Marea evanghelie după ioan

Paznicii răspund însă: „Doamne, pe acestea le-am găsit deja, când am fost noi puşi aici ca paznici. Cine a făcut asta, nu ştim noi de aceea să-ţi spunem.“

Spune Faustus mai departe: „Spuneţi-mi, cum au ajuns aşadar aceste comori aici şi cine le-a adus!“

Spun paznicii: Nici acest lucru nu-l ştim; a venit doar un om tânăr, pe care îl văzusem deja de multe zile aici în compania doctorului miraculos din Nazaret şi ne poruncise, ca comorile să fie supravegheate. Nouă ne-a fost după aceea poruncit de către subjudecătorul roman să venim aici şi ţinem acum paza deja de două ore pline. Aceasta este totul, ce ştim noi despre comoară şi aducerea ei încoace şi nici o silabă mai mult sau mai puţin!“

Faustus se duce apoi cu însemnarea luată la sine la subjudecător şi îl întreabă tot aşa ca pe paznici; dar subjudecătorul ştie despre toată treaba tot aşa de puţin precum cei întrebaţi înainte. Faustus însă, deoarece el vede, că aici nimeni din Kis nu ştie ceva despre aducerea încoace a comorilor, îşi spune în sine: „Pentru că ei toţi nu ştiu nimic, atunci eu nici nu vreau să-i mai fac atenţi la altceva următor, ca acest lucru să nu fie într-un mod inutil prin aceasta cunoscut poporului!“

Cu o asemenea cuvântare în sine se duce Faustus iarăşi în locuinţa lui, unde îl aşteaptă deja femeia lui tânără cu braţele deschise. Dar înainte ca el să se ducă la liniştea de noapte, mai vine el la Mine, pentru a discuta lucruri importante. Dar Eu îi spun să vină mâine la Mine şi îi zic acum să meargă la linişte pentru trup şi suflet, care îi este nevoie înainte de toate. Şi Faustus se şi duce atunci de înadată la liniştea, care îi era nevoie aşa ca tuturor celorlalţi.

În somnul bun are noaptea un sfârşit rapid şi astfel a fost şi aici cazul; credeai, că ai adormit de-abia cu câteva minute înainte şi deja i-a chemat pe toţi dimineaţa luminoasă, să părăsească aşternutul plăcut şi să înceapă iarăşi lucrul de zi. Micul dejun deja devreme pregătit i-a chemat pe toţi din diferitele odăi de dormit în marea sală de masă, în care toţi ca în zilele trecute au servit gustarea şi după mâncare toţi laolaltă Mi-au adus Mie pentru prima oară mulţumirea în numele lui Iehova şi slava după felul lui David, care spuse acolo (Psalmul 33)

„Bucuraţi-vă drepţilor; celor drepţi li se cuvine laudă. Lăudaţi pe Domnul în alăută, în psaltire cu zece strune cântaţi-I Lui. Cântaţi-I Lui cântare nouă, cântaţi-I frumos, cu strigăt de bucurie. Că drept este cuvântul Domnului şi toate lucrurile Lui întru credinţă. Iubeşte milostenia şi judecata, Domnul; de mila Domnului plin este pământul. Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor. Adunat-a ca într-un burduf apele mării, pus-a în visterii adâncurile. Să se teamă de Domnul tot pământul şi de El să se cutremure toţi locuitorii lumii. Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit. Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor şi defaimă sfaturile căpeteniilor. Iar sfatul Domnului rămâne în veac, gândurile inimii Lui, din neam în neam. Fericit este neamul căruai Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a ales de moştenire Lui. Din cer a privit Domnul, văzut-a pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul Său cel sfânt, cel gata, privit-a spre toţi cei ce locuiesc pământul. Cel ce a zidit îndeosebi inimile lor, Cel ce pricepe toate lucrurile lor. Nu se mântuieşte împăratul cu oştire multă şi uriaşul nu se va mântui cu mulţimea tăriei lui. Mincinos este calul spre scăpare şi cu mulţimea puterii lui nu te va izbăvi. Iata ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui. Ca să se izbăvească de moarte sufletele lor şi să-i hrănească pe ei în foamete. Şi sufletul nostru aşteaptă pe Domnul, că ajutorul şi apărătorul nostru este. Că în El se va veseli inima noastră şi în numele cel sfânt al Lui am nădăjduit. Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine!“
8. Despre împărăţia cerurilor.
După ce acum toţi mi-au adus această slavă de dimineaţă, Mă întreabă repede Faustus, care fireşte că fusese prezent şi la gustare precum la slava de dimineaţă: „Dar de unde au luat ucenicii Tăi toată această exclamaţie (Cântec de slavă) demnă de Tine şi foarte minunată şi pe deplin adevărată? Aşa ceva ales n-am auzit eu încă niciodată!“

