereastra, mă întreb cine şi-a îngăduit să leschidă", în faţa vinovatului care se înroşea pînă la urechi. Ţi e reproşa indirect cantitatea de vin pe care o băuseşi. „Nu-ţi * rău? Doar un muncitor s-ar simţi bine bînd atîta" Plimbă-făcute împreună de doi fideli care nu ceruseră în prealabil •oarea Patroanei aveau drept consecinţă nesfirşite comenta-oricît de nevinovate ar fi fost aceste plimbări. Cele pe care le a domnul de Charlus împreună cu Morel nu erau nevino-Joar faptul că baronul nu locuia la La Raspeliere (din vieţii de garnizoană dusă de Morel) a întîrziat momentul aţietate, dezgust, vomă. Momentul acesta era totuşi pe cale L a veni. 201 consulte înainte de a se căsători, spuse el, există o igienă aşa cum există şi una fiziologică, şi poate că eu sînt jngurul doctor în materie. Cazul lui Saintine nu suscita nici o l'scuţie, era limpede că făcînd căsătoria pe care a făcut-o, îşi lua - eîrcă o povară, şi îşi rata orice şansă. Viaţa lui socială era distrusă. I-aş fi explicat asta şi el m-ar fi înţeles, căci este tejjcent. Invers, exista o anumită persoană care avea tot ce trebuia pentru a deţine o situaţie înaltă, dominantă, universală; numai că lanţuri teribile o ţineau legată de pămînL Am ajutat-o, pe de o parte exercitînd presiuni, pe de alta silind-o de-a dreptul, să rupă lanţurile, şi acum şi-a cucerit, cu o bucurie triumfătoare, libertatea, libertatea atotputernică pe care mi-o datorează A fost poate nevoie de puţină voinţă, dar ce răsplată a primit! Cînd ştii să mă asculţi, eşti astfel tu însuţi făuritorul propriului tău destin." Era mai mult decît evident că domnul de Charlus nu ştiuse să fie stăpîn pe destinul său; a făptui este altceva decît a vorbi, chiar cu elocinţă, şi decît a gîndi, chiar cu ingeniozitate. „Eu, sînt un filosof care asistă cu mare curiozitate la reacţiile sociale pe care le-am trezit, dar care nu dă nici un ajutor. De aceea am continuat să-1 frecventez pe Saintine, care a avut totdeauna pentru mine respectul plin de căldură ce mi se cuvenea Ba chiar am cinat la el în noua lui locuinţă, unde te plictiseşti acum tot atît în mijlocul celui mai mare lux pe cît te amuzai odinioară cînd, trăgînd mîţa de coadă, aduna cea mai strălucită societate într-o mică încăpere de la masardă Pod aşadar să-1 inviţi, sînt de acord. Dar opun un veto categoric la toate celelalte nume pe care mi le propui. Şi o să-mi mulţumiţi, căci sînt expert nu numai în căsătorii, ci şi în materie de invitaţii la o petrecere. Ştiu personalităţile care înalţă o întrunire, îi dau avînt, strălucire; şi ştiu şi numele care te aruncă la pămînt, care te fac să cazi pentru totdeauna" Excluderile acestea •ronunfate de domnul de Charlus nu se întemeiau întotdeauna pe sentimentele unui ţicnit sau pe rafinamentele unui artist, ci pe demînarea unui actor. Cînd spunea un cuplet cu totul reuşit espre cineva, despre ceva, dorea să-1 audă cît mai multe persoane putinţă, dar nu admitea, în a doua serie de invitaţi, invitaţi din irna serie, care ar fi putut constata că acest cuplet rămăsese >chimbaL îşi alcătuia o nouă sală, tocmai pentru că nu îşi reîn-a aiişul, şi cînd avea succes într-o conversaţie, ar fi organizat la e turnee şi ar fi dat reprezentaţii în provincie. Oricare ar fi leza CaUZele acestor excluderi, cele ale domnului de Charlus nu o 1 numai pe doamna Verdurin, care se simţea atinsă în auto-a e' de Patroană, ci ele îi pricinuiau şi un mare neajuns 203 ese nedemnă de o asemenea favoare? Contesa însăşi a declarat tdeauna că nu a izbutit niciodată să afle. Fapt este că fie şi numai îmele ei îi stîrnea baronului cea mai violentă mînie, făcîndu-1 să oştească filipicele cele mai elocvente, dar şi cele mai teribile. Doam-a Verdurin, faţă de care doamna Mole fusese foarte amabilă, şi -are după cum se va vedea, îşi punea mari speranţe în ea, bucu-îndu-se dinainte la gîndul că contesa va întîlni la ea persoanele cele'mai nobile, după cum spunea Patroana, „din Franţa şi din Navara", opiise pe dată să fie invitată „doamna de Mole". „Dumnezeule Doamne, fiecare cu gustul lui, îi răspunsese domnul de Charlus, şi daca vă place, doamnă, să staţi de vorbă cu doamna Pipelet134, cu doamna Gibout şi cu doamna Joseph Prudhomme135, foarte bine dar în cazul ăsta la serata asta eu nu voi fi de feţă. Văd încă de la primele cuvinte că nu vorbim aceeaşi Ijmbă, de vreme ce eu vorbesc de nume din aristocraţie şi dumneavoastră îmi citaţi cel mai obscur dintre numele celor din tagma justiţiei, oameni de rînd, vicleni, bîrfitori, răufăcători, nişte femei de nimic care se cred protectoare ale artelor pentru că imită cu chiu cu vai manierele cumnatei mele Guermant.es, aşa cum gaiţa crede că imită păunul. Adaug că ar fi un fel de indecenţă să introduc într-o petrecere pe care vreau să o dau la doamna Verdurin o persoană pe care am eliminat-o cu bună ştiinţă din preajma mea, o dobitoacă născută dintr-o familie de rînd, lipsită de loialitate şi de inteligenţă şi care are nebunia să creadă că e capabilă să joace rolul unor ducese de Guermantes şi unor prinţese de Guermantes, cumul care în sine este o prostie, de vreme ce ducesa de Guermantes şi prinţesa de Guermantes sînt tot ce poate fi mai opus. E ca şi cum cineva ar pretinde să fie în acelaşi timp Reichenberg şi Sarah Bernhardt136. Oricum, chiar dacă nu ar fi contradictoriu, ar fi cu totul ridicol E dreptul meu să pot surîde uneori văzînd exagerările uneia şi să mă întristez constatînd limitele celeilalte. Dar această broscuţă burghezi care voia să se umfle pentru a ajunge asemenea celor două mari oamne, care oricum lasă întotdeauna să se vadă incomparabila stincţie a rasei, este, cum se spune, cu adevărat vrednică de tot nsul. O Mole! Iată un nume pe care nu trebuie să-1 mai pronunţi, minteri nu-mi rămîne decît să plec", adăugă el cu un surîs, pe ( unui medic care, vrînd binele bolnavului chiar împotriva '"iţei acestuia, înţelege să refuze colaborarea cu un homeopat, 11 este impusă Pe de altă parte, anumite persoane considerate ■ ' neînsemnate de către domnul de Charlus, puteau să fie aşa *j el, dar nu şi pentru doamna Verdurin. Domnul de Charlus, înălţimea titlului său de nobleţe, se putea lipsi de oamenii cei 205
i' lipsiţi de gust, stîrni la Paris, după cum se ştie, o curiozitate Wă mai puţin înverşunată, mai pur estetică, dar poate la fel de ilacărată ca şi afacerea Dreyfus. Şi în privinţa aceasta, dar pentru
'ele rînduri. Aşa cum fusese văzută alături de doamna Zola, la aci ' 'a şec*intele Curţii cu juri, cînd noua mulţime, cea care ffla baletele ruseşti, se grăbi să vină la Operă, împodobită cu intj.te ne5"noscute, doamna Verdurin putea fi văzută totdeauna wjă centrală, alături de prinţesa Yourbeletieff. Şi aşa cum emoţiile de la Palatul de Justiţie, fuseseră seara la doamna 207