Spun Eu: „Procură-ţi de la farisei scriptura lui Dumnezeu şi citeşte în aceasta psalmii regelui David; în acestea vei găsi tu toate! Căpetenia Iair, cu care vom avea încă astazi de-a face, îţi va procura într-adevăr o asemenea scriptură. Pentru că, cu două zile în urmă au pus-o ei pe fiica lui în mormânt; ea îi murise lui! El a regretat profund păcatul lui împotriva Mea; de aceea să şi fie el aşadar ajutat şi el să nu fie pierdut pentru împărăţia lui Dumnezeu!“

Intreabă Faustus: Doamne, ce fel de împărăţia este aceasta şi unde se află ea?“

Spun Eu: „Da, dragul Meu prieten, adevărata şi propriu zisa împărăţia a lui Dumnezeu este peste tot pentru adevăraţii prieteni ai lui Dumnezeu, pentru duşmanii lui Dumnezeu însă niciunde; fiindcă pentru aceia este totul iarăşi iad, în toate părţile în care tu numai poţi şi vrei să-ţi îndrepţi ochii tăi şi simţurile tale. Jos şi sus este la fel. Uită-te ori în sus la stele - pentru că ele sunt pământuri ca acesta, pe care păşeşti tu - sau scufundă-ţi ochii în jos către pământ, pentru că el este judecat ca carnea ta, care trebuie odată să moară şi să putrezească! Cercetează şi caută însă la aceasta harnic în inima ta; acolo vei găsi tu, ceea ce cauţi. Pentru că în fiecare inimă a omului este pus răsadul viu, din care îţi va înflori veşnicul roşu de dimineaţă al veşnicei vieţi.

Uite, spaţiul, în care pluteşte acest pământ ca şi marele soare, luna şi toate stelele nenumărate, care nu sunt pentru sine nimic altceva decât iarăşi sori şi pământuri, este nemărginit! Cu rapiditatea gândurilor tale ai putea tu părăsi acest pământ şi în linie dreaptă ai putea tu pleca în grabă cu o asemenea rapiditate, - şi dacă pleci tu astfel în grabă veşnicii după veşnicii, atunci tu totuşi n-ai ajunge niciodată aproape de vreun capăt după multe veşnicii a zburării în grabă rapide ca gândul! Peste tot ai întâlni tu însă făpturi de cel mai rar şi minunat fel şi mod, care umple şi însufleţesc pretutindeni spaţiul nemărginit.

Prin inima ta vei păşi tu afară după moartea vieţii tale în nemărginitul spaţiu a lui Dumnezeu şi după felul înimii tale îl vei găsi tu ori ca cer sau ca iad!

Pentru că niciunde nu este un cer creat îndeosebi, nici vreun iad îndeosebi creat, ci toate acestea vin din inima omului; şi astfel se pregăteşte fiecare om în inimă, depinde de faptul dacă face el lucruri bune sau rele, ori pentru în cer sau pentru iad şi cum crede el, vrea şi înfăptuieşte, tot aşa îşi va şi trăi el credinţa lui, din care voinţa lui a fost hrănită şi s-a transformat în faptă.