Spre marea noastră uimire, cînd Brichot îi spuse cît era de trist aflînd că marea ei prietenă se simţea atît de rău, doamna Verdurin îi răspunse: „Ascultă, sînt obligată să-ţi mărturisesc că nu simt nici o tristeţe. De ce să ne prefacem că simţim ceea ce nu simţim?" Fără îndoială, ea vorbea astfel dintr-o lipsă de energie, pentru că era obosită la ideea că trebuia să se prefacă a avea o figură tristă pe timpul întregii recepţii, din orgoliu, pentru a nu părea că încearcă să se scuze că nu a decomandat-o, dintr-un respect omenesc şi fiindcă era abilă, căci lipsa de tristeţe de care dădea dovadă era mai onorabilă dacă urma să fie atribuită unei antipatii speciale, dintr-o dată dezvăluită, faţă de prinţesă, decît unei insensibilităţi universale, şi pentru că nu puteai să nu fii dezarmat de o sinceritate pe care nu aveai cum să o pui la îndoială: dacă doamna Verdurin nu ar fi fost cu adevărat indiferentă faţă de moartea prinţesei, în cazul că ar fi fost, pentru a explica faptul că primeşte oaspeţi, nu s-ar fi acuzat de o greşea-ă mult mai gravă? Se uita faptul că doamna Verdurin ar fi rnarturisit, odată cu tristeţea sa, că nu a avut curajul de a renunţa o plăcere; or, duritatea prietenei era ceva mai şocant, mai 'moral, dar mai puţin umilitor, şi de aceea mai uşor de mărtu-sit, decît frivolitatea amfitrioanei. Cînd e vorba de crimă, acolo !de există o primejdie pentru cel vinovat, mărturisirile sînt ictate de interes. în cazul greşelilor ce nu vor fi sancţionate, :tează amorul propriu. De altfel, fie că găsind neîndoielnic lrte uzat pretextul oamenilor care, pentru a nu lăsa supărările ' întrerupă viaţa de plăceri, repetă întruna că li se pare za- 209
211
J  . jupă moartea soţiei sale; fapt este că după ce se gîndise de
I multe ori să se recăsătorească, era acum chinuit de o mani- - dorinţă de a adopta un fiu, şi anumite persoane din jurul lui temeau că această dorinţă se va exercita asupra lui Charlie. Şi S i un lucru deloc extraordinar. Invertitul care nu şi-a putut hrăni pasiunea decît cu o literatură scrisă pentru bărbaţii cărora • plac femeile, care se gîndea la bărbaţi în timp ce citea Nopţile . Musset, simte nevoia să intre în toate funcţiile sociale ale bărbatului care nu-i invertit, să întreţină dansatoare, ca amant şi
sau să trăiască împreună cu un bărbat, să fie tată. Se îndepărtă împreună cu Morel, sub pretextul de a-i cere să-i explice ce se va cînta, găsind mai ales o mare plăcere, în timp ce Charlie îi arăta muzica pe care^ o compusese, să-şi arate astfel în public intimitatea lor secretă. în tot acest timp eu eram fermecat Căci, deşi micul clan cuprindea puţine fete tinere, în zilele de mare petrecere erau în schimb invitate foarte multe. Printre ele erau cîteva, foarte frumoase, pe care le cunoşteam. Ele îmi trimiteau de departe un surîs de bun venit. Atmosfera era astfel împodobită din cînd în cînd cu un surîs frumos de fati Este ornamentul multiplu şi presărat ici-colo al serilor şi al zilelor. Ne amintim de o atmosferă pentru că a existat surîsul tinerelor fete. Am fi fost de altfel foarte miraţi dacă am fi surprins cuvintele schimbate pe furiş de domnul de Charlus cu mai mulţi bărbaţi importanţi din acea seară. Aceşti bărbaţi erau doi duci, un general eminent, un mare scriitor, un marc medic, un mare avocat. Or, cuvintele fuseseră: „Fiindcă veni vorba, ai aflat dacă valetul, nu, vorbesc de tinerelul care stă sus pe capra trăsurii... Şi la verişoara dumitale Guermantes nu ştii pe nici unul? - în momentul de fafă nu. - Spune-mi, în faţa porţii de la intrare, le aşteaptă trăsurile, se afla o tînără persoană blondă, cu pan-loni bufanţi pînă la genunchi, care mi s-a părut foarte simpa-ica Mi-a chemat cu mare graţie trăsura, mi-ar fi plăcut să Prelungesc conversaţia noastră. - Da, dar o cred cu totul ostilă, $1 'ace nazuri, ştiu că-ţi place ca lucrurile să-ţi reuşească de la 'ma încercare, ai fi dezgustat De altfel, ştiu că nu-i nimic de ut, unul dintre prietenii mei a încercat - E păcat, are un pro-oarte fin şi un păr superb. - Chiar aşa? Cred că dacă ai fi buf Persoana ceva mai bine, ai fi fost deziluzionat. Lîngă acum două luni, ai fi putut vedea o adevărată minune, un 11 'nalt de doi metri, o piele ideală, şi pe deasupra plăcîn- 213
în acea seară, pierzania domnului de Charlus veni din proasta educaţie - atît de frecventă în această lume - a persoanelor pe care le invitase şi care începeau să sosească. Venite din prietenie pentru domnul de Charlus şi totodată din curiozitatea de a pătrunde într-un asemenea loc, fiecare ducesă se ducea de-a dreptul la baron, ca şi cum el ar fi fost stăpînul casei, şi spunea, la un pas de soţii Verdurin, care auzeau totul: „Arată-mi care-i bătrîna Verdurin, crezi că e neapărat necesar să-i fiu prezentată? Sper cel puţin că nu o să-mi înscrie numele în jurnalul de mîine, aş ajunge să mă cert cu toţi ai mei. Cum, e femeia asta cu părul alb? Dar nu arată prea rău." Auzind că se vorbeşte despre domnişoara Vinteuil, care era de altfel absentă, multe spuneau: „Ah! fata Sonatei? Arată-mi-o" şi, regăsindu-şi multe prietene, alcătuiau un grup separat, spionau, pline de o curiozitate ironică, intrarea fidelilor, îşi arătau una alteia cu degetul coafura cam ciudată a unei persoane care, cîţiva ani mai tîrziu, avea să o impună în societatea cea mai înaltă, făcînd-o să fie la modă şi, la urma urmei, regretau că acel salon nu era chiar atît de diferit pe cît speraseră, de cele pe care le cunoşteau, simţind descumpănirea celor din înalta societate care, dueîndu-se în cafeneaua Bruant151 în speranţa că vor fi înjuraţi de cîntăreţ, s-ar fi văzut intîmpinaţi la intrare cu un salut corect, în loc de refrenul aşteptat: „Uitaţi-vă ce mutră, uitaţi-vă ce moacă! Uitaţi-vă ce mutră are." Domnul de Charlus, la Balbec, o criticase cu delicateţe în a mea pe doamna de Vaugoubert, care, în ciuda marii ei nteligenţe, fusese după acel noroc nesperat, cauza, iremediabilei
de Vaugoubert, regele Teodosie şi regina Eudoxia, se întor- seră la Paris, dar de data asta pentru a sta aici mai multă ^e, în cinstea lor se dăduseră petreceri zilnice, în cursul ora regina, în relaţii de prietenie cu doamna de Vaugoubert, J^ .care ° vedea de zece ani în capitala sa, şi necunoscîndu-le wJ Pe soţia preşedintelui republicii şi nici pe soţiile miniştrilor, 215
, făceau ca sprijinul pe care-1 puteau găsi în ea să fie încă şi • preţios, drept care li-1 oferea cu şi mai multă plăcere. Ştia ii preţio Ş de Charlus va fi de două ori bucuros că ea se deran- e într-o asemenea împrejurare. Numai că, la fel de bună pe cît
Trebuie totuşi să recunoaştem că domnul de Charlus, deşi o uită cu totul pe doamna Verdurin şi lăsă să fie uitată, pînă la scandal, de către oamenii „din lumea lui" pe care îi invitase, înţelese în schimb că nu trebuia să-i lase pe aceştia să aibă, faţă de „manifestarea muzicală" însăşi, urîtele purtări pe care Je aveau fată de Patroană. Morel se urcase pe estradă, artiştii se adunau în grup, în timp ce puteau fi încă auzite conversaţii, ba chiar şi rîsete, cuvinte ca „se pare că trebuie să fii iniţiat ca să înţelegi". Pe dată, domnul de