Fiecare să examineze însă înclinaţia inimii lui şi el va afla cu uşurinţă, de ce fel de duh este plină inima lui. Dacă înclinaţiile lui trag inima lui şi dragostea acesteia în afară spre lume şi simte el în sine un dor aprig, de a deveni în lume ceva mare şi bine văzut, - dacă are inima care vrea să devină îngâmfată o neplăcere faţă de omenirea săracă şi dacă ea simte în sine instinct, că ar dori să stăpânească peste ceilalţi, fără să fie aleasă şi unsă de către Dumnezeu spre a stăpâni, atunci sălăşluieşte în inimă deja sămânţa iadului, care, dacă el nu o va combate şi n-o va înăbuşi, nu-i pregăteşte omului după moartea trupului evident nimic altceva decât iadul.

Dacă este însă inima omului umilă şi dacă se simte fericit să fie cel mai neânsemnat printre oameni, să slujască tuturor, să nu se aprecieze din cauza dragostei pentru fraţii şi suroriile sale aproape deloc, să-l asculte pe şeful său în toate cele bune, cât şi pe fraţii săi în lucruri utile şi dacă aşa îl iubeşte pe Dumnezeu desaupra tuturor, atunci creşte în inima sa sămânţa cerească spre a deveni un cer adevărat şi viu şi acel om, care poartă aşa în sine belşugul cerului în inima sa plină de credinţă vie, plină de speranţă pură şi dragoste, aceluia îi este imposibil ca după moartea trupului să ajungă altundeva, decât în împărăţia cerească a lui Dumnezeu, pe care el a purtat-o deja în abundenţă în inima sa! - Dacă cântăreşti tu aceasta cu drept, atunci tu vei înţelege cu uşurinţă, cum stau lucrurile de fapt cu împărăţia cerurilor cât şi cu cea a iadului.“

Spune Faustus: „Drag şi cât se poate de înţelept Domn, Invăţător şi prieten! Într-adevăr, cuvintele Tale au fost cât se poate de înţelepte; dar de data aceasta eu nu le-am putut înţelege în profunzime! Cum este posibil ca cerul şi iadul să fie pe aceiaşi pată, ca unul dintre ele să învingă pe celălalt, acest lucru este încă imposibil pentru un om ca mine, care încă mai gândeşte cât se poate de material! Dar cum să răsară din inima mea la sfârşit o eternitate fericită sau nefericită, este cu totul de neânţeles faţă de toate celelalte! De aceea eu trebuie să te rog, ca Tu să-mi explici aceasta mai amănunţit; căci altfel voi merge orb în spirit acasă, chiar dacă este amiază şi cât se poate luminat afară!“

9. Domnul arată prin exemple fiinţa cerului şi a iadului.
Spun Eu: „Atunci fii atent; căci Mie îmi pasă, ca tu să mergi văzător acasă!

Iată, într-o casă locuiesc doi oameni. Unul este mulţumit cu tot ce a cultivat cu greutate din pământ sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulţumit şi bucuros este el din pricina rezultatului mic a hărniciei sale şi cea mai mare fericire a sa este atunci, când împarte rezervele sale greu lucrate cu fraţi care sunt încă mai săraci decât el. Dacă vine unul flămând la el, atunci este bucuros, dacă îl poate sătura şi nu îl întreabă niciodată furios motivul sărăciei sale şi nu îi interzice că nu mai are voie să revină, dacă cumva el va fi din nou înfometat.

El nu scoate o vorbă urâtă din pricina legilor statului şi spune, atunci când i se ia un impozit, ci tot timpul spune cu laudă: ‘Doamne! Tu mi-ai dat; totul îţi aparţine! Ce ai luat Tu, poţi cere oricând înapoi; Doar voinţa Ta veşnic sfântă să se întâmple!’

Pe scurt, pe acest om nu îl poate deranja în fericirea lui cât şi în dragostea sa şi în încrederea sa spre Dumnezeu, cât şi în dragostea pentru fraţii săi nimic; Furia, invidia, cearta, ura şi trufia sunt cuvinte străine pentru el.

Dar în schimb fratele său este cel mai nemulţumit om. El nu crede în nici un Dumnezeu şi spune: ‘Dumnezeu este noţiunea goală, prin care oamenii îl descriu în cea mai mare măsură pe eroul acestei lumi. În neajunsuri poate să fie fericit doar cel mai prost om, la fel ca şi animalele care nu gândesc şiisus nu conştienţiziază, când ele primesc puţin din ceea ce cere natura lor mută şi tâmpită. Dar omul, care s-a ridicat prin mintea sa deasupra animalelor, acela nu trebuie să se mulţumească cu o hrană rea pentru porci, nu trebuie să scormonească prin pământ cu proprile mâini, - aşa cum se cade doar pentru animale şi sclavi - ,care sunt gândite pentru ceva mai bun, trebuie însă luată sabia în mână şi să se ridice ca prinţ ca să intre sub arcul de triump în oraşul lumeasc mare, pe care el l-a cucerit. Pământul trebuie să se cutremure sub copitele calului său, care îl poartă pe spate cu mândrie pe stăpânul nunmăraţiilor luptători împodobit cu aur şi cu multe pietre preţioase.

Cu astfel de gânduri alungă un asemenea om existenţa sa sărăcăcioasă, blestemă sărăcia în inima sa şi se gândeşte la diferite metode, cum poate să pună mâna pe comori mari şi pe bogăţii, pentru a putea realiza ideeile sale trufaşe cu ajutorul lor.

Pe fratele său mulţumit îl desconsideră şi pe oricare care este mai sărac decât el. La el nu se poate vedea nici o urmă de milă; pentru el este o trăsătură caraghioasă a sclavilor înfricoşaţi şi a maimuţelor de companie. Pentru un om este demnă binefacerea, - dar acest lucru să se întâmple cât mai rar posibil! Dacă vine la el un sărac, atunci îl înjură cu tot felul de cuvinte şi spune: ‘ Du-te de aici, tu bestie leneşă, tu balaur mâncăcios cu larva ta zdrenţuită de om! Lucră, tu animalule, dacă vrei să-ţi primeşti hrana! Du-te la fratele diferit de trupul meu, dar să nu mai vi niciodată în apropierea duhului meu înalt; acesta, ca fiind însuşi un animal de povoară, lucră pentru alţii ca el şi este atât de milostiv ca o maimuţă de companie! Eu sunt doar îngădiutor - şi îţi dăruiesc de data aceasta încă viaţa ta groaznică de vierme.’

Uită-te, aceşti doi fraţi, copii a unui tată şi a unei mame, locuiesc împreună în aceiaşi casă. Primul este un înger, al doilea însă este aproape în întregime un diavol. Pentru primul este coliba sărăcăcioasă un cer, pentru al doilea însă este tot aceiaşi colibă, fără vreo modificare făcută la ea, un iad adevărat plin de chinuri amare. Vezi tu acum, cum cerul şi iadul se pot afla pe aceiaşi pată?!

Bineînţeles tu te vei gândi: ‘şi ce dacă? Pe cel dornic de putere trebuie lăsat ca să ajungă la tronul său şi el va fi de folos, în a proteja popoarele şi a bate pe duşmanii săi!’ Oda, acest lucru ar putea fi posibil! Dar unde este măsura, care i-ar putea spune, până unde să-şi urmărească planurile sale orgolioase? Ce va face el cu oamenii aceia, care nu vor dori să se închine adânc în faţa sa? - Iată, pe aceia îi va tortura în cele mai mari chinuri şi lui îi va păsa de o viaţă omenească aşa de mult ca de un fir de iarbă strivit sub picior! - Prin urmare ce este un asemenea om? - Iată, acesta este deja un diavol!

Trebuie să existe regi şi prinţi; dar înţelege, aceştia trebuie aleşi de Dumnezeu şi prin urmare trebuie să fie moştenitori ai regilor unşi. Aceia sunt atunci cei aleşi; dar vai de oricare altul, care îşi părăseşte coliba sărăcăcioasă şi fuge, pentru a dobândi prin orice fel rangul de a domni! Într-adevăr, pentru acela ar fi fost mai bine, ca el să nu se fi născut niciodată!

Dar Eu mai vreau să-ţi descriu o imagine din împărăţia cerească a lui Dumnezeu: Se aseamănă în întregime cu o împărăţie lumească bună, unde cresc împreună cei mai nobili struguri lângă tufişurile spinoase şi lângă scaieţi - şi totuşi au acelaşi pământ în jurul rădăcinii! Diferenţa se află doar în folosirea lor: strugurii îi schimbă în ceva bun, dar spinii şi scaieţii în ceva rău, nefolositor şi necomestibil pentru vreun om.

Aşa curege cerul cât şi în doiavol cât şi prin îngerii lui Dumnezeu; dar fiecare îl foloseşte altfel! -

Tot aşa este cerul la fel ca un pom fructifer, care poartă fructe bune şi dulci. Dar atunci când apar oameni sub crengile sale pline şi binecuvântate şi doresc să mânânce acel fruct, sunt mulţi dintre ei care sunt treziţi; aceştia savurează cu mulţumire doar atât, cât le pică bne. Dar alţii, cărora le este pe plac fructul, nu vor să lase nimic pe pom, ci mânâncă totul cu invidie, ca nu cumva să mai găsească cei modeşti încă ceva, iar ei mânâncă atât de mult, până când nu mai este nici un măr pe acel pom. Aceştia însă se îmbolnăvesc după scurt timp şi trebuie să moară, în timp ce cei modeşti s-au întărit prin mâncatul acelor fructe delicioase din pom! Şi totuşi au mâncat ambele grupuri din acelaşi pom!

Tot aşa mai este cerul ca un vin bun, pe cel care se mulţumeşte cu puţinul pe acela îl întăreşte, dar pe altul îl strică şi îl omoară; şi aşa devine tot acelaşi vin pentru unul cerul dar pentru celălalt iadul, - şi totuşi a fost tras prin tot aceiaşi furtun! -

Spune-Mi prietene, dacă tu înţelegi acum, ce este cerul şi ce este iadul!“

10. Legea ordinii

Spune Faustus: „Doamne, acum încep eu să înţeleg totul! - În tot univerul este doar un Dumnezeu, o putere şi o lege a ordinii veşnice. Care dintre oameni respectă această lege, pentru acela este atunci pretutindeni cerul; dar cine din propria libertate se împotriveşte acestei legi, pentru acela este atunci peste tot iadul, chinuri şi torturi!“

Spun Eu: „Da, aşa este! - Focul este un element folositor; cine îl foloseşte înţelept, ordonat şi după nevoie, pentru acela este foarte folositor. Ar fi prea mult pentru a spune toate avantajele, care ar fi pentru un om, atunci când el îl foloseşte înţelept, ordonat şi după nevoiile sale. Dar dacă cineva vrea să folosească focul neânţelept şi doar spre a se distra, ca el să-l folosească pe acoperişul caselor sau în păduri dese, atunci va nimic totul tot acel foc!

Dacă iarna este ger, atunci merge fiecare cu drag la şemineu şi se încălzeşte cu drag la focul luminos, care umple şemineul solid cu flăcări calde; dar cine ar pica în foc, l-ar omorî şi l-ar devora.

Dar Eu îţi mai spun încă ceva: Oamenii a acestei lumi, trebuie dacă vor să fie adevăraţi copii a lui Dumnezeu, să fie conduşi prin foc şi apă. Cerul în fiinţa sa fundamentală este apă şi foc; cine nu se înrudeşte cu apa, acela va fi omorât de apă şi ce nu este chiar însuşi foc, nu poate să reziste în foc.“

SpuneFaustus: „Doamne, acest lucru nu îl înţeleg iarăşi! Cum se poate înţelege această afirmaţie? Cum poţi să devi în acelaşi timp apă cât şi foc? Căci cunoscut este faptul că aceste două elemente se duşmănesc; se distrug unul pe altul. Dacă focul este puternic şi se aruncă apă în acesta, atunci se transformă imediat apa în aburi şi aer; dar dacă apa este mai puternică decât focul, atunci se stinge acesta în apă, imediat când el este inundat. Dar dacă trebuie să fie în acelaşi timp apă şi foc, pentru a ajunge în împărăţia cerurilor, atunci te vei evapora la sfârşit şi aşa!? Cum ar sta atunci lucrurile cu viaţa veşnică?“

Spun Eu: „Oh, cât se poate de bine! Amândouă în măsuri drepte, - şi în acelaşi timp se formează şi se menţin unul pe altul! Deoarece iată, dacă nu ar exista în- şi în împrejurul pământului foc, atunci nu ar exista nici apă; dar dacă nu ar exista în- şi în jurul pământului apă, atunci nu ar exista nici focul, - căci încontinu se reproduc focul şi apa reciproc.“

Întreabă Faustus: „De ce? Cum aşa?“

Spun Eu: „Ia tot focul, din care provine căldura, de pe pământ şi întreg pământul ar deveni o bucată de gheaţă, unde nu s-ar mai forma vreo viaţă; dar ia după aceea toată apa de pe pământ şi atunci va deveni totul un nor de praf! Căci fără apă nu se va ţine nici un foc, care este cât se poate de necesar pentru formări noi pe pământ; iar acolo unde nu există formări sau regenerări, acolo s-au instalat deja moartea şi descompunerea.

Uită-te la un pom, care şi-a pierdut sucurile proprii şi tu vei observa în scurt timp, că pomul va puterzi şi prin aceasta se va prăpădi. Înţelegi tu aceasta?“

Spune Faustus: „Da, Doamne, acum înţelegem noi toţi şi aceasta şi recunoaştem, că Tu eşti umplut de Duhul dumnezeiesc şi că Tu eşti Creatorul a tuturor lucrurilor. Căci care om ar putea spune de la sine cum este întreaga creaţie şi sub ce legi stă ea? Aceste lucruri pot fi clare şi cunoscute până în adâncuri, de Cel ce poartă în sine Duhul, prin care au fost create toate lucrurile şi prin care vor exista în continuare. - Eu pot să-ţi mulţumesc doar cu inima plină de dragoste pentru facerile Tale de bine spirituale câtzşi cele materiale aici! Căci ce altceva aş putea eu sărac, slab şi păcătos om să-ţi fac ţie, Domnul universului?“

Spun Eu: „Tu ai dreptate; dar pentru început să nu vorbeşti de ceea ce ai aflat şi ai văzut aici şi nu Mă anunţa înainte de vreme în faţa lumii şi să nu uiţi în fericirea ta pământească de cei săraci! Căci ceea ce le vei face săracilor în numele Meu, vei face pentru Mine şi tu îţi vei primi atunci răsplata în ceruri. - Dar acum, pentru că am terminat şi am liniştit toate treburile în Kis, vrem ca noi să ne pregătim de călătoria spre Nazaret.“
11. Plecarea Domnului şi a uceniciilor Săi spre Nazaret.

Ev. Matei. 13, 53.