Charlus, înălfîndu-şi trupul şi aple-cîndu-se puţin pe spate, de parcă ar fi intrat într-un alt trup decît cel pe care-l văzusem adineauri bălăbănindu-se pe cînd sosea la doamna Verdurin, luă o expresie de profet şi privi adunarea cu o seriozitate care voia să spună că nu era momentul să se rîdă, intervenţie în urma căreia multe invitate se roşiră brusc la faţă, ;urprinse asupra greşelii ca nişte eleve de profesorul lor. Pentru ne, atitudinea, de altfel atît de nobilă a domnului de Charlus, vea m ea ceva comic; căci ba îşi străfulgera invitaţii cu priviri-e~i înflăcărate, ba, spre a le arăta, ca într-un vade mecum, că ^uie să păstreze o tăcere religioasă, desprinderea de orice HWpare mondenă, reprezenta el însuşi, pe cînd îşi ridica mîi- tr h CU m5nU5' a'^e sPre fruntea-i frumoasă, un model (căruia uiau sa i se conformeze) de gravitate, de extaz aproape, fără asPundă saluturilor celor întîrziafi, îndeajuns de indecenţi ru a nu înţelege că era ceasul marii Arte. Toţi fură hipno- mrneni nu mai îndrăzni să scoată un sunet, şi nici măcar l?te Un scaun, respectul pentru muzică - impus de prestigiul 217
219
ftă de oameni o stare vinovată de neatenţie sau un somn de nvins? Am crezut o clipă că această ultimă ipoteză este cea devărată. auzind un zgomot regulat care nu era muzical, dar i-am dat apoi seama că era produs nu de sforăitul doamnei Verdurin, ci de cel al căţeluşei sale. foarte curînd, motivul triumfător al clopotelor fiind
>"onit, risipit de alte motive, am căzut iar pradă acelei muzici; â îmi dădeam seama că dacă, în acel septuor, elemente diferite se expuneau rînd pe rînd pentru a se combina în cele din urmă, tot astfel sonata şi, aşa cum am aflat mai tîrziu, celelalte opere ale sale, nu fuseseră toate faţă de acel septuor decît timide încercări, admirabile, dar fragile, pe lîngă capodopera triumfală şi completă care îmi era revelată în acel moment Şi nu puteam să mă împiedic, prin comparaţie, să-mi amintesc că, tot astfel, mă uîndisem la celelalte lumi pe care putuse să le creeze Vinteuil, ca fa tot atîtea universuri închise, cum fusese fiecare dintre iubirile mele; dar, în realitate, trebuia să-mi mărturisesc că, tot ca şi în miezul acestei ultime iubiri - iubirea pentru Albertine -, primele mele gînduri de a o iubi (la Balbec chiar la început, apoi după partida de gajuri, apoi noaptea cînd se culcase la hotel, apoi la Paris în duminica înceţoşată, apoi în seara petrecerii de la palatul Guermantes, apoi din nou la Balbec, şi în slîrşit la Paris, unde viaţa mea era strîns legată de a ei), dacă priveam acum nu iubirea mea pentru Albertine. ci întreaga mea viaţă, precum şi celelalte iubiri ale mele, nu fuseseră decît inconsistente şi timide încercări care pregăteau, chemări care cereau această iubire mai vastă... iubirea pentru Albertine. Şi nu am mai urmărit muzica, întrebîndu-mă iar dacă Albertine se întîlnise sau nu cu domnişoara Vinteuil în acele zile, aşa cum întrebi din nou o iferinţă lăuntrică pe care distracţia te-a făcut să o uiţi pentru o clipa. Căci faptele posibile ale Albertinei se petreceau în mine. 9 posedăm un dublu al tuturor fiinţelor pe care le cunoaştem, situat de obicei la orizontul imaginaţiei noastre, al memoriei
p p comportă un obiect situat la oarecare distanţă şi care nu ne dî iStrel e' ne rămîne relativ exterior, şi ceea ce a făcut sau a sa facă nu comportă pentru noi un element mai dureros ă Yüklə 1,32 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