Spune Faustus: „Atunci trebuie să ordon, ca să mi se aducă toate lucrurile pe vapor?!“

Spun Eu: „Deja este totul pregătit! Şi pentru că nu au fost suficiente corăbiile tale, au împrumutat Baram şi Kisjonah două vase mari şi prin aceast totul este pregătit de plecare.“

Spune Faustus: „Că totul este aşa, de acest lucru eu nu mă mai mir; căci ce i-ar fi imposibil Atotputernicului?!“

Se apropie de Mine Jonael şi Jairuth împreună cu Arhiel şi îmi mulţumesc pentru totul şi după ce se despart de Mine cu multe mulţumiri şi încep drumul spre Sichar, îi întâmpină acea deputaţie de care le-am vorbit Eu, îi primeşte cu cel mai mare respect şi îl roagă mai ales pe Jonael, ca el să accepte din nou fucţia de preot suprem; şi amândoi, Jonael şi Jairuth, îşi aduc aminte, de ceea ce Eu le-am prezis.

Noi însă - după ce am terminat din nou de spus imaginile împărăţiei cereşti (Matei 13, 53) şi i-am lăsat pe sichariteni să plece şi pe Kisjonah, care a rămas de data aceasta acasă, urmându-mi sfatul şi nu l-a însoţit nici pe Faustus, mi-am luat Eu rămas bun cu promisiunea, să îl vizitez în curând - după aceasta am mers cu două ore înainte de amiază pe un vas mare şi am plecat cu Faustus, care a luat loc în vasul Meu împreună cu soţia sa tânără, în apropierea Kapernaum, unde era portul obişnuit pentru acest oraş cât şi pentru Nazaret, deoarece este binecunoscut faptul că nu e stituat prea departe de Kapernaum.

După ce am ancorat şi am păşit pe mal, a spus Faustus: „Doamne, eu voi veni cu Tine spre Nazaret şi le voi da înapoi mamei Tale şi fraţiilor şi surorilor Tale lumeşti ca să fie din nou casa în proprietatea lor!“

Spun Eu: „şi acest lucru s-a întâmplat deja şi tu vei şi găsi acasă şi afară în marea ta circumscripţie judecătorească totul în cea mai frumoasă şi bună ordine; pentru că până acum a netezit Archiel al Meu toate afacerile pentru tine. Mergi tu însă la Capernaum şi dacă îl întâlneşti pe marele Iair - ceea ce se va întâmpla cu siguranţă - şi se va plânge la tine din pricina durerii sale, atunci spune-i, că Eu voi sta acum în Nazaret o perioadă de timp! Daca vrea el ceva, atunci poate el să vină la Mine, - dar şi el numai cu totul singur!“

Spune Faustus: „Nici eu n-aş avea voie să-l însoţesc?“

Spun Eu: „Ba da, dar şi tu numai singur!“ - Cu aceste cuvinte ne-am despărţit.

Eu Mă duc acum cu cei mulţi ucenici ai Mei către Nazaret în patria Mea lumească şi Faustus lasă de îndată să vină o sumedenie de cărăuşi, ambalatori şi animale de cărat, cu ajutorul cărora el duce comorile luate cu el în casa lui la Capernaum. Că în Capernaum s-a făcut multă vâlvă, când a fost văzut judecătorul de curte intrând acolo aşa de bogat încărcat alături de soţia lui foarte frumoasă, de-abia trebuie să mai fie menţionat; dar că pe judecătorul de curte l-a întâmpinat în multe privinţe şi căpetenia fariseilor de acolo, anume Iair, se poate înţelege şi mai uşor, - pentru că doară şi el ştia multe lucruri despre plecarea celor doisprezece farisei la Ierusalim şi faptul, că Faustus a fost chemat din pricina lor la Kis.

Fuastus l-a primit cu tot respectul şi i-a spus: „Un om cinstit a fost salvat şi executorii judecătoreşti, care au fost şantajaţi pe nedrept de către aceşti farisei în secret de către evreul sărac, au fost puşi în urmă până la unul şi unsprezece savurează acum pentru furturile şi înşelăciunile lor diverse şi obraznice la Ierusalim, în templu, pedeapsa bine meritată. Ar răpi prea mult timp, pentru a-ţi povesti totul, ce au comis acei unsprezece; dacă tu vei avea însă o dată timp, atunci vino şi citeşte tu însuţi în actele cele multe şi tu vei face ochi mari! - Acum însă despre altceva! Cum stau lucrurile aşadar cu draga ta fiică? Mai trăieşte ea, sau a murit?“

Spun Iair peste măsură de trist şi în acelaşi timp începând să plângă: „O prietene, de ce îmi aduci aminte de acest lucru? - Ea din păcate, din păcate mi-a murit mie; pentru că nici un doctor nu i-a putut ajuta! Singurul doctor Borus din Nazaret a spus, că el ar putea într-adevăr să-i ajute, dar nu vrea s-o ajute din cauză că eu am păcătuit prea tare şi prea dur faţă de prietenul lui Iisus, care era maestrul său. Şi astfel murise fiica mea peste toate măsurile de dragă mie. Era prea emoţionant, cum cea care dădea să moară l-a chemat pe Iisus, ca El s-o ajute şi cum ea pe moarte mi-a dat încă un cuvânt dur, că eu păcătuisem aşa de tare faţă de Iisus, cel mai mare binefăcător al omenirii sărace şi suferinde, că ea trebuie acum de aceea să moară irevocabil. Eu am pus oricum totul în mişcare, pentru a-L găsi pe Iisus, ca El să-i fi ajutat! Dar Iisus n-a mai vrut să-i asculte pe mesagerii mei, cu toate că eu m-am căit acum tare de mii de ori, că eu am păcatuit faţă de El! Acum însă a trecut totul! De patru zile se află ea deja în mormânt şi miroase ca ciuma! Iehova să fie numai acum milostiv şi îndurător cu sufletul ei frumos!“

Spune Faustus: „Prietene! Eu te compătimesc, ce-i drept, într-adevăr din toată inima; dar eu îţi şi spun, că atotputernicul Domn Iisus se află acum în Nazaret. Lui nu-i este nici un lucru imposibil după experienţa mea acum multiplă! Cum ar fi aşadar, dacă tu însuşi ai merge la El? Eu îţi spun, El are destulă putere, să cheme fiica ta la viaţă din mormânt şi să ţi-o dea iarăşi ţie!“

Spune Iair: „Cu toate că nici acest ultim lucru n-ar mai fi posibil, eu însă vreau totuşi să merg acolo şi să-L rog de mii de ori pentru iertare, din cauza că eu, fireşte numai forţat şi nu de bună voie, l-am jignit şi amărât!“

Spune Faustus: „Bine, atunci mergi cu mine acolo; Noi îl vom găsi în Nazaret şi anume în casa mamei Sale. Dar nimeni nu are voie să ne însoţească conform spuselor Lui!“ - Iair este de înadată de acord cu propunerea lui Faustus, cuprins de o speranţă înviorătoare. Amândoi lasă de îndată să se pună în şauă doi catâri care merg bine şi călăresc aşa de repede pe cât este posibil la Nazaret. Încă cu câteva ore înainte de asfinţit ajung ei la Nazaret, lasă catârii într-o casă de oaspeţi şi se duc atunci pe jos la casa mamei Mele şi Mă întâlnesc aici cu Borus, care era unul dintre primii din Nazaret, care Mă întâmpinase cu braţele deschise; pentru că el primise ştirea, că Eu voi ajunge în această zi în Nazaret.

Când Faustus cu Iair au păşit în cameră, a început ultimul menţionat să plângă, a căzut jos în faţa Mea şi Mă ruga stăruitor, ca Eu să-i iert marele lui păcat al nemulţumirii, pe care el îl comisese împotriva Mea